Despre participarea credincioşilor la Sfânta Euharistie

Documentul a fost aprobat la Adunarea Arhierească a Bisericii Ortodoxe Ruse, care a avut loc pe 2-3 februarie 2015 în catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova.

***

Euharistia este Taina principală a Bisericii, stabilită de Domnul Iisus Hristos în ajunul patimilor Sale mântuitoare, morţii pe cruce şi învierii Sale. Participarea la Sfânta Euharistie şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos sunt o poruncă a Mântuitorului, dată prin ucenicii Săi tuturor creştinilor: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu” şi „beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi” (Mt. 26, 26-28). Biserica însăşi este Trupul lui Hristos, astfel că Taina Trupului şi a Sângelui lui Hristos reprezintă în mod văzut natura mistică a Bisericii, formând comunitatea bisericească.

Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox este lipsită de sens fără împărtăşirea cu Sfintele Taine. Împărtăşindu-se cu Sfintele Daruri, credincioşii se sfinţesc prin puterea Duhului Sfânt şi se unesc cu Mântuitorul Hristos şi unii cu alţii, formând astfel un singur Trup al lui Hristos.

Taina Euharistiei necesită o pregătire deosebită. În Biserică însuşi timpul – fie acesta timpul vieţii omeneşti sau istoria întregii omeniri – reprezintă aşteptarea şi pregătirea pentru întâlnirea cu Hristos, iar întregul ritm al vieţii liturgice reprezintă aşteptarea şi pregătirea pentru Dumnezeiasca Liturghie şi, respectiv, pentru împărtăşire.

I.

În istoria Bisericii practica împărtăşirii şi pregătirii pentru aceasta s-a schimbat şi a luat diferite forme.

Încă în perioada apostolică în Biserică s-a format tradiţia de a săvârşi Sfânta Euharistie în fiecare duminică (dacă este posibil, chiar mai des: de exemplu, în zilele de pomenire a mucenicilor), pentru ca dreptcredincioşii să se poată afla mereu în comuniune cu Hristos şi unii cu alţii (vezi 1 Cor. 10, 16-17; Fapte 2, 46; Fapte 20, 7). Toţi membrii comunităţii locale participau la Euharistia săptămânală şi se împărtăşeau, iar refuzul nemotivat de a participa la comuniunea euharistică era considerat drept o sfidare: „Toţi credincioşii care intră în biserică şi aud Scripturile, dar nu rămân la rugăciune şi la sfânta împărtăşire, ca unii ce fac neorânduială în biserică, trebuie să se afurisească”(Canoanele Sfinţilor Apostoli 9). Practica creştină timpurie de împărtăşire la fiecare Dumnezeiască Liturghie rămâne a fi ideală şi în prezent, fiind parte a Tradiţiei Bisericii.

Între timp, creşterea numerică a Bisericii în secolul al III-lea şi, mai ales în secolul al IV-lea, a adus schimbări, inclusiv în viaţa liturgică. Odată cu sporirea zilelor de pomenire a mucenicilor şi a sărbătorilor, sinaxele euharistice au început să se săvârşească tot mai des, iar prezenţa creştinilor de rând la săvârşirea lor era percepută de către mulţi ca fiind de dorit, dar nu obligatorie – la fel şi cu împărtăşirea. Biserica a combătut această practică prin următoarea normă canonică: „Toţi cei ce intră în Biserică şi ascultă Sfintele Scripturi, dar nu participă la rugăciune împreună cu poporul, sau se feresc de participare la Sfânta Euharistie potrivit oarecărei neorânduieli, aceştia să se lepede din Biserică, până când nu se vor mărturisi şi nu vor arăta roade de pocăinţă, şi atunci rugându-se vor putea primi iertare”(Canonul 2 al Sinodului din Antiohia).

