Cum este inima voastră, ne întreabă Dumnezeul? – Cam goală, Doamne…

Îmi trec prin minte o sumedenie de întâmplări cu oameni buni şi mai puţin buni. De data aceasta mă voi opri la un episod din Germania, din oraşul Freiburg, unde am mers să cercetăm un român, internat în spital, dimpreună cu Arhimandritul Irineu Cheorbeja.

Înainte de plecare l-am văzut făcând o listă, pe curat, cu toate comisioanele de dus la diverse cunoştinţe, dar şi o listă lungă, cam de un metru şi ceva, cu zeci şi sute de cumpărături, mai ales de medicamente pentru bolnavii din România.

Era prin anul 1984, când ne-am înhămat la o treabă care pe mine mă cam supăra. Era prea multă zdroabă, iar bani nu aveam s ă împlinim întreaga listă. Prin Europa, m-am convins că trebuie să pun la bătaie toată bruma de parale şi să nu-mi îngădui nici o cumpărătură. Mi-am restrâns meniul la pâine şi câteva prune pe zi pentru a face economii.

Irineu Cheorbeja era şi medic şi unul din cei mari şi serioşi. El nu ştia decât lista de un metru, unde tot bifa ce se cumpăra. Când a terminat banii lui, a început a striga la mine, să-i dau tot ce am strâns pentru ca să cumpere medicamente. N-am avut încotro! Pe ascuns mă bucuram de înverşunarea cu care voia să ajute pe cei bolnavi. Seara se tot uita pe listă şi-l apucau nişte strigăte şi mai mari când vedea că nu poate acoperi întreaga listă. Până la urmă a încheiat lunga listă şi l-am văzut liniştit şi bucuros că a îndeplinit lucrarea. Era fericit! Iar eu rămăsesem lefter, dar bucuros de acest episod european.

Rar mi-a fost dat să văd atâta îndârjire de a face bine cu orice preţ şi orice risc! Era la el o virtute din a face bine. De atunci, am spus cu bucurie, că am găsit încă un om cuprins de bunătate. Eram şi eu fericit de fericirea lui! Acum, el doarme sub brazdă la Mănăstirea Neamţ, aşteptând învierea şi bucuria binecuvântării lui Dumnezeu.

Aşa a înţeles dragostea, din care răsare bunătatea şi generozitatea. Îmi trec prin minte domnitori care au fost buni şi aşa au intrat în memoria istoriei: Alexandru cel Bun al Moldovei, Pătra şcu cel Bun al Munteniei şi al ţii. La noi, în Sfântul Sinod, este ierarhul Eftimie Luca al Romanului, căruia, noi ceilalţi îi spunem, Eftimie cel Bun! Ba, odată, i-am pus pe uşa unde sălăşluia la Palatul Patriarhal, o etichetă pe care am scris Eftimie cel Bun. Şi a rămas acolo, fără s-o dea cineva jos. Aceasta m-a bucurat până la lacrimi. Cât bine să fi făcut, domni, ierarhi şi mulţi alţii, ca să li se spună aşa de frumos şi mângâietor peste veacuri?

Când eram elev la Seminarul din Mănăstirea Neamţ , vatra de spirit a Europei de Mijloc, de Apus şi Răsă rit, am citit printre alte cărţi şi Mizerabilii lui V. Hugo şi din întâmplare revăd extrasele de prin anul 1962. Iată câteva crâmpeie despre iubire, socotindu-l, oarecum, un fel de patriarh al iubirii. Pentru el, a iubi, înseamnă a nu cunoaşte orgoliu şi ura, iar atunci când iubeşti ai lumină în ochi şi auzi o muzică divină iar în suflet trăieşte o stare sublimă.

Natura şi întreaga zidire are nevoie de dragostea noastră. Atât de mare ş i puternică trebuie să fie ca ea să încarce întreaga natură cu forţa ei fără margini. Se vede că V. Hugo a înţeles taina dragostei când scrie: „Dragostea este chiar parte din suflet. Este de aceeaşi natură. Dragostea este o scânteie divină ca şi sufletul, şi tot ca el este incoruptibilă, indivizibilă, nemuritoare. Este un punct de foc în noi, nemuritor şi infinit, pe care nimic nu-l poate mărgini. Îl simţim arzând până în măduva oaselor şi-l vezi strălucind până în adâncurile cerului! “El merge şi mai departe spunând, că: „Dragostei nu-i ajunge nimic. Dacă are fericirea, vrea raiul. Dacă are raiul, vrea cerul!“ Iată cel mai nobil dinamism cunoscut vreodată în lume! Iată scara pe care să urcăm, de-a pururi, ca cetele îngereşti din frescele celebre ale Suceviţei.

