Despre minunile lui Dumnezeu şi minunile sfinţilor

„Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”. (Slujba aghiazmei mari)

Astăzi, când Sfânta Evanghelie ne prezintă două din minunile săvârșite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos și anume vindecarea a doi orbi și a unui demonizat și mut, m-am gândit să vorbesc despre minunile făcute de Dumnezeu și de sfinții Lui. Dacă veți asculta cu luare aminte, veți înțelege marea deosebire dintre minunile lui Dumnezeu și cele ale sfinților.

Să știți că Dumnezeu este izvorul fără de margini al tuturor minunilor, deoarece puterea Lui este nemărginită și înțelegerea lui este neajunsă de minte. Deosebirile minunilor Lui, față de cele făcute de sfinți sunt acestea: Dumnezeu Cel în Sfânta Treime-ânchinat, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, a făcut minuni mari direct asupra lumii Sale, precum: răpirea lui Enoh la cer (Facere 5, 24; Evrei 11, 5); amestecarea limbilor (Facere 11, 7); orbirea locuitorilor Sodomei (Facere 19, 11); prefacerea femeii lui Lot în stâlp de sare (Facere 19, 26); glasul ceresc în rug (Ieșire 3, 2-5); toiagul lui Moise prefăcut în șarpe (Ieșire 4, 2-4); mâna lui Moise acoperită de lepră (Ieșire 4, 6-7); prepelițele (Ieșire 16, 13); glasul Domnului în Sinai (Ieșire 20, 22).

Dumnezeu a făcut minuni mărite și înfricoșate, care nu s-au mai săvârșit în tot pământul și neamul (Ieșire 14, 20): trecerea lui Israel prin Marea Roșie (Ieșire 14, 20-22); nimicirea lui Senaherib (IV Regi 19, 35); glasul din cer către Nabucodonosor (Daniel 4, 28).

Iată și câteva minuni făcute în legea Harului; Pogorârea Sfântului Duh în chip de porumbel (Matei 3, 16); glasul din cer la botezul lui Iisus (Matei 3, 17; Marcu 1, 11; Luca 3, 22); glasul Tatălui din cer la Schimbarea la Față a Domnului (Matei 17, 5; Marcu 9, 7); întunericul și semnele la moartea lui Iisus Hristos (Matei 27, 45, 51-53; Marcu 15, 33; Luca 23, 44-45); Catapeteasma bisericii ruptă (Marcu 15, 38); limbile de foc la Cincizecime și darul vorbirii în limbi (Fapte 2, 2-3); eliberarea Apostolilor din închisoare (Fapte 12, 8-9) și multe altele.

Puterea lui Iisus Hristos este asemenea Tatălui și lucrarea Lui este împreună cu a Tatălui (Ioan 5, 17). Minunile lui Iisus Hristos în Legea Harului au fost deosebite de cele ce s-au făcut de Dumnezeu în Legea Veche. Dar și sfinții au făcut minuni prin puterea dată lor de la Duhul Sfânt. Însă ele se deosebesc de cele făcute de Dumnezeu. Pentru că sfinții nu au săvârșit minuni directe asupra întregii lumi, cum a făcut și face Dumnezeu pururea. Apoi sfinții au luat darul facerii de minuni numai prin post și rugăciune multă către Dumnezeu (Ieșire 24, 18; 34, 28; Deuteronom 9, 18; Luca 2, 37; Fapte 10, 30; 14, 23).

Mântuitorul a făcut minunile cu a Sa poruncă și datorită puterii Sale (Ioan 19, 11; 5, 17; 19, 21-26). El a făcut minuni pe care nimeni din oameni nu le-a mai făcut (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 21, 25), pe când sfinții au făcut minuni numai prin darul și puterea primită de la Dumnezeu (Fapte 3, 12). Apoi sfinții au făcut minuni la porunca lui Dumnezeu (Ieșire 4, 3; 6, 7; Numerii 20, 8-9).

Dumnezeu însă nu primește poruncă de la nimeni ca să facă minuni, ci toate câte voiește le face în cer și pe pământ (Psalmi 76, 13; 85, 9; 113, 11).

Minunile Mântuitorului nostru Iisus Hristos au fost profețite mai înainte de Duhul Sfânt prin gura sfinților Săi prooroci. Așa de exemplu marele prooroc Isaia prin Duhul Sfânt a arătat că Mântuitorul va lumina orbii, va da auz surzilor, va da grai muților și vedere orbilor, zicând: „Atunci va sări șchiopul ca cerbul și limpede va vorbi limba gângavilor”. Iarăși zice despre dezlegarea celor legați de duhuri necurate și pentru cei orbi că “va deschide ochii orbilor, și va scoate din legături pe cei legați“ (Isaia 35, 5; 42, 8). Minunile sfinților s-au făcut cu un scop anumit când a binevoit Dumnezeu și unde a voit El (Ieșirea 7, 20-21; Fapte 1, 16; II Petru 1, 21).