Cu toate acestea, înaltul ideal de pregătire permanentă pentru primirea Sfintelor Taine s-a dovedit a fi greu de atins pentru mulţi dintre creştini. De aceea, în lucrările Sfinţilor Părinţi din secolul al IV-lea se întâlnesc mărturii despre coexistenţa a diferite practici referitoare la regularitatea împărtăşirii. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte despre împărtăşirea de patru ori pe săptămână ca despre o normă: „Împărtăşirea zilnică şi hotărârea de a primi zilnic Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos e un lucru bun şi folositor, căci El Însuşi o spune limpede: „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6:54)… Cu toate acestea, noi ne împărtăşim numai de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, precum şi în alte zile când se face pomenirea vreunui sfânt”(Scrisoarea 93 [89]). Aproape jumătate de secol mai târziu Sfântul Ioan Gură de Aur menţionează că mulţi creştini, inclusiv monahii, au început să se împărtăşească o dată sau de două ori pe an: „Mulţi se împărtăşesc din Jertfa aceasta o singură dată în cursul anului, alţii de două ori, iar alţii mai de multe ori. Cuvântul nostru este îndreptat către toţi, nu numai către cei de faţă, ci şi către cei ce stau prin pustii, căci aceia mai cu seamă o singură dată în an se împărtăşesc, de multe ori şi la doi ani. Deci ce? Pe care oare vom aproba noi? Pe cei ce se împărtăşesc o dată sau pe cei de mai multe ori, ori pe cei de mai puţine ori? Nici pe cei de o dată, nici pe cei de multe ori, nici pe cei de mai puţine ori, ci pe cei cu cuget curat, cu inima curată, cu viaţa fără de prihană. Unii ca aceştia apropie-se pururea, iară de nu sunt aşa, să nu se apropie niciodată” (Comentariu la Epistola către Evrei 17, 4).

În secolul al IV-lea a fost stabilită definitiv norma despre postul euharistic obligatoriu, orânduit încă din epoca ante-niceeană – abţinerea completă de la mâncare şi băutură în ziua împărtăşirii până în momentul primirii Sfintelor Taine ale lui Hristos: „Sfintele altarului să nu se săvârşească decât numai de persoane care au ajunat” (Canonul 41 [50] al Sinodului din Cartagina, confirmat prin canonul 29 al Sinodului Trulan). Însă deja la hotarul veacurilor al IV-lea şi al V-lea, unii creştini legau împărtăşania nu doar de postul euharistic înainte de Liturghie, dar şi, după cum mărturiseşte Sf. Ioan Gură de Aur, de perioada Postului Mare. Însuşi Sfântul Ioan îndeamnă credincioşii la deasa împărtăşire: „Spune-mi, te rog: după un an de zile primind Sfânta Împărtăşire, crezi tu că cele patruzeci de zile îţi sunt de ajuns spre curăţirea păcatelor din trecut? Şi după trecerea unei săptămâni te dedai iarăşi celor dintâi ? Spune-mi, te rog: dacă după trecerea a patruzeci de zile de la însănătoşirea ta de o boală lungă, te dedai iarăşi aceloraşi mâncări aducătoare de boli, oare nu ai pierdut şi munca ta dinainte? Desigur că dacă cele naturale se schimbă, cu atât mai mult cele ale voii libere. <…> Patruzeci de zile întrebuinţezi pentru sănătatea sufletului, şi poate că nici patruzeci, şi aştepţi ca să îmblânzeşti pe Dumnezeu? <…> Aceasta o spun nu împiedicându-vă de la apropierea de cele sfinte o dată în cursul anului, ci pentru că voiesc a vă apropia mereu de ele” (Comentariu la Epistola către Evrei 17, 4).

În secolele XI – XII, în Imperiul Bizantin, în mediul monahal s-a format tradiţia de a se împărtăşi numai după o oarecare pregătire, care cuprindea postul, cercetarea conştiinţei în faţa duhovnicului din mănăstire, citirea unei rânduieli speciale de rugăciune înainte de împărtăşanie, tradiţie care ia naştere şi începe să se dezvolte anume în această epocă. Spre această tradiţie au început să se orienteze şi mirenii evlavioşi, deoarece în Ortodoxie duhovnicia monahală întotdeauna era percepută ca fiind un ideal. Această tradiţie este prezentată într-o formă mai strictă, de exemplu, în Tipiconul rusesc (capitolul 32), care, spre deosebire de cel grecesc, indică un post obligatoriu de şapte zile înainte de împărtăşanie.

