Ce fel de fecioare suntem? Predică în Marțea Mare

Iubiții mei,

azi suntem întrebați despre feciorie…

Despre câtă curăție avem în noi…și despre cât luminăm…în viața altora și în fața lui Dumnezeu.

Pentru că parabola celor 10 fecioare [Mt. 25, 1-13] e tema zilei.

Și noi trebuie să avem făcliile/ torțele [tas lampadas] noastre [Mt. 25, 1, GNT] aprinse…pentru că avem un Dumnezeu plin de slavă, plin de lumină, plin de dragoste înfocată.

Și care sunt făcliile noastre?

Ce avem noi, cei născuți goi, care să fie aprins…de Dumnezeu?

Cert e că cinci dintre ele erau more, adică proaste, nesăbuite…pe când celelalte cinci erau fronimi (v. 2), adică prudente, precaute, grijulii, înțelepte, cu judecată, cu scaun la cap…

Și când ești nesăbuit…nu te interesează ceea ce te face viu ci numai ce e la modă…

E la modă să mă vopsesc în cap? Atunci mă vopsesc în cap. E la modă să trăiesc în concubinaj? Atunci așa trăiesc. E la modă să îmi bat joc de viața mea? Atunci îmi bat joc de viața mea.

Pentru că nu mă gândesc la ce e stabil, la ce e bine, adică la voia lui Dumnezeu…ci la ce mă face să fiu apreciat în grupul meu…dar nu iubit și nici împlinit.

Iar împărțirea fecioarelor e cu adresă la noi…

Noi suntem fecioarele proaste, lipsite de rațiune, dacă ne comportăm fără rectitudine, fără conștiință…și tot noi suntem fecioarele prudente, atente, mintoase, cu judecată…dacă înțelegem că risipirea, pierderea timpului, non-asceza nu ne umple de lumină ci de marasm, de tristețe…

Și parabola de azi continuă ziua liturgică de ieri, pentru că ieri și azi…și mâine…lumina și veșmântul luminos sunt unul și același lucru.

Ce trebuie să aprindă Dumnezeu în noi?

Care e făclia noastră?

Și cum o aprinde?

Făclia noastră e sufletul, care face părtaș și trupul la această bucurie. Iar lumina care ne aprinde sufletul și trupul e slava lui Dumnezeu, cea care ne face să avem minte, să acționăm ca oameni ai rațiunii luminate de Dumnezeu, ca fii ai Luminii care luminează lumea.

Și El ne aprinde mintea și inima și tot trupul pe cât Îl căutăm și pe cât Îl dorim.

El ne aprinde întreaga ființă în mod dumnezeiește…ne face o făclie aprinsă…dacă toată viața noastră o cheltuim pentru a trăi și a propovădui voia Lui în lume.

Iar dacă nu suntem înfocați…suntem blazați.

N-avem chef de nimic sfânt, pentru că, datorită păcatelor noastre, Dumnezeu nu ne convinge interior.

Și cine nu se lasă convins de Dumnezeu…nu are cum să fie treaz, lucid din punct de vedere teologic…pentru că nu are nădejde.

Nu așteaptă pe nimeni…

Doarme pe el…și nu știe că Mirele vine la miezul nopții [mesis nictos] (v. 6).

Adică atunci când nu te mai așteptai…să te deranjeze…

Însă dacă nu te deranjezi continuu pentru Dumnezeu de aceea nici nu Îi simți pulsul…nu Îi simți răsuflarea…nu Îi simți candoarea…nu știi ce îți cere.

Și El cere de la tine uleiul harului și al faptelor bune (v. 8).

El nu cere de la noi doar credință dreaptă, și nici feciorie goală de conținut, și nici împodobire exterioară…ci cere să fim umpluți de foc ceresc pe dinăuntru, să fim lumini pământești aprinse din slava Lui, care să luminăm frumos în această lume.

