Cum să eviţi preoţia

 Dacă cineva din dumneavoastră a fost vreo dată prezent la hirotonire, el ştie cum harul umple locaşul sfânt în clipele punerii mâinilor… Bucuria umple inimile rugătorilor, chiar dacă nu cunoşti personal pe cel ce se investeşte în treapta preoţiei. Cu câtă solemnitate şi bucurie se cântă în altar troparele „Sfinţilor mucenici”, „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule”, „Isaia, dănţuieşte”. Cel care se hirotoneşte urcă în altar la fel, cum ar urca pe Golgota, dar el este plin de bucurie – aceeaşi bucurie care i-a pătruns pe unii mucenici în momentul când aceştia urcau spre propria lor execuţie. Dumnezeu parcă îl poartă pe mâini pe cel hirotonit, harul se revarsă din belşug, dându-i parcă celui chemat la treapta înaltă a preoţiei să guste dinainte ceea, pentru ce el pe urmă va trebui să lucreze cu sudoare şi sânge…

Nu poate fi descrisă în cuvinte Taina Preoţiei. E înfiorător şi înspăimântător să porţi această povară, cunoscându-ţi nevrednicia. E înfricoşător să citeşti despre ea. Protoiereul Alexandr Şmeman spune nişte cuvinte îndrăzneţe: mâinile preotului în timpul Euharistiei sunt mâinile lui Însuşi Hristos. Ierarhul Ioan Gură de Aur a evitat preoţia; ierarhul Nicolae din Mira Lichiei, ierarhul Ambrozie al Mediolanului, ierarhul Epifanie al Ciprului şi mulţi alţi părinţi au fost puşi pe sfeşnicul bisericesc în pofida voinţei lor, printr-o deosebită minune a lui Dumnezeu.

Câţi oameni cu viaţă sfântă au evitat preoţia atât de insistent, încât unii dintre ei au ajuns chiar să-şi vatăme propriul corp! Credincioşii au dorit să-l aibă pe cuviosul Ammonie drept episcop. Orăşenii au venit la episcopul Timotei şi l-au rugat să-l hirotonisească pe Ammonie. Timotei a acceptat. Atunci oamenii au mers după Ammonie. Însă cuviosul a fugit de ei. Orăşenii fugeau mai repede, şi, văzând că îl ajung, Ammonie s-a oprit şi a început cu lacrimi a-i înduplecă să-l lase în pace. Oamenii nu i-au dat ascultare. Atunci sfântul s-a jurat că nu va primi preoţia şi nu va părăsi pustiul. Văzând că aceste cuvinte nu-i conving, el a scos foarfecele şi şi-a tăiat urechea stângă, spunând: „Acum trebuie să înţelegeţi că eu nu pot lua preoţia pe care mi-o impuneţi” (conform canoanelor bisericeşti, nu este voie să fie hirotonisit un om care are trupul vătămat). După aceasta oamenii au mers la episcop şi i-au spus totul. Acela însă le-a răspuns: „Lasă iudeii să se ţină de această lege, iar eu, chiar dacă îmi veţi aduce un om fără nas, dar cu viaţă destoinică, îl voi hirotonisi”. Cetăţenii s-au întors pentru a mai încerca o dată să-l convingă pe Ammonie. Atunci când sfântul iarăşi a început să refuze, ei au vrut să-l ia cu forţa şi să-l ducă la episcop. Însă el s-a jurat că-şi va tăia limba dacă ei vor insista. După aceasta oamenii l-au lăsat în pace.

Stareţul Paisie Atonitul, fără îndoială, un om de viaţă sfântă, de asemenea a evitat hirotonisirea. Într-o zi, intrând în Altar în timpul Proscomidiei, el a văzut cum preotul pregătea Sfântul Agneţ, şi a observat că Agneţul pâlpâia în mâinile preotului. După aceasta stareţul nu a mai îndrăznit să se apropie de preotul slujitor în timpul Liturghiei. O dată egumenul a hotărât să-l hirotonească pe stareţ, însă acela a refuzat. „Eu am o piedică”, a spus el. „În timpul războiului eu am fost radist şi comunicam aviaţiei noastre unde se află duşmanul. De aceea eu sunt vinovat de moartea oamenilor, şi, deci, nu pot fi preot.” „Atunci”, a spus egumenul, „şi bucătarul are piedică, pentru că el îi hrănea pe soldaţii care au ucis oameni”. „Nu ştiu”, spunea stareţul, „dacă bucătarul are piedică or nu, eu una ştiu – că nu voi fi preot”.

Mulţi oameni, primind din smerenie şi ascultare preoţia, s-au străduit, totuşi, să-şi petreacă viaţa în afara slujirii preoţeşti.