În anul 1699, în cuprinsul Molitfelnicului rusesc a fost introdus un articol cu denumirea de „Comunicat didactic”. În mod special, acesta oferă şi indicaţii despre timpul necesar pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie – în cele patru posturi, care cuprind un număr mai mare de zile, pot să se împărtăşească toţi doritorii, dar în afara posturilor trebuie să se postească şapte zile, însă acest timp poate fi scurtat: „Trei zile sau măcar o singură zi”.

Pregătirea mai aspră pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, care în practică a avut efecte duhovniceşti pozitive, a avut totuşi drept consecinţă şi faptul că unii creştini nu se împărtăşeau perioade îndelungate, deoarece considerau că este necesară o pregătire vrednică. Împotriva acestui abuz a fost dat un canon cu privire la necesitatea împărtăşirii tuturor creştinilor din Imperiul Rus măcar o singură dată pe an, canon care este inclus în „Regulamentul duhovnicesc” („Духовный регламент”)[1]: „Fiecare creştin trebuie să se împărtăşească des cu Sfânta Euharistie sau măcar o dată pe an. Aceasta este cea mai frumoasă mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru moartea dătătoare de viaţă a Mântuitorului. Căci de câte ori veţi mânca Pâinea aceasta şi veţi bea din Potirul acesta, moartea Domnului vestiţi până când va veni…”.

În secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, oamenii evlavioşi se străduiau să se împărtăşească măcar în toate cele patru posturi, iar sfinţii din acea vreme, printre care Sfântul Teofan Zăvorâtul, Dreptul Ioan de Kronştadt şi alţii îndemnau la o mai deasă apropiere de Sfintele Taine. Potrivit Sfântului Teofan, „măsura [de a te împărtăşi] o dată sau de două ori pe lună este una potrivită”, deşi „nu se poate spune nimic împotrivă” la o împărtăşire şi mai deasă [2]. Orice creştin se poate conduce după următoarele cuvinte ale acestui sfânt: „Împărtăşiţi-vă mai des cu Sfintele Taine, după cum rânduieşte părintele duhovnic, însă străduiţi-vă ca totdeauna să vă apropiaţi cu o pregătire cuvenită şi, cu atât mai mult, cu frică şi cutremur, pentru ca, obişnuindu-vă, să nu vă apropiaţi cu indiferenţă” [3].

Caracterul mărturisitor al Bisericii în anii prigoanelor ateiste din secolul al XX-lea a îndemnat la regândirea practicii existente de mai înainte – împărtăşirea rară. Astfel, în anul 1931, Sinodul Patriarhal Provizoriu, în hotărârea sa din 13 mai, a stabilit: „A se considera acceptabilă dorinţa creştinilor ortodocşi referitoare la deasa împărtăşire, iar pentru cei mai cucernici – chiar şi în fiecare duminică”.

În prezent, majoritatea oamenilor ortodocşi îmbisericiţi se împărtăşesc mult mai des decât creştinii din Rusia de dinainte de revoluţia bolşevică. Însă practica desei împărtăşanii nu poate fi aplicată în mod automat pentru absolut toţi credincioşii, deoarece frecvenţa împărtăşirii este legată direct de starea spiritual-morală a omului, căci, după cum spune Sfântul Ioan Hrisostom, credincioşii trebuie să se apropie de Sfintele Taine „cu conştiinţa curată, în măsura în care putem” (Împotriva iudeilor. Omilia III. 4).

II.

Cerinţele în legătură cu pregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie sunt stabilite de către duhovnic, prin canoanele şi hotărârile bisericeşti, şi depind de regularitatea împărtăşirii credinciosului cu Sfintele Taine şi de starea lui moral-duhovnicească şi trupească, de factorii externi, cum ar fi serviciul grija ce-o are pentru aproapele.