Eram fericit să gă sesc în opera lui Hugo asemuiri dogmatice, biblice şi morale. El credea cu tărie, că : Iubirea adevărată poate să sufere dar nu să moară şi că dragostea, divino-uman înseamnă să fii doi şi să nu fii decât unul: un bărbat şi o femeie care se contopesc într-un înger! Dragostea este cerul!

Ne aducem aminte, de bună seamă, de îndemnurile pe care le făcea stăruitor Sfântul Apostol Pavel, creştinilor din Efes, Galatia, Roma, Filipi, Atena, Corint şi alte locuri vieţuite cu creştini, ca să facă rugăciuni dese pentru el şi lucrarea la care a fost chemat de Dumnezeul Îndurărilor! Iată textul: „Căci nu voim, fraţilor, ca voi să nu ş tiţi de necazul nostru, care ni s -a făcut în Asia, că peste măsură , peste puteri, am fost îngreuiaţi, încât nu mai nădăjduiam să scăpăm cu viaţă. Căci noi, în noi în şine ne- am socotit ca osândiţi la moarte, ca să nu ne punem încrederea în noi, ci în Dumnezeu, Cel ce înviază pe cei mor ţi. Care ne-a izbăvit pe noi dintr-o moarte ca aceasta şi ne izbăveşte şi în Care nădăjduim că încă ne va mai izbăvi. Ajutându-ne şi voi cu rugăciunile pentru noi, aşa încât, darul acesta făcut nouă, prin rugăciunile multora, să ne fie prilej de mulţumire adusă de către mulţi pentru noi!“ (II Corinteni 8, 11).

Tălmăcind, oarecum, în gândirea lui V. Hugo, ar suna cam aşa: „Nu se mai văzuseră de ani şi ani, dar în adâncul sufletului lor nu se despă rţiser ă niciodată prin rugăciune fierbinte; se recunoscuseră numaidecât, ca şi când abia cu o zi înainte şi-ar fi luat rămas bun!“

Şi tot el, ca unul ce ar fi stat la picioarele lui Iisus, ne spune, că: „Scopul principal pentru care a fost creat omul, menirea sa, este să iubească !“ Cu totul a fost cuprins de iubirea lui Dumnezeu, când cu înfiorare a scris: „Un cuvânt poate umple abisul. Un singur cuvânt ajunge pentru ca soarele să urce la orizont, şi acest cuvânt este iubirea pecetluită de eternitate!“ Iar pentru această bucurie fă ră de sfârşit, spune mai departe: „Trebuie să trăieşti şi să surâzi, trebuie să-ţi pui această haină de azur numită fericire!“ Şi că: „A pierde iubirea, este uneori la fel de grav ca a-ţi pierde sufletul!“ Leagă cerul de pământ, cel ce a înţeles puterea iubirii. Atunci când iubirea ne luminează sufletul nostru, soarele surâde din înaltul cerului albastru, iar când alungăm iubirea din inimă, nu mai rămâne nimic. Când pleacă Iisus din inima, viaţa şi familia noastră, totul rămâne pustiu şi este cea dintâi zi de doliu, cu adevărat, din viaţa noastră.

Am să reamintesc aici câteva cuvinte din Jurnalul unui poet, scris de Alfred de Vigny (1797– 1863), şi el că trănit peste măsură de relele ce bântuiau pe vremea lui: „În ziua în care nu vor mai exista pe lume nici iubire, nici entuziasm, nici adoraţie, nici devotament, să săpăm pământul până în centrul lui, să aşezăm acolo cinci sute de miliarde de butoaie de pulbere ş i să-l facem să explodeze ca o bombă în mijlocul firmamentului!“ El nici nu visa, sărmanul, că acum nu mai este nevoie decât să ne săpăm singuri groapă, că-s de ajuns câteva bombe atomice pentru isprava la care s-a gândit. Se vede ce mare disperare l-a cuprins scriind aceste rânduri înfricoşătoare!

Când deschid Sfânta Scriptură şi mă opresc cu citirea la profetul Ieremia, la al treizeci şi unu-lea capitol, versul trei, rămân, nu numai întru uimire dar şi simt şi văd pe Dumnezeu, cum îmi zice şi cum ne zice tuturor, copiilor Săi: „Cu iubire veşnică te-am iubit şi de aceea Mi-am întins spre tine bunăvoinţa!“

Să auzi de la Însuşi Dumnezeu, din gura Lui, acest Cuvânt, care umple Universul întreg şi nu mai rămâne nici un gol, este bucuria veşnică pe care nimeni n-o mai poate prăda din inima noastră!

Cum este inima voastră, ne întreabă Dumnezeu, Care ştie totul? Cam goală, Doamne, răspundem noi, cu jumătate de gură!

Deschideţi-vă inima, fraţii Mei, strigă Iisus! Acum torn iubirea Mea în inima voastră! Ce altă schimbare la faţă mai mare decât IUBIREA!

Extras din Calinic Episcopul Veşnicia de zi cu zi Bucureşti, 2006