Header image

Cunoașterea lui Dumnezeu între iubire și frumusețe

Cunoaşterea lui Dumnezeu de către om apare şi se manifestă în mod inevitabil printr-o iubire activă faţă de făptură, iubire care îmi este deja dată în experienţa directă. Iar iubirea manifestată faţă de făptură este contemplată în mod concret ca frumuseţe. De aici, delectarea, bucuria, mângâierea pe care le resimţim când o contemplăm. Ceea ce oferă bucurie se numeşte frumuseţe; iubirea, ca obiect al contemplaţiei, este frumuseţe.

Viaţa mea spirituală, viaţa mea în Duh, „asemănarea cu Dumnezeu” care se împlineşte în mine sunt frumuseţea, acea frumuseţe a făpturii primordial create, despre care s-a spus: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte” (Facerea 1, 31).

„Şi întru aceasta ştim că L-am cunoscut”

A-L iubi pe Dumnezeul nevăzut înseamnă a-ţi deschide în mod pasiv inima în faţa Lui şi a aştepta revelaţia Lui activă în aşa fel încât să-ţi coboare în inimă energia iubirii divine: „Cauza iubirii de Dumnezeu e Dumnezeu”, spune Bernard de Clairvaux. Dimpotrivă, a iubi o făptură văzută înseamnă a permite energiei divine primite să se manifeste – prin cel care a primit-o – în afara şi în jurul celui ce a primit-o, la fel cum acţionează ea în însăşi Divinitatea Triipostatică; înseamnă a-i permite să treacă asupra altuia, asupra unui frate. Pentru eforturile proprii ale omului, dragostea fraternă este absolut imposibilă. Ea este opera puterii divine. Iubind, noi iubim prin Dumnezeu şi în Dumnezeu.

Numai cel care L-a cunoscut pe Dumnezeul Unităţii Trinitare poate iubi cu iubire adevărată. Dacă nu L-am cunoscut pe Dumnezeu, dacă nu m-am împărtăşit din fiinţa Lui, nu iubesc. Şi invers: dacă iubesc, înseamnă că m-am alăturat lui Dumnezeu, Îl cunosc; iar dacă nu iubesc, nu m-am alăturat Lui şi nu-L cunosc. Aici există o dependenţă directă între cunoaştere şi iubirea faţă de făptură. Sursa lor comună este prezenţa mea în Dumnezeu şi a lui Dumnezeu în mine.

„Şi întru aceasta ştim că L-am cunoscut şpe Dumnezeuţ, dacă păzim poruncile Lui. Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeşte, mincinos este şi întru el adevărul nu se află. Iar cine păzeşte cuvântul Lui, întru acela, cu adevărat, dragostea lui Dumnezeu este desăvârşită. Prin aceasta, cunoaştem că suntem întru EI. Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, şi el aşa să umble” (I Ioan 2, 3-6). Dar deocamdată, această con-locuire reciprocă a lui Dumnezeu cu omul este postura unei credinţe libere şi nu un fapt de experienţă coercitivă. (…)

„Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte. Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică, dăinuitoare în El.” (I Ioan 3, 14-15). Dar cele spuse nu sunt în sens tautologic; „a nu avea viaţă veşnică” nu este un alt mod de a-l desemna pe „cel ce urăşte” şi pe „cel ce nu iubeşte”; sensul este cel al unei relaţii metafizice între cele două stări. „Cel ce nu are viaţă veşnică”, adică cel ce n-a intrat în viaţa Treimii, nu poate nici să iubească, pentru că dragostea de frate este un fel de manifestare, un fel de emanaţie a puterii dumnezeieşti pe care o iradiază cel care Îl iubeşte pe Dumnezeu. Interpretarea obişnuită, moralizatoare, face cuvântul văzătorului de taine superficial şi fad, slăbeşte lanţul metafizic ce leagă aceste două acte: al cunoaşterii şi al iubirii.

Iubirea reciprocă este singura care poate fi condiţia unităţii

Remarc în treacăt că, în general, cu cât reprezentarea noastră despre ideile religioase este mai masivă, mai arhaică şi mai grosieră din perspectivă metafizică, cu atât mai profund apare simbolismul expresiilor lor şi, prin urmare, cu atât mai mult ne apropiem de înţelegerea autentică a propriei trăiri religioase. Întreaga noastră liturghie este caracterizată prin această concentrare şi densitate a ideilor religioase, fiind, în raport cu protestantismul şi sectele, precum vinul negru şi vechi pus alături de un sirop călduţ. Ajunge să amintesc fie şi numai rânduiala dumnezeieştii slujbe înainte de Crez, la liturghia credincioşilor:

Diaconul zice: „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim”. Ce să mărturi-sim? La această întrebare răspunde strana, adică, în esenţă, credincioşii prin reprezentanţii lor, preluând şi sfârşind îndemnul diaconului: „…Pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită”. Atunci preotul se închină de trei ori şi spune: „Iubi-Te-voi, Doamne, virtutea mea, Domnul este întărirea mea şi scăparea mea”; dacă sunt mai mulţi preoţi, ei, pe deasupra, îşi exprimă unul faţă de altul iubirea fraternă printr-un sărut şi îşi mărturisesc reciproc: „Hristos este în mijlocul nostru”. După ce, ca întreg, Biserica s-a adunat în iubire, este necesară izolarea acestei iubiri de tot ceea ce este exterior, de tot ce nu participă la această iubire, de ceea ce este străin Bisericii, adică de lume. De aceea diaconul spune: „Uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm aminte”; adică: „Închideţi uşile, ca să nu intre vreun străin; aici noi vom fi atenţi la înţelepciune”. Acum, când este pregătit tot ce este necesar pentru mărturisirea Treimii deofiinţă şi nedespărţite, urmează însăşi „înţelepciunea”: poporul, adică însuşi trupul Bisericii, rosteşte Simbolul Credinţei. Şi istoric, şi metafizic, acesta nu este altceva decât o expresie dezvoltată, o amplificare explicativă, o descompunere a formulei de botez: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Dar ce este formula de botez? În esenţă, nimic altceva decât exprimarea dogmei deofiinţimei Sfintei Treimi. Astfel, tot ce precedă Crezul se dovedeşte a fi pregătirea pentru „luarea-aminte” la cuvântul „deofiinţime”. „Deofiinţimea” este „înţelepciunea”.

Unanimitatea furnizează baza pe care este posibilă mărturisirea comună, adică înţelegerea şi recunoaşterea dogmei deofiinţimii, sau prin intermediul acestei unanimităţi atingem taina Divinităţii Trinitare.

Aceeaşi idee a raportului indisolubil dintre unitatea internă a credincioşilor şi cunoaştere (deci şi a proslăvirii lui Dumnezeu, care este „Treimea în unime”) este conţinută şi în ectenia preotului: „Şi ne dă nouă cu o gură şi o inimă a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Pavel Florensky, Stâlpul şi temelia adevărului, Ed. Polirom, 1999, p. 61

 

Contact Form Powered By : XYZScripts.com