Părintele duhovnic este preotul la care omul se mărturiseşte mereu, care cunoaşte circumstanţele vieţii lui, precum şi starea duhovnicească a acestuia. În acelaşi timp, credincioşii se pot mărturisi la alţi preoţi, în cazul în care nu au posibilitate să meargă la duhovnicul lor. Dacă nu are duhovnic, credinciosul trebuie să adreseze întrebările legate de împărtăşanie preoţilor de la biserica unde vrea să se împărtăşească.

Atât duhovnicul, care se conduce de hotărârile şi canoanele bisericeşti, în baza cărora îl îndrumă pe creştin, cât şi cel ce se împărtăşeşte trebuie să conştientizeze că scopul pregătirii nu este îndeplinirea formală a condiţiilor exterioare, ci dobândirea stării de pocăinţă a sufletului, iertarea şi împăcarea cu aproapele, unirea cu Hristos în Sfintele Taine. Postul şi rugăciunea au rolul de a-l ajuta pe omul care se pregăteşte de împărtăşanie să dobândească această stare interioară.

Amintindu-şi de cuvintele Mântuitorului, Care îi condamnă pe cei ce leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor (Mt. 23, 4), duhovnicii trebuie să conştientizeze că asprimea nejustificată, la fel ca şi îngăduiala exagerată, poate împiedica unirea omului cu Mântuitorul Hristos, îi poate aduce o pagubă duhovnicească.

Pregătirea monahilor pentru participarea la Taina Sfintei Euharistii se efectuează conform Regulamentului cu privire la mănăstiri şi monahism şi conform statutelor interne ale mănăstirilor.

1. Practica postului pregătitor este reglementată de tradiţia ascetică a Bisericii. Postul tradiţional sub forma abţinerii de la mâncarea de dulce şi excluderea distracţiilor, însoţit de rugăciune stăruitoare şi pocăinţă, este premergător împărtăşirii cu Sfintele Taine. În acelaşi timp, continuitatea şi severitatea postirii, ca pregătire pentru Sfânta Împărtăşanie, pot fi diferite în dependenţă de starea interioară a creştinului şi de condiţiile obiective ale vieţii lui. Astfel, în cazurile de boli acute sau cronice, care necesită un regim alimentar special, iar pentru femei – în caz de sarcină şi alăptare, postul poate fi scurtat, simplificat sau anulat. Acelaşi lucru se referă şi la creştinii aflaţi permanent sau temporar în condiţii de trai comun, care presupune hrana comună (unităţile militare, spitalele, internatele, şcolile speciale, penitenciarele).

Practica zilelor noastre, conform căreia pentru cei care se împărtăşesc de mai multe ori pe an este destul să postească trei zile, corespunde întru totul cu predania Bisericii. De asemenea, trebuie recunoscută drept acceptabilă practica când cei care se împărtăşesc săptămânal sau de mai multe ori pe lună se pot apropia de Sfântul Potir fără post suplimentar sau păzind postul de o zi sau postul în seara ajunului împărtăşirii, cu condiţia să respecte posturile de o zi şi de mai multe zile, conform Tipicului. Decizia în această privinţă trebuie luată cu binecuvântarea duhovnicului. Cerinţele de pregătire pentru Sfânta Împărtăşanie, adresate celor care se împărtăşesc des, se referă şi la slujitorii Altarului.

