Despre porunca cea mare din lege – Predica la Duminica a XV-a după Rusalii

Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.  Şi fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus, zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David, în duh, Îl numeşte pe El Domn? – zicând: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. Deci dacă David Îl numeşte pe El domn, cum este fiu al lui? Şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe.  (Ev. Matei 22, 35-46)

„Când învăţătorul de lege, care ştia bine legea, Îl întreabă, ispitind pe Domnul, care este cea dintâi porunca, Domnul a zis: „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău…” şi S-a grăbit să dea şi a doua poruncă – nu a fost întrebat pentru a doua, dar de la Sine a spus-o – „să iubeşti pe aproapele ca însuţi pe tine”. Şi a adăugat: „de aceste două porunci atârnă toată Legea şi Proorocii”. Prin asta putem să vedem că orişice vrem să înţelegem în gândirea noastră duhovnicească, în înţelegerea noastră teologică, dacă nu ştim să raportăm la aceste două porunci, înseamnă că… încă nu am înţeles.

Întotdeauna trebuie să ne nevoim – asta pentru noi este o nevoinţă – să ne amintim de dragostea de Dumnezeu şi de dragostea de aproapele. Şi pentru ce? Porunca lui Dumnezeu nu este atât porunca ce trebuie să facem, cât o descoperire cine este Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ne dă ca porunca chipul Lui, că într-acel chip să ne asemănăm. Noi din fire purtăm chip dumnezeiesc, că zice că „a făcut pe om chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“, dar asemănarea a rămas în libertatea noastră, printr-un continuu dialog cu Făcătorul nostru, să o însuşim. Chipul îl avem, dar asemănarea rămâne în libertatea noastră, să ne-o însuşim. Libertatea noastră ca alegere, nu ca putere, că numai Dumnezeu ne poate da puterea să devenim ca Dumnezeu, dar alegerea trebuie să fie a noastră şi pentru alegerea noastră trebuie să cerem de la Dumnezeu ceea ce este cu neputinţă omului, adică… să devenim că Dumnezeu.

Ce vreau să zic prin asta? Dacă Dumnezeu a dat ca prima poruncă: să ne amintim de poruncă să iubim pe Dumnezeu, asta nu înseamnă nimic altceva decât că Dumnezeu ne iubeşte pe noi aşa cum ne-a poruncit nouă să-L iubim pe El. Şi dacă ne spune să ne iubim pe aproapele ca însuţi pre sine, înseamnă că aşa iubeşte Tatăl pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, şi Fiul pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, şi Duhul Sfânt pe Tatăl şi pe Fiul, şi pe noi ne face că în dragostea faţă de aproapele să devenim – în sfârşitul nevoinţei noastre şi când trecem în veşnicie – precum este Dumnezeu Unul în Trei Persoane, şi noi într-un număr nesfârşit de persoane, începând cu Adam cel dintâi zidit până la cel mai de pe urmă, să devenim şi noi un Om, fiindcă porunca lui Dumnezeu nu este poruncă morală – să devenim oameni ceva mai buni – ci porunca lui Dumnezeu, ca descoperire a [ceea] ce este Dumnezeu, este şi energie pentru noi, pentru ca să devenim acele ce ne sunt poruncite.

Trec la Apostol fiindcă apostolul de astăzi este uimitor de… la ordinea zilei, ca să zicem aşa. Multe scrisori am primit, la care nu pot niciodată să răspund şi cu mulţi am vorbit, şi am văzut că fiecare om este, astăzi, o tragedie, fiecare om, astăzi, este o încărcătură de dureri şi de deznădejdi.

Şi iată ce zice Sfântul Pavel: Dumnezeu a luminat în inimile noastre să strălucească cunoaşterea slavei lui în faţa lui Hristos. Această comoară însă o avem în vase de lut. Ca să parafrazez puţin, ca să înţelegem că înălţimea puterii este nu a omului, nu e de la noi, ci este a lui Dumnezeu. Deci, zice apostolul, suntem obijduiţi din toate părţile, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi dar nu părăsiţi (în altă versiune: prigoniţi dar nu lepădaţi), doborâţi dar nu nimiciţi, totdeauna purtând în trupul nostru moartea lui Iisus. De ce? Iată că zice: ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupurile noastre.

Dacă Sf. Pavel nu ar fi trăit dragostea lui Dumnezeu pentru om, obijduit din toate părţile, s-ar fi zdrobit; în cumpănă [fiind], [ar fi] deznădăjduit; prigonit fiind s-ar fi simţit lepădat, cum mulţi dintre noi astăzi ne simţim lepădaţi de Dumnezeu; doborât fiind, ar fi fost şi nimicit, cum mulţi care deznădăjduiesc astăzi – Doamne fereşte – se doboară şi greu le este, sau poate cu neputinţă, să se ridice.