Căci tocmai de aceea, după goliciunea frumoasă a lui Iosif și după smochinul cu frunze și fără rod…ni se înfățișează înainte fecioarele: pentru că nu e de ajuns nimic dacă El nu e, în mod real, lumina ce luminează în noi!

Un capitol de teologie mistică…care se cere de la toți și nu doar de la cei înaintați în sfințenie.

Căci dacă n-ai lumina Lui în tine…spre cine te îndrepți?

Cum să vezi ce să faci…dacă mergi ca orbetele?

Cum să simți prezența Lui, dacă nu simți harul Lui, cel care te faci să simți prezența Lui?

…„S-a închis ușa” [eclisti i tira] (v. 10)…

Va fi și clipa aceasta…clipa în care nu vom mai putea face nimic…pentru că Judecata Lui va decide locul nostru…locul nostru potrivit conformării noastre profunde cu el.

Vom arăta ca locul în care vom merge…

Vom fi un Rai viu…sau un Iad viu.

Vom purta în noi prostia păcatelor noastre, păcatele noastre neplânse și nespovedite…sau frumusețea slavei Sale.

Tocmai de aceea acum, în Marțea Mare, fecioria nu e de ajuns…nu e de ajuns nici dreptatea…nu e de ajuns nici dragostea…nu e de ajuns nici respectul…nu e de ajuns nici cuviința…dacă Dumnezeu nu binevoiește întru noi.

Și dacă noi nu râvnim/dorim continuu spre El.

Dacă Dumnezeu nu coboară în noi, prin slava Sa, și nu ne umple de lumină, toată virtutea noastră e o feștilă stinsă…

Tocmai de aceea postul e pentru a ne lumina, pentru a ne subția grosimea nesimțirii, pentru a ne coborî în smerenie…și nu pentru a ne lăuda cu el.

Pentru că nu postul contează, ci ceea ce aduce postul!

Și unealta postului e aceea care ne face lumânare, care ne face proprii aprinderii de sus…însă numai El decide cât de lumânare suntem sau nu suntem.

Cu alte cuvinte, suntem scoși afară din buna părere despre noi…și suntem aruncați spre Dumnezeu de teologia acestei zile sfinte.

Pentru că suntem chemați la nuntă, la veșnica nunta a Împărăției Sale…

Și pentru ea trebuie să ne pregătim zilnic…și să fim cu El zilnic, pentru că nu e de ajuns să fii Apostol al Lui, preot al Lui, monah al Lui…dacă Îl vindem…și Îl negociem pe fiecare zi pe Hristos.

Pentru că încă de azi ni se vorbește despre „Iuda, cel cu mintea iubitoare de argint”, care s-a făcut „vrăjmaș” al Învățătorului său [Triodul, ed. BOR 2000, p. 558-559].

Și prin pilda lui Iuda…suntem avertizați că oricând putem cădea, că oricând putem fi monstruos de nesimțiți cu Dumnezeu…dar că El ne așteaptă mereu întoarcerea.

Pentru că El e Dumnezeul îndurărilor și al iubirii de oameni…și iubește viața, adică întoarcerea păcătosului!

Ce fel de fecioare suntem?

Suntem oare…fecioare?

Pentru că fecioria adevărată e curăția sufletului și a trupului, e mintea plină de teologie și de har.

Însă oricum suntem acum…putem fi fecioare înțelepte de aici încolo.

Pentru că putem „să înmulțim talantul harului după măsură” [Triodul, ed. cit., p. 561]. După puterea noastră.

Putem să înmulțim harul Sfintelor Taine în noi după măsura înțelegerii și a râvnei noastre după sfințenie.

Și astfel putem intra „la ospățul cel duhovnicesc al nunții” [Ibidem], împodobiți „cu haina slavei” [Ibidem] Sale, lăudând pe Treimea cea deoființă și nedespărțită, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

sursa .teologiepentruazi.ro