Un caz aparte în legătură cu practica postirii îl reprezintă Săptămâna Luminată – săptămâna de după Învierea Domnului. Străvechea normă canonică în legătură cu obligativitatea participării tuturor credincioşilor la Euharistia Învierii a fost rânduită în secolul al VII-lea şi pentru Dumnezeieştile Liturghii săvârşite în toate zilele din săptămâna Luminată: „Se cuvine ca, de la Sfânta Zi a Învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, până la Noua Duminică (duminica următoare), întreaga săptămână să o petreacă credincioşii fără întrerupere în Sfânta Biserică, în psalmi şi cântece (imnuri), petrecând şi în cântări duhovniceşti, bucurându-se întru Hristos, şi sărbătorind şi îndeletnicindu-se cu citirea dumnezeieştilor Scripturi şi îndestulându-se cu Sfintele Taine. Căci astfel vom fi înviaţi împreună cu Hristos şi împreună înălţaţi” (Canonul 66 al Sinodului Trulan). Din acest canon rezultă clar că mirenii sunt chemaţi să se împărtăşească în cadrul liturghiilor din Săptămâna Luminată. Conform acestui canon şi având în vedere că în Săptămâna Luminată Tipicul nu prevede post, iar Săptămânii Luminate îi premerg şase săptămâni de post şi Săptămâna Patimilor – trebuie să recunoaştem că practica aşezată în toate parohiile şi Eparhiile Bisericii Ortodoxe Ruse, conform căreia creştinii care au respectat Postul Mare în Săptămâna Luminată se împărtăşesc cu Sfintele Taine, limitând postul doar la ajunarea de după miezul nopţii, corespunde în întregime predaniei canonice. O practică similară poate fi răspândită pentru perioada dintre Naşterea Domnului şi Bobotează. Cei care se pregătesc de împărtăşanie în aceste zile trebuie să ia aminte să nu mănânce şi bea peste măsură.

2. Este o mare diferenţă între postul obişnuit şi postul euharistic – ajunare totală după miezul nopţii până la Sfânta Împărtăşanie. Din punct de vedere canonic (vezi mai sus Canonul 41 [50] al Sinodului din Cartagina), acest post este obligatoriu şi nu poate fi anulat. În acelaşi timp, obligativitatea postului euharistic nu poate fi aplicată pruncilor, persoanelor care suferă de boli grele, care presupun administrarea neîntârziată a medicamentelor sau a hranei (ca, de exemplu, în cazul diabetului zaharat), şi muribunzilor. Totodată, această cerinţă poate fi uşurată pentru femeile însărcinate şi femeile care alăptează, după cum consideră duhovnicul.

Dreptul canonic prescrie abstinenţă de la relaţiile conjugale în perioada pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie. Canonul 5 al lui Timotei Alexandrinul vorbeşte despre abstinenţa de o zi şi-o noapte înainte de împărtăşanie.

Biserica îi îndeamnă pe creştinii care obişnuiesc să fumeze să renunţe la acest viciu. Cei care încă nu au puterea să o facă trebuie să se abţină de la fumat de la miezul nopţii, iar dacă este posibil – şi în seara de dinainte de împărtăşanie.

Deoarece Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, conform Tipicului, este unită cu vecernia, săvârşirea ei în a doua parte a zilei este o normă tipicală (deşi, în practică această liturghie se săvârşeşte dimineaţa). Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 28 noiembrie 1968 a stabilit că „la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite în timpul serii, cei care se împărtăşesc trebuie să postească măcar 6 ore, însă este destul de lăudabilă postirea de la miezul nopţii pentru cei care sunt mai tari din punct de vedere fizic”.

De asemenea, la norma de ajunare de cel puţin 6 ore trebuie să se orienteze şi cei care se pregătesc de împărtăşanie la Sfânta Liturghie săvârşită noaptea (de exemplu, de sărbătorile Sfintelor Paşti şi Naşterii Domnului).

3. Pregătirea pentru împărtăşire constă nu numai în renunţarea la un anumit fel de mâncare, dar şi într-o frecventare mai deasă a slujbelor bisericeşti, precum şi în săvârşirea unei rânduieli de rugăciune.

O parte neschimbată a pravilei de rugăciune este Rânduiala Sfintei Împărtăşanii, care constă din canoane şi rugăciuni. Aceasta include canoanele Mântuitorului, Maicii Domnului, Îngerului Păzitor şi alte rugăciuni bisericeşti (vezi „Pravila celor care se pregătesc să slujească şi vor să se împărtăşească cu Sfintele şi Dumnezeieştile Taine, Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos”, conform Psaltirii). În perioada Săptămânii Luminate rânduiala de rugăciune constă din Canonul Pascal şi Canonul şi rugăciunile pentru Sfânta Împărtăşanie. Pravila de rugăciune personală nu trebuie făcută în timpul slujbelor bisericeşti, care întotdeauna presupun o rugăciune comună. Este nevoie de o atenţie păstorească deosebită faţă de oamenii care abia au început calea duhovnicească spre Biserică şi care încă nu s-au obişnuit cu pravile lungi de rugăciune, precum şi faţă de copii şi bolnavi. Psaltirea (”Следованная Псалтирь”) presupune posibilitatea înlocuirii canoanelor şi acatistelor cu Rugăciunea lui Iisus şi metanii. Urmând această indicaţie, regula amintită poate fi înlocuită cu alte rugăciuni, cu binecuvântarea duhovnicului.