Este în Pateric o istorisire. Avva Matoi s-a dus cu un frate din Raifa, pentru o trebuinţă ce o aveau. În Ghevala episcopul i-a oprit la el şi i-a hirotonit. Dar nici până la sfârşitul vieţii lor ei nu s-au apropiat niciodată de Jertfelnic pentru a săvârşi Euharistia. Cuviosul Matoi spunea despre aceasta: „Cred în Dumnezeu, că nu mă va judeca straşnic pentru că după hirotonire nu am săvârşit niciodată Liturghie, deoarece doar oamenii fără de păcat pot fi hirotoniţi”. Tot aşa a făcut şi cuviosul Filimon despre care spune Filocalia. Foarte rar cădea el de acord să slujească, din smerenie adâncă.

Este greu jugul preotului, mai ales al parohului, pentru că, din momentul în care omului îi este pus epitrahilul pe grumaz, el nu se mai poate gândi doar la mântuirea proprie. Iar în afară de grija despre mântuirea proprie şi a fiilor săi duhovniceşti, el îşi asumă şi grija veacului acestuia. Cum să repare locaşul sfânt? De unde să ia bani pentru salariul muncitorilor şi slujitorilor? Satana este foarte abil în a-l pune pe slujitor în astfel de situaţii, încât el să nu se realizeze ca rugător, ci ca un constructor sau agent, nu ca duhovnic, ci ca om de afaceri sau fermier!.. Este uimitor, dar aceasta este o boală nu doar a timpului nostru. Astfel a fost aproape totdeauna. Numai scrisorile sfinţitului părinte Ignatie (Briancianinov) către contele Şeremetev cât fac! În acele timpuri ajungeau la final lucrările de reconstrucţie în aşezământul monahal al Sf. Serghie din suburbia Peterburgului, stareţul cărui a fost Sfântul Ignatie. Sfântul împrumutase mulţi bani, şi, pentru a plăti muncitorilor, a cheltuit toate economiile sale proprii. De aceea, cu smerenie şi umilinţă, sfântul îi cere ajutor contelui Şeremetev. Nu poţi fii indiferent, citind această scrisoare, precum şi acea în care părintele Ignatie îi mulţumeşte contelui pentru susţinere…

Şi totuşi, slujirea preotului şi a parohului este incomparabilă cu slujirea episcopului – persoanei care în fiecare zi trebuie să moară pentru întreaga Biserică! Ştiind că este imposibilă îmbinarea lucrării înmulţite a propriei mântuiri (În Marea Schimă) cu îndatoririle de conducere a Bisericii, Sfinţii Părinţi au stabilit că episcopul nu poate fi schimnic. Viaţa schimnicului este complet diferită de viaţa episcopului. Şi dacă episcopul a dorit să ia schima, această alegere presupune refuzarea îndatoririlor episcopale.

 „De pofteşte cineva episcopie, bun lucru doreşte” (1 Timotei 3:1) – spune Sfântul Apostol Pavel. În practică însă, noi vedem că puţini doresc episcopia. Puţini dintre cei sfinţi. Cuviosul Serghie de la Radonej a refuzat categoric propunerea sfinţitului Alexie al Moscovei să-i devină succesor. A refuzat, iar după mutarea la Domnul a sfinţitului Alexie au venit vremuri tulbure. Ne amintim cu toţii de istoria „autoinvestitului” Mihail Mitiai, de scârbele şi nevoinţele sfinţilor Kiprian şi Dionisie. Şi dacă sfântul Serghie accepta propunerea Prea sfinţitului Alexie – nu s-ar fi întâmplat toate acestea. Însă cuviosul a socotit folosul sufletului mai mare decât dubiosul folos al episcopiei. Cuviosul Teodor Sicheotul, totuşi, fiind în situaţie asemănătoare, a cedat şi a acceptat episcopia, dar a îndeplinit această ascultare doar câţiva ani, apoi s-a retras în pustie. Se retrăgeau spre linişte şi rugăciune şi sfinţiţii Ignatie (Briancianinov), Teofan Zăvorâtul, şi mulţi alţi sfinţi.
Episcopia şi mântuirea personală uneori intră în conflict atât de mare, încât unii episcopi au fugit de catedră ca dintr-o casă prinsă în flăcări. Sfântul Ioann (prăznuit pe 3 decembrie) a fost episcop de Colonia (în Armenia) timp de 10 ani. Slujirea episcopală presupune grija pentru păstoriţi, de aceea, sfântul a trebuit să pătrundă şi în unele subtilităţi ale vieţii politice. Şi, precum se spune în viaţa sfântului, „văzând deşertăciunea şi grija lumii”, el a decis să părăsească episcopia. Într-o zi, după Liturghie, el i-a slobozit clerici, apoi a plecat în taină spre ţărm şi de acolo s-a îndreptat spre Ierusalim. Dumnezeu i-a arătat locul de nevoinţă în Lavra Sfântului Sava cel Sfinţit. Ioan a venit în lavră ca un ascultător simplu. În acele timpuri însuşi purtătorul de Dumnezeu Sava a fost păstorul aşezământului, nevoindu-se alături de circa 140 de fraţi. Sava era deja un părinte vestit, avea darul înainte-vederii, însă e de remarcat că Dumnezeu a tăinuit de la el episcopia lui Ioan.