Să nu uităm că Dumnezeu iubeşte pe om şi dragostea lui nu poate să părăsească pe om şi, orice s-ar întâmpla omului, chiar dacă nu mai vedem nici o cale de ieşire, rămâne un singur lucru, cuvântul Sf. Siluan astăzi mai actual astăzi decât oricând: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădajdui”. Iată că Sf. Pavel şi el îşi ţine mintea în iad, cum ne-a zis părintele nostru, se vede obijduit, se vede în mare cumpănă, se vede doborât, se vede prigonit, dar în nici unul din cazurile acestea nu deznădăjduieşte. Ce înseamnă că nu deznădăjduieşte? Nu înseamnă că nu simţi o deznădejde, până la capăt uneori, până când nu mai ştii ce să faci; în momentul când nu mai ştii ce să faci, îţi iei o oarecare mângâiere, ce-ţi este la îndemână, ştiind că deşi nu o simt eu acum, Dumnezeu mă iubeşte.

Şi cam asta ar fi cuvântul pe care aş vrea să-l dau întregului popor şi tuturor acelora care mi-au scris atâtea scrisori sfâşietoare şi deznădăjduite. Şi deznădejdea mea este de a nu putea, de a mă vedea incapabil şi să le răspund şi să fac ceva pentru ei şi deznădejdea mea mi-o torn într-o rugăciune cât de mică – dacă doar un singur „Doamne…” în timp ce citesc sau când mă gândesc sau când îmi amintesc de cineva – şi puţin credincios oi fi, dar am credinţa că nici un cuvânt la Dumnezeu, care iubeşte pe om, nu se pierde.

Deci cu astea două gânduri aş vrea să vă las. Porunca lui Dumnezeu nu este ceva care Dumnezeu aşteaptă moralmente să o împlinim, fiindcă El ştie că noi nu o putem împlini, fiindcă nu este porunca morală, ci este descoperire [a ccea] ce este Însuşi Dumnezeu. Porunca lui Dumnezeu este viaţa dumnezeiască pe care noi nu o putem în niciun fel atinge, dar putem să strigăm: Doamne! Doamne, iubesc porunca ta, dar tu vezi că nu pot s-o trăiesc, cum zicea P. Sofronie: „Vino, Tu, şi sălăşluieşte Tu întru mine, şi lucrează tu întru mine cele cu neputinţă omului”.

Porunca lui Dumnezeu este spovedania lui Dumnezeu către Adam, pentru că Adam, înţelegând – dea Domnul ochi lăuntrici înţelegerii noastre ca să vedem frumuseţea acelui Chip, ca să nu mai putem să rezistăm să nu fim aşa şi atunci să se înalţe de la noi o rugăciune, fie [şi] deznădăjduită, o nădejde deznădăjduită, ca să zic aşa, că Dumnezeu ne va da. Şi Dumnezeu ne va da! Şi cum am spus mai multora şi anul trecut, unor tineri din străinătate: când simţi că este aşa de greu să ajungi la vreo virtute dumnezeiască, să ştii că nu este greu, este imposibil; firea ta îţi mărturiseşte, îţi dă mărturie lăuntrică că acel cuvânt îţi este imposibil; dar de la Dumnezeul nostru, nimic mai puţin decât imposibilul să şi aşteptăm! Nimic mai puţin decât imposibilul, fiindcă dacă Dumnezeul nostru Dumnezeu este, apăi imposibilul este ceea ce aşteptăm de la El şi ceea ce numai El poate, pentru El nimic nu este imposibil. Şi acel lucru imposibil, pentru dragostea şi pentru puterea lui Dumnezeu, îl vei vedea lucrând în tine; şi mă rog lui Dumnezeu ca să primească cuvântul ăsta şi ca îmbărbătare a credinţei voastre – de la un puţin credincios care ştie ce înseamnă puţină credinţă – şi că o rugăciune şi pentru mine şi pentru voi.

Deci porunca lui Dumnezeu este descoperire dumnezeiască pentru a ne îmbăta, pentru a ne îndulci cu frumuseţea chipului Lui, pentru a ne atrage către Împărăţia Lui. Dar este lucru cu neputinţă şi acest lucru cu neputinţă pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru atotputerea lui, aşteptam să îl vedem lucrând în noi.