Având în vedere că Liturghia este cel mai înalt punct al cercului liturgic, prezenţa la slujbele care o preced – în primul rând, Vecernia şi Utrenia (ori priveghere de toată noaptea) este o parte importantă a pregătirii pentru primirea Sfântului Trup şi Sânge al lui Hristos.

În cazul în care omul a lipsit de la Vecernie în ajunul împărtăşirii sau şi-a făcut pravila de rugăciune incomplet, duhovnicul sau preotul care spovedeşte trebuie să trezească în el simţământul pentru o pregătire minuţioasă de împărtăşanie, dar, în acelaşi timp, să ia aminte la circumstanţele vieţii lui şi la posibilitatea unor motive plauzibile.

Pregătindu-se de primirea Sfintelor Taine ale lui Hristos la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, fiii Bisericii trebuie să se adune în sfântul locaş la începutul slujbei. Întârzierea la Sfânta Liturghie este o neglijenţă faţă de Taina Trupului şi Sângelui lui Hristos, mai ales atunci când credincioşii intră în biserică după citirea Apostolului şi a Evangheliei. În caz de o asemenea întârziere, preotul care spovedeşte sau care împărtăşeşte poate decide să nu-l lase pe om să se apropie de Sfântul Potir. Excepţie se face pentru persoanele cu deficienţe fizice, pentru mamele care alăptează, pentru prunci şi pentru persoanele care îi însoţesc.

La sfârşitul Sfintei Liturghii creştinul trebuie să asculte în biserică sau să citească rugăciunile de mulţumire pentru sfânta împărtăşanie. Creştinul trebuie să depună toate eforturile pentru ca, mulţumind Domnului în rugăciune pentru darul primit, să-l păstreze în pace şi evlavie, în dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele.

Ţinând cont de legătura strânsă a împărtăşaniei cu Sfânta Liturghie, nu trebuie admisă practica când în unele biserici credincioşilor li se interzice să se împărtăşească de sărbătorile Sfintelor Paşti, Naşterii Domnului, Botezului Domnului, în sâmbetele de pomenire a morţilor şi de Paştile Blajinilor.

III.

În perioada postirii, cel ce se pregăteşte pentru Sfânta Împărtăşanie săvârşeşte o cercetare a propriei conştiinţe, care presupune o căinţă sinceră pentru păcatele săvârşite şi mărturisirea lor în faţa duhovnicului la Taina Pocăinţei. În condiţiile în care mulţi dintre cei care merg la biserică încă nu sunt înrădăcinaţi destul în viaţa bisericească, deci nu înţeleg la acel moment importanţa Tainei Euharistiei sau nu conştientizează consecinţele morale sau canonice ale faptelor sale păcătoase, mărturisirea îi permite preotului ce spovedeşte să reflecteze la posibilitatea de a-l lăsa pe cel ce se pocăieşte să primească Sfintele Taine ale lui Hristos.

În cazuri mai aparte, conform practicii din multe biserici, duhovnicul îi poate binecuvânta pe mireni să se apropie de Sfânta Împărtăşanie de mai multe ori în timpul unei săptămâni – mai ales în Săptămâna Patimilor şi în Săptămâna Luminată –fără a se mărturisi în prealabil înaintea fiecărei împărtăşiri. Excepţie sunt situaţiile când cel care vrea să se împărtăşească simte nevoia de a se mărturisi. Dacă dau o binecuvântare de acest fel, duhovnicii trebuie mai ales să nu uite de marea responsabilitate pentru sufletele păstoriţilor, pusă asupra lor la Taina Preoţiei.