Vedem iarăși că sfinții au făcut minuni puține, iar Mântuitorul ca Dumnezeu a făcut tot felul de minuni pe care nimeni din oameni nu le-a putut face (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 15, 24). Toate minunile sfinților au fost făcute nu prin puterea lor, ci de Dumnezeu prin ei, ca să se împlinească cuvântul Scripturii care zice: “Sfinților care sunt pe pământul Lui minunate a făcut Domnul voile Sale întru dânșii“ (Psalmi 15, 3). Sfinții au făcut minuni și ei, ca să arate puterea lui Dumnezeu, precum scrie: “Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui, Dumnezeul lui Israel“ (Psalm 67, 36).

Să știm că Dumnezeu a făcut, face și va face tot felul de minuni în vecii vecilor, atât în cer și pe pământ. În schimb, sfinții pot face minuni și pot prooroci numai când voiește și unde voiește Dumnezeu. Vedem că sfinții Apostoli, care luaseră de la Dumnezeu darul și puterea de a face minuni n-au putut scoate duhul cel rău din omul lunatic când au voit ei (Matei 17, 16; Marcu 9, 20). Sfântul prooroc Elisei, măcar că luase de la Dumnezeu dar îndoit de a face minuni mai mari decât Ilie proorocul, n-a cunoscut scârba cea mare a femeii sunamitence, căreia îi murise copilul pentru că Domnul a ascuns de la el lucrul acesta (IV Regi 4, 27).

Vedem iarăși că Sfântul Antonie cel Mare, care luase de la Dumnezeu darul facerii de minuni în diferite împrejurări, n-a putut scoate duhul cel rău din femeia îndrăcită, măcar că s-a nevoit mult cu post și rugăciune. Pe acest duh rău l-a scos ucenicul său, Sfântul Pavel cel simplu. Sfântul Antonie n-a cunoscut pe diavolul cel viclean care se prefăcea că este om păcătos și că vine să se pocăiască (a se vedea Viața Sfântului Antonie cel Mare, în 17 ianuarie).

V-am vorbit pe scurt despre minunile lui Dumnezeu și despre minunile sfinților și am arătat că darul facerii de minuni se dă de Dumnezeu numai celor desăvârșiți, cui voiește și cât voiește El. Prin minuni Dumnezeu Își arată atotputernicia, bunătatea și iubirea Sa față de oameni și de întreaga creație. Scopul pentru care Dumnezeu și sfinții Săi fac minuni este preamărirea numelui Său în cer și pe pământ, întărirea și apărarea dreptei credințe în lume, călăuzirea și mântuirea oamenilor, și izgonirea duhurilor răutății dintre noi.

Minunile arată în chipul cel mai convingător și direct că Dumnezeu este Creatorul și Stăpânul întregii lumi, că El are milă de oameni și așteaptă pocăința lor și că dă aceeași putere de a face minuni tuturor celor ce se tem de dânsul. Iar dacă oamenii se îndoiesc de Dumnezeu chiar când se află în fața unor adevărate minuni, înseamnă că mântuirea lor este în mare primejdie.

Dumnezeul nostru este Dumnezeul minunilor, iar minunile sunt semnul văzut al puterii și iubirii Sale. Căci credința în Dumnezeu dacă nu săvârșește minuni, nu este adevărată. Despre aceasta spune și proorocul David: “Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu care faci minuni“ (Psalm 76, 13). Și în alt psalm zice: “Dumnezeul nostru în cer și pe pământ toate câte a voit a făcut“ (Psalm 113, 11). De aceea cel ce se împotrivește minunilor sau se îndoiește de adevărul lor, acela tăgăduiește Sfânta Scriptură, tăgăduiește Revelația divină și pe Însuși Dumnezeu și nu se poate mântui pentru că nu duce nici un suflet în împărăția lui Dumnezeu. Or, credința creștină și revelația divină sunt întemeiate și întărite de minuni, adică de fapte și lucruri supraomenești săvârșite de Dumnezeu mai presus de mintea și înțelegerea noastră. Prin minuni se slăvește Cel Preaînalt, iar oamenii se întăresc în credință și se mântuiesc.

Să știți, frații mei, că minunile s-au făcut veșnic: și înainte de întemeierea lumii, și înainte de darea Legii, și înainte de venirea lui Hristos pe pământ, și după întruparea Cuvântului și astăzi se fac minuni și în veci se vor face și nu vor înceta niciodată. Cele mai mari minuni ale lui Dumnezeu însă, sunt două: crearea lumii văzute și nevăzute din nimic, numai prin cuvânt și înnoirea lumii prin întruparea, nașterea Domnului din Fecioara Maria și învierea Lui din morți, ce nu pot fi înțelese de noi oamenii.