Timp de câţiva ani, cuviosul Ioan s-a nevoit în Lavră, îndeplinind diferite ascultări. El a slujit muncitorilor, ducându-le mâncare pe umerii săi, apoi a muncit în arhondărie, după aceea Sava l-a pus econom al aşezământului. Văzând că Ioan este un monah desăvârşit şi că Dumnezeu îl binecuvântează în toate, Sava a dorit să-l hirotonească preot. El l-a luat pe Ioan şi a mers cu el la patriarhul Ierusalimului Ilie, rugându-l pe arhiereu să pună mâinile pe Ioan. Patriarhul a acceptat, însă „ascultătorul” l-a chemat de o parte şi i-a spus: „Părinte prea cinstite, eu vreau să-ţi dezvălui o taină. Dă-mi voie să-ţi vorbesc doar între noi doi, şi dacă mă vei găsi vrednic de preoţie, nu voi refuza”.
Când patriarhul s-a retras cu Ioan, atunci cuviosul a căzut la picioarele lui şi l-a înduplecat să nu destăinuiască nimănui ceea ce-i va spune. Patriarhul i-a făgăduit că va face întocmai, iar Ioan i-a spus: „Părinte! Eu am fost episcop de Colonia. Pentru multele mele păcate eu am părăsit episcopia, am fugit şi m-am condamnat spre slujire fraţilor”.

Patriarhul s-a înspăimântat de aceste cuvinte, apoi l-a chemat pe cuviosul Sava şi i-a spus că Ioan nicidecum nu poate fi preot. După aceasta patriarhul i-a slobozit pe ambii.
Tot drumul spre mănăstire, Sava a fost măcinat de îndoieli. El s-a îndepărtat de Lavră, a găsit o peşteră, şi s-a rugat în ea cu lacrimi o noapte întreagă.
„Pentru ce, Doamne”, spunea el, „m-ai dispreţuit şi ai tăinuit de mine viaţa lui Ioan? M-am amăgit, socotindu-l vrednic de preoţie! Descoperă-mi măcar acum despre el! Oare vasul pe care l-am socotit ales, sfânt şi destoinic este nepotrivit şi nevrednic în faţa măreţiei Tale?”
Dumnezeu a răspuns la rugăciunea lui. Un Înger s-a arătat lui Sava şi i-a spus: „Ioan nu este nevrednic, ci e vasul ales, însă el este episcop şi nu poate fi hirotonit preot”.

Spunând aceasta, Îngerul s-a făcut nevăzut. Iar cuviosul Sava a alergat cu bucurie spre chilia lui Ioan, l-a cuprins şi i-a zis: „Părinte Ioane! Tu ai tăinuit de mine, ce dar îţi este dat de Dumnezeu, însă Dumnezeu mi l-a descoperit”. „Mă întristez”, i-a răspuns Ioan. „Eu am dorit ca nimeni să nu ştie taina mea, iar acum va trebui să plec”. Sava s-a jurat lui Ioan că nimeni nu va afla despre el. Aşa cuviosul Ioan a trăit până la moarte, îndeplinind ascultări monahiceşti, şi nu episcopale.