În unele biserici întârzie începerea împărtăşirii mirenilor. Aceasta se întâmplă din cauza că împărtăşirea feţelor bisericeşti durează un timp mai îndelungat, la săvârşirea serviciilor divine soborniceşti, sau pentru că se face spovedania după vozglasul de împărtăşanie. O astfel de situaţie nu este de dorit. Taina pocăinţei trebuie săvârşită, după posibilitate, în afara Sfintei Liturghii, pentru a nu-l lipsi pe cel care se mărturiseşte şi pe cel care spovedeşte de participarea deplină la rugăciunea euharistică comună. Nu se admite ca preotul care ajută la liturghie să săvârşească spovedania în timpul citirii Evangheliei şi în timpul canonului euharistic. Este de dorit ca mărturisirea să fie făcută de cu seară sau până la începerea Sfintei Liturghii. Afară de aceasta, este important ca la biserici să fie fixate zilele şi orele când preotul este prezent obligatoriu pentru întâlniri cu cei care doresc să vorbească cu el.

IV.

Nu este îngăduită primirea împărtăşaniei pentru cei aflaţi în stare de mânie, înfuriaţi, cei care au păcate grele nespovedite ori supărări neiertate. Cei care îndrăznesc să se apropie de Sfintele Taine într-o astfel de stare duhovnicească singuri se supun judecăţii lui Dumnezeu, după cuvântul apostolului: „Cine mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (I Corinteni 11, 29-30).

În cazul păcatelor grave, aplicarea canoanelor referitoare la interzicerea împărtăşaniei pe un termen mai lung (mai mult de un an) se poate face numai cu binecuvântarea arhiereului eparhial. În cazul în care preotul face abuz de dreptul de a pune astfel de interdicţii, problema poate fi înaintată instanţei de judecată bisericească spre examinare.

Canoanele mai interzic împărtăşirea pentru femeile aflate în stare de necurăţie (canonul 2 al Sfântului Dionisie Alexandrinul, canonul 7 al lui Timotei Alexandrinul). Excepţie se poate face în caz de pericol de moarte, precum şi atunci când scurgerile de sânge durează de mai mult timp din cauza unor boli cronice sau acute.

V.

După cum se menţionează în Principiile concepţiei sociale ale Bisericii Ortodoxe Ruse (X.2) şi în hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 28 decembrie 1998, Biserica, insistând asupra necesităţii căsătoriei religioase, totuşi nu-i lipseşte de Sfintele Taine pe soţii căsătoriţi doar civil, căsătorie care a fost încheiată prin asumarea tuturor drepturilor şi îndatoririlor legislative, şi este recunoscută din punct de vedere juridic, însă din anumite motive nu este consfinţită prin Taina Cununiei. În iconomia Bisericii, această măsură, ce se sprijină pe cuvântul sfântului apostol Pavel (I Corinteni 7, 14) şi pe Canonul 72 al Sinodului Trulan, are în vedere uşurarea posibilităţii de participare în cadrul vieţii bisericeşti pentru creştinii ortodocşi care s-au căsătorit înainte de a conştientiza participarea lor în cadrul tainelor Bisericii şi importanţa lor. Spre deosebire de convieţuirea în desfrânare, care este un impediment canonic pentru împărtăşire, o astfel de unire în ochii Bisericii este văzută ca şi căsătorie legală (cu excepţia acelor cazuri când aşa zisele „căsătorii” posibile din punct de vedere legislativ – spre exemplu, căsătoriile între rudele apropiate sau între persoane de acelaşi sex, care sunt recunoscute în anumite ţări – din punctul de vedere al Bisericii sunt interzise categoric). Însă datoria păstorului este să amintească credincioşilor că nu este necesară doar încheierea căsătoriei civile, ci şi sfinţirea acesteia în cadrul Bisericii.

