Cel care iubeşte vede frumuseţea

Ştiţi, fiecare dintre noi reprezintă o icoană, un chip al lui Dumnezeu, însă noi nu ştim să ne aducem aminte de acest lucru şi nu ştim să ne purtăm unii cu alţii în mod corespunzător. Dacă am putea să ne amintim că în faţa noastră se află o icoană, un lucru sfânt! Asta nu înseamnă în nici un caz că icoana cu pricina este în toate privinţele preafrumoasă. Ştim cu toţii ce se întâmplă uneori cu picturile marilor maeştri, sau cu icoanele, sau cu oricare operă de artă, cu orice formă de frumuseţe: orice frumuseţe poate fi mutilată – indiferenţa, împrejurările, răutatea pot mutila chiar şi cel mai frumos obiect.

Atunci când în faţa noastră se află însă opera unui maestru mare, un tablou mutilat, pângărit în parte, putem vedea în el fie stricăciunea, fie frumuseţea ce s-a păstrat. Dacă privim la acel tablou, la orice operă de artă, cu ochii iubirii ce se minunează, vedem frumosul, iar pentru restul ne putem întrista, putem plânge. Şi ne putem hotărî, uneori, să ne închinăm toată viaţa refacerii a tot ce e vătămat în acel chip, în acel tablou, în acea operă de artă. Asta tine de dragoste: a privi la om şi a vedea în el o frumuseţe de nerăpit, iar totodată a te îngrozi de ceea ce viaţa a făcut din el, a săvârşit asupra lui.

Dragostea este tocmai extrema suferinţă, durere pentru că omul e nedesăvârşit şi totodată minunarea pentru că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Şi iată, dacă priveşti măcar o dată la om în felul acesta, poţi să îl îndrăgeşti în pofida a tot ce le sare în ochi altora.

Cât de des nu se întâmplă ca celui îndrăgostit să i se spună: „Ce ai găsit la el? Ce ai găsit la ea?” – şi omul dă răspunsul absolut delirant: „Dar nu vezi ce minunată este, ce frumos este?” Şi se dovedeşte că, da, aşa şi este, omul cu pricina e minunat, pentru că cel care iubeşte vede frumuseţea, iar cel care nu iubeşte, sau e nepăsător, sau urăşte vede doar rănile. De lucrul acesta; iată, e foarte important să nu uităm. Este extrem de important să ne amintim că dragostea este realistă până la capăt, că ea îl cuprinde în întregime pe om şi că ea vede, ea este văzătoare, însă în loc să osândească, în loc să se lepede de om, ea plânge pentru schilodirea lui şi este gata să îşi dea viaţa pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat să fie îndreptat şi tămăduit.

Din Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii, Editura Sophia, București, 2009, p. 59