Un alt părinte sfinţit care a părăsit episcopia este prăznuit de Biserică pe 29 februarie. El, la fel, se numea Ioan şi a fost arhiepiscop (!) în Damasc. Peste puţin timp după investire el s-a retras în taină în Alexandria, şi-a schimbat numele în Varsonofie, şi a venit în muntele din Nitria. Acolo a îndeplinit multiple ascultări în cinul simplului monah.
Unul din monahi, om slab de minte, îi pricinuia multe necazuri cuviosului. Ba îl poreclea în diferite feluri, ba turna zoi peste el. Odată el a sfredelit o gaură în peretele chiliei sale şi a început să se ude peste patul cuviosului arhiepiscop. Patul în curând a început să miroase greu, iar monahii au înţeles ce se întâmplase şi au spus egumenului. Când au vrut să-l pedepsească pe cel vinovat, cuviosul a căzut la picioarele egumenului şi i-a spus cu lacrimi că el însuşi este de vină: „Eu sunt cel care îl întărât pe fratele meu şi îi stârnesc mânia; iartă-l, pentru Dumnezeu”.
Aşa el l-a scăpat pe fratele său de pedeapsă. Cu timpul cuviosul a fost cunoscut şi a fugit şi de acolo – de data aceasta în Egipt…
Nu poate fi descrisă în cuvinte Taina Preoţiei. E înfiorător şi înspăimântător să porţi această povară, cunoscându-ţi nevrednicia.
Preotul este măgăruşul pe care încalecă Hristos când intră în Ierusalim. Toţi îşi pleacă capetele, aştern covoare şi haine pe drum, flutură cu crengi de palmier, iar măgăruşul crede: „Iată ce cinste mi se face”. Şi nu ştie, prostuţul, că nu el e salutat, ci Hristos Mântuitorul. Tot aşa şi preotul uneori se înşeală, când i se sărută mâna şi este numit „părinte”, uneori chiar vede rezultatul bun al rugăciunii sale şi începe a uita că a Lui dreaptă binecuvântătoare este sărutată, şi că El face minuni…

Preotul este ofiţerul pe linia frontului care se ridică din şanţ cu pistolul şi îi îndeamnă pe soldaţi să-l urmeze împotriva duşmanului. Munca preotului seamănă cu cea a învăţătorului – el trebuie să-şi inspire turma spre nevoinţa luptei duhovniceşti. Însă pentru a inspira şi a înflăcăra pe cineva trebuie tu însuţi să ai flacără (Luca 12: 49), tu însuţi să te aprinzi cu acest foc şi să-l păstrezi.
Cel care doreşte preoţia păşeşte pe calea contradicţiilor. Pe de o parte, dorinţa preoţiei este primul indiciu al mândriei şi al faptului că omul nu poate fi hirotonit. Pe de altă parte, însă, „de pofteşte cineva episcopie, bun lucru doreşte”. Doar, şi omul care merge la seminar tot doreşte preoţia. Probabil, înclinarea păcătoasă constă aici în dorinţa de a deveni preot cu orice preţ, indiferent de voia lui Dumnezeu, precum afurisitul Mihail Mitiai în timpul lui Serghie de la Radonej a dorit mitropolia şi s-a înecat în mare. Însă dacă această dorinţă este lină, răspunzătoare voii lui Dumnezeu – în ea nu va fi păcat. Dacă este din dragostea pentru sfântul locaş, pentru slujba divină, dragostea pentru Dumnezeu, atunci aceasta este acel bun lucru dorit [despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel către Timotei].
Tot ceea ce s-a spus mai sus se referă nu doar la preoţie, ci şi la orice ascultare în Biserică. Poţi dori să intri cu orice preţ în strană, să fii dirigintele corului bisericesc, pălămar, profesor în şcoala duminicală, chiar şi lumânărar. Să-i invidiezi  pe toţi cei care îndeplinesc aceste ascultări şi să-ţi imaginezi că tu ai face totul mult mai bine.
De aceea, fraţi şi surori, să învăţăm smerenia dumnezeiască de la sfinţii noştri părinţi. De la Ioan cel Tăcut – episcopul de Colonia. De la Ioan-Varsonofie – arhiepiscopul din Damasc, de la Atanasie Atonitul – cel cere, fiind un teolog cu educaţie aleasă a făcut ascultare unui stareţ şi s-a prefăcut, din smerenie, că este analfabet. De la Ioan Damaschinul – cel mai mare scriitor de cântări şi dogmatist al Bisericii Ortodoxe, pe care stareţul l-a pedepsit pentru neascultare – pentru faptul că a alcătuit cântări funerare – şi l-a pus să cureţe toate veceurile din mănăstire, iar dulcele cântător Ioan cu bucurie a îndeplinit această epitimie…

Să învăţăm smerenia – şi să ne smerim: în faţa colegilor şi prietenilor, în faţa şefilor şi subalternilor, şi, bineînţeles, în faţa membrilor familiei. Soţii – în faţa soţiilor, soţiile – în faţa soţilor. Să nu considerăm înjosire când cerem iertare de la copiii noştri, dacă nu am avut dreptate. Şi atunci fiecare dintre noi va fi preot adevărat (1 Petru 2: 9), care îşi jertfeşte voinţa şi face jertfă adevărată lui Dumnezeu – inimă înfrântă şi smerită. Amin.

Sursa: Pravoslavie.ru
Tradus din limba rusă de preotul Constantin Cojocaru