O atenţie aparte trebuie acordată cazurilor când persoanele convieţuiesc de mult timp, deseori având chiar şi copii comuni, însă nu sunt căsătorite religios sau civil, iar una dintre părţi nu vrea nici să oficializeze relaţia, nici să se cunune. Astfel de convieţuiri sunt păcătoase, iar răspândirea lor în lume este o împotrivire faţă de gândul lui Dumnezeu despre om, este periculoasă pentru instituţia căsătoriei şi nu poate primi nicio recunoaştere din partea Bisericii. În acelaşi timp, cunoscând circumstanţele vieţii omului concret şi înţelegând neputinţa omenească, duhovnicul, în cazuri excepţionale, o poate lăsa să se împărtăşească pe persoana care conştientizează păcatul unei asemenea convieţuiri şi tinde să încheie o căsătorie legală. Nu este primită la împărtăşanie persoana din vina căreia nu se încheie căsătoria. Dacă cel puţin unul dintre concubini este deja căsătorit, ambele părţi nu pot fi lăsate să se împărtăşească fără reglementarea canonică a situaţiei şi pocăinţa cuvenită.

VI.

Pregătirea copiilor pentru Sfânta Împărtăşanie are anumite particularităţi. Durata şi modalitatea de pregătire sunt stabilite de către părinţi [4] prin consultarea cu părintele duhovnic luând în considerare vârsta, starea de sănătate şi nivelul de îmbisericire a copilului.

Părinţii care îşi împărtăşesc copiii regulat trebuie să tindă să se împărtăşească împreună cu ei (dacă nu există posibilitatea ca ambii părinţi să se împărtăşească în acelaşi timp, să o facă pe rând). Practica când părinţii împărtăşesc copiii, iar ei înşişi se împărtăşesc rar, împiedică întărirea în conştiinţa copiilor a necesităţii de a participa la Taina Euharistiei.

Prima spovedanie înainte de împărtăşire, conform Canonului 18 al lui Timotei Alexandrinul, se săvârşeşte la împlinirea vârstei de zece ani, însă în tradiţia Bisericii Ortodoxe Ruse, de regulă, prima spovedanie este săvârşită la împlinirea vârstei de şapte ani. Totodată, vârsta pentru prima spovedanie, precum şi frecvenţa săvârşirii spovedaniei pentru un copil de la 7 la 10 ani, care se împărtăşeşte în fiecare duminică, trebuie stabilită de duhovnic împreună cu părinţii, ţinând cont de particularităţile individuale în dezvoltarea copilului şi de faptul cum înţelege el viaţa bisericească.

Pentru copiii cu vârsta de până la trei ani postul euharistic nu este obligatoriu. După tradiţie, în familiile ortodoxe, copiii, după ce împlinesc vârsta de trei ani, sunt învăţaţi că trebuie să se abţină de la mâncare şi băutură înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine. La împlinirea vârstei de şapte ani copilul trebuie să fie deja obişnuit cu împărtăşirea pe nemâncate. Tot în această perioadă copilul trebuie învăţat să citească Canonul de rugăciune pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, al cărei conţinut şi volum este stabilit de părinţi conform vârstei şi dezvoltării duhovniceşti şi intelectuale a copilului.
Naşii de botez trebuie să participe pe deplin la educarea copiilor în evlavie, inclusiv determinându-i să se împărtăşească regulat cu Sfintele Taine şi ajutând părinţii să-i aducă la Sfântul Potir.

* * *

Taina Euharistiei este taina centrală a Bisericii: „Adevărat, adevărat zic vouă: dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” – spune Mântuitorul (Ioan 6, 53-54). Pentru aceasta, împărtăşania regulată este absolut necesară omului pentru mântuire.

[1] Regulamentul duhovnicesc a fost tipărit de împăratul Petru I în anul 1721.
[2] Sfântul Teofan Zăvorâtul. Scrisori. V, 757.
[3] Sfântul Teofan Zăvorâtul. Scrisori. IV, 693.
[4] Aici şi în continuare: în cazul în care părinţii lipsesc sau sunt decăzuţi din drepturi, obligaţiile corespunzătoare revin rudelor apropiate, tutorilor sau curatorilor.

Traducere: logos.md