Şi celălalt lucru este: de ce ni s-a spus să nu deznădăjduim? Ne spune Sfântul Pavel: în virtutea acestei iubiri dumnezeieşti, care, dacă ne zice să iubim pe Dumnezeu din tot sufletul nostru, din toată inima noastră, cugetul nostru, din toată virtutea noastră, cam aşa, în felul Lui dumnezeiesc, Îşi iubeşte Dumnezeu făptura, făptură de El zidită. Care [făptura] căzând prin păcat, cum a făcut Adam, strămoşul nostru, cine a plătit „canonul” răscumpărării decât Hristos Însuşi, Care l-a zidit pe Adam. Pe Cruce! Aşa a iubit Dumnezeu pe Adam! Adică: din toată fiinţa Lui, din tot ce era şi din tot ce avea şi totul a dat pe Cruce. Şi-a vărsat până la ultima picătură de sânge, din solidaritate cu acest om care a păcătuit împotriva Lui. Că era Singurul care putea să treacă prin iad şi să învie din morţi şi să făurească o nouă cale către Viaţă, la care Viaţa Adam nu ajunsese, adică şederea de-a dreapta Tatălui.

Deci în toate deznădejdile noastre, să avem că plasă de siguranţă – cum ar fi la acrobaţii din circ, când fac acrobaţii periculoase pun o plasă dedesubt – plasa aceea de siguranţă să fie: „nu deznădajdui”. Când zice „nu deznădajdui”, nu interzice deznădejdea Dumnezeu, dar zice că nu e nevoie să deznădăjduim. Şi deci putem să trăim deznădejdile noastre, să privim deznădejdea noastră în faţă, să zicem că da, aşa o fi, dar pentru Dumnezeu, în deznădejde nu cred; şi continuăm viaţa noastră cum putem: „Aşteptând, am aşteptat pre Domnul”, zice un psalm, „şi a coborât la mine şi a venit“. Până când se pogoară Domnul şi va veni. Şi într-adevăr va veni!

Deznădejdea, străfundurile alea ale deznădejdii sunt un prag prin care trebuie să trecem, care în mâinile lui Dumnezeu nu sunt decât o premisă pentru învierea noastră din acea stare pentru mântuire; că iată şi Apostolul zice că noi cei vii, pururea suntem daţi spre moarte pentru Iisus. De ce? Pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor.

Greu este omului să creadă în clipa deznădejdii că Dumnezeu îi dă acele dureri – sau, mai bine zis, îi îngăduie acele dureri, că Dumnezeu nimica rău nu dă, dar îngăduie – greu ne este să credem că acele dureri care ni se îngăduie şi nouă ne sunt date pentru ca să vedem şi Învierea lui Iisus. Că dacă noi, cum zice altundeva Sf. Pavel, cu Botezul lui Iisus [ne-am botezat] – botezul în greacă însemna afundare – deci afundându-ne cu Hristos în moartea lui Hristos este numai ca să putem cunoaşte şi Învierea lui Hristos, ca şi viaţa lui Hristos să fie în noi, iar viaţa lui Hristos este viaţa cea veşnică.

Deci încă din firea noastră animalică, biologică, din care trăim acuma – şi o zic fără nici un sens de ocară, ci ca realitate a vieţii noastre – încă din starea noastră de acum, Dumnezeu vrea să ne dea să cunoaştem premisele Învierii, care, după ce numim noi moartea, vor putea să se arate cu mult mai multă putere, şi mai ales la Învierea cea de apoi.

Fraţi şi surori, aceste lucruri pe care eu vi le împărtăşesc, nu din teorie ci din dureroasa experienţă, vi le împărtăşesc cu încredere. Dumnezeu să facă restul, să vă dea în inimile voastre răbdare şi încredere. Şi să ştiţi că omul neputincios este, dar asta nu înseamnă că viaţa voastră este compromisă.

Pentru zilele care vin, omul este din ce în ce mai singur şi nu ştiu până unde va merge singurătatea asta. Dar dacă rămâi singur în toată lumea, să nu uiţi că şi Hristos a fost singur în toată lumea, ocărât de toţi, iar cei care Îl iubeau erau departe de el. Şi rămânând şi tu singur şi neputincios şi aparent părăsit de toţi, te-ai asemănat cu Hristos, care şi el a fost ocărât. Dacă vreţi o pricină pentru a nu deznădăjdui… Continuăm în stările alea şi… venind, Dumnezeu va veni şi ne va milui. Aşa să vă facă vouă Dumnezeu şi cum zicea Părintele Cleopa… la poarta raiului, să ne întâlnim cu toţii!“.

Părintele Rafail Noica despre poruncile lui Dumnezeu şi deznădejdea noastră (predica ţinută la 1 decembrie 2002, Bucureşti, Biserica Studenţilor)