Ce este universul în negrăita sa frumusețe și ordine, dacă nu o mare minune a Creatorului care uimește până și pe îngeri? Ce este omul, atât de minunat creat, dacă nu o nepătrunsă minune a Creatorului? Ce este creștinismul care a biruit păgânismul și pe diavol dacă nu cea mai mare minune a lui Hristos înviat din morți? Din sângele Domnului răstignit pe Golgota și din lumina Sfântului Mormânt a răsărit o lume nouă, o Biserică nouă și o lege nouă mărturisită și apărată de două mii de ani prin jertfa a nenumărate milioane de creștini apostoli, ierarhi, martiri, sfinți și drepți.

Într-adevăr, creștinismul este una din marile minuni ale Preasfintei Treimi pe pământ. Căci Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume, iar Fiul S-a jertfit și Sfântul Duh a făcut să se vestească cuvântul și să lucreze mântuirea neamului omenesc. Zadarnic s-au ostenit dușmanii lui Hristos să biruiască Biserica, să înlocuiască Evanghelia și să înfrângă creștinismul. Lupta a fost și este crâncenă, potrivnicii tot mai mulți, jertfele tot mai mari, dar și creștinismul tot mai tare și de nebiruit, pentru că la cârma Bisericii se află Domnul nostru Iisus Hristos înviat din morți.

Mulți cer ajutor și așteaptă minuni de la Dumnezeu, dar puțini sunt pe care îi miluiește și le ascultă rugăciunea

Fiecare dintre noi am văzut în viață unele minuni și fapte mai presus de mintea noastră, săvârșite fie cu noi, fie cu cei din jurul nostru. Fiecare, mai ales când suntem bolnavi, în fața morții sau a unei mari primejdii, cerem stăruitor să facă Dumnezeu o minune cu noi și să ne scape de moarte, de primejdie, de boală, să ne ajute la examene, la operație, la necazul care ne apasă. Fiecare ne închinăm în biserică, dăm slujbe la Sfântul Altar, sărutăm sfintele icoane, aprindem lumânări și spunem lui Dumnezeu, Maicii Domnului și sfinților Lui necazul nostru, cu speranța că ni se va îndeplini cererea. Dar aproape întotdeauna uităm să ne recunoaștem nevrednicia și să ne întrebăm cu smerenie: „Doamne, oare sunt vrednic eu păcătosul de mila Ta? Sunt vrednic să faci o minune atât de mare cu mine cel plin de păcate?”

Mulți cer ajutor și așteaptă minuni de la Dumnezeu, dar puțini sunt pe care îi miluiește și le ascultă rugăciunea. Și aceasta pentru că nu cer ceea ce trebuie spre folos și mântuire sau pentru că sunt nevrednici de ajutorul lui Dumnezeu și al sfinților Lui din cauza păcatelor care îi stăpânesc. De aceea cerem mult, dar primim mai puțin pentru că Dumnezeu face minuni numai cu acei care au credința tare și se roagă mult cu smerenie, cu lacrimi și cu post. Domnul miluiește și sfinții ajută cu rugăciunile lor mai întâi pe acei care sunt milostivi în dragoste și-și cresc copiii în frică de Dumnezeu. Pe aceștia îi miluiește mai mult. Cu aceștia face adevărate minuni, pentru că au credință mai multă, iartă mai mult, iubesc mai mult și au inimă smerită.

Să cerem lui Dumnezeu mai întâi iertarea păcatelor și mântuirea sufletului, apoi să cerem cele pământești. Să învățăm a ne ruga cu credință, având drept pildă pe cei orbi vindecați din Evanghelia de astăzi. Că aceia mergeau după Mântuitorul și strigau cu credință: Miluiește-ne pe noi, Fiul lui David! Iar dacă Domnul ne va întreba ca și pe aceia: Credeți că pot să fac Eu aceasta?, noi să răspundem din toată inima: Da, Doamne! Credem că Tu ai făcut cerul și pământul! Credem că Tu ai creat pe îngeri și pe oameni! Credem că Tu Te-ai întrupat din Fecioară și ai înviat din morți, pentru a noastră mântuire! Credem în Evanghelie și în puterea Sfintei Cruci! Credem în mila și minunile Tale! Revarsă mila și harul minunilor Tale peste noi toți, ca să Te slăvim și să Te lăudăm în veci. Amin.

Predică la Duminica a VII-a după Rusalii – Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum – Despre minunile lui Dumnezeu şi minunile sfinţilor – Pr. Ilie Cleopa