Despre post şi valoarea lui – Predică la Duminica lăsatului sec de brânză

“Dar tu, când posteşti, unge-ţi capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău…”  (Matei 6, 17-18).

[…]

Spun Sfinţii Părinţi că Adam, după ce a fost izgonit din rai, a plâns 40 de zile la poarta Edenului, bătându-şi pieptul cu multă jale pentru a i se ierta păcatul şi a fi primit iarăşi înăuntru. Deci şi noi, astăzi, ne asemănăm strămoşului nostru. Depărtaţi fiind de împărăţia cerurilor pentru mulţimea păcatelor noastre, trebuie să plângem la uşa milostivirii lui Dumnezeu, prin post şi rugăciune, timp de 40 de zile, pentru ca să ni se ierte păcatele făcute peste an şi în toată viaţa noastră.

Iată deci, vameşul ne-a învăţat cum să ne rugăm, fiul cel desfrânat ne-a învăţat cum să ne întoarcem la pocăinţă, iar Adam, strămoşul cel izgonit pentru mâncare, ne arată cum să plângem şi să răscumpărăm prin post păcatul lui.

Deci ce este Postul Mare?

Este o scară cu 40 de trepte care urcă prin înfrânare pe om de la pământ la cer. La capătul cel de jos stă săracul Adam, iar la cel de sus, Iisus Hristos răstignit şi înviat. Jos plânge strămoşul împreună cu noi, păcătoşii, iar sus aşteaptă Preamilostivul Dumnezeu. Jos robii, sus Stăpânul. Jos se tânguieşte neascultarea, sus străluceşte Crucea ascultării. Jos suspină vameşul bătându-şi pieptul, iar la celălalt capăt al scării postului, Iisus Hristos, Cel ce S-a smerit pentru noi, aude rugăciunea lui. Jos strigă fiul cel desfrânat:Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta, iar sus, Tatăl cu braţele deschise aşteaptă cu veselie pe cel ce se pocăieşte, zicând: „Mort ai fost şi ai înviat”!

Cât de minunată este rânduiala Bisericii! Postul Mare începe cu izgonirea lui Adam şi se termină cu Răstignirea Domnului, începe cu moartea şi se termină cu învierea, începe cu lacrimi şi se termină cu bucurie, începe cu pedeapsă şi se termină cu împăcarea omului cu Dumnezeu prin Sfintele Taine.

După Cuviosul Dorotei (Cuv. XV – Despre Postul Mare), Postul Mare este o zeciuială a anului pe care trebuie să o dea omul lui Dumnezeu. Căci cele şapte săptămâni de post, fără sâmbete şi duminici, fac 36 de zile, deci tocmai a zecea parte din an. Şi precum fiecare om este dator să dea zeciuială din toate câte are, tot aşa fiecare creştin este dator să dea zeciuială lui Dumnezeu, din toate zilele vieţii lui, prin post şi rugăciune.

Iar dacă vreţi o definiţie a postului, Sfinţii Părinţi zic aşa: Postul este o înfrânare prea cuprinzătoare a omului cu toate simţurile lui, de la gânduri rele, priviri pătimaşe, vorbe păcătoase, de la mâncare, veselie, pofte trupeşti etc.

De aici înţelegem că postul este de mai multe feluri, după simţurile omului. Cel mai înalt post şi cel mai greu de dobândit este înfrânarea (paza) minţii de la tot felul de gânduri rele. Tot atât de greu de dobândit este şi înfrânarea limbii de la clevetiri, vorbe rele, glume, râsuri, osândiri etc. Cine îşi poate păzi mintea şi domoli limba sa este bărbat desăvârşit şi în stare să-şi stăpânească tot trupul (Iacov 3, 2). Nu mic este postul cu privirea, căci cele mai multe păcate se nasc în om prin ochi. Ultimul şi cel mai uşor de domolit este stomacul – înfrânarea de la tot felul de bucate bune, gustoase şi multe, de la vin, carne etc.

Deci, pentru ca postul nostru să fie desăvârşit, trebuie să postim în acelaşi timp şi cu mintea şi cu limba şi cu ochii şi cu stomacul şi cu tot trupul. Să postim cu trupul, să postim şi cu sufletul. Să postim de mâncare de dulce, să postim şi de multă vorbire, de clevetiri, priviri pătimaşe, gânduri pătimaşe, păcate trupeşti etc. Un post fără altul nu aduce omului mare folos, ci rămâne aproape fără valoare.

Cât despre valoarea postului, aceasta este nespus de mare. Puterea postului însuşi Domnul nostru Iisus Hristos o laudă (Matei 17, 21), pentru că însuşi El a postit 40 de zile. O laudă de asemeni toţi Sfinţii Părinţi, pentru că toată viaţa lor au purtat osteneala postului. Sfântul Efrem Sirul (Cuvânt despre Post – tom III) spune aşa: „Postul este pacea caselor, liniştea cetăţilor şi a târgurilor. Postul este sănătatea trupului şi a sufletului. Postul vindecă boli, luminează mintea, înalţă la ceruri rugăciunile…”.

Orice faptă bună făcută cu post este primită de Dumnezeu.

Postul dă aripi rugăciunii, uşurează trupul şi îl fereşte de multe boli, limpezeşte gândurile, înalţă mintea, vindecă sufletul. Postul este scară de desăvârşire, pentru că el înlesneşte pe celelalte fapte bune. Postul alungă râsul, îngrădeşte trufia limbii, smereşte privirea ochilor, adună gândurile, omoară poftele trupului, ne aduce aminte de moarte. Postul arde pe diavoli, îmblânzeşte pe vrăjmaşi, împacă pe oameni. El întăreşte nădejdea mântuirii, înmulţeşte credinţa, sporeşte dragostea, înfrumuseţează Biserica, împodobeşte casele creştinilor, înfloreşte curăţia.

Lipsa postului, dimpotrivă, aduce mari pagube şi sufletului şi trupului. Lăcomia pântecelui aduce boli trupului, suferinţe nevindecate, scurtarea zilelor, neînfrânarea simţurilor, dezlănţuire a tuturor patimi­lor trupeşti, întunecarea minţii. Neînfrânarea de la mâncare şi vin este maică a râsului, casă a poftelor, izvor al plăcerilor, pricină a multor certuri. Lăcomia alungă frica lui Dumnezeu de la om, naşte zgârcenia, izgoneşte milostenia, face pe om să uite de moarte şi de viaţa veşnică. Lăcomia ruşinează rugăciunea, căci spun Sfinţii Părinţi: „Aburul mâncării nu lasă rugăciunea să se suie mai sus decât capetele noastre”.

În casa unde petrece postul, soţii sunt mereu în pace, copiii sănătoşi, toate merg cu spor şi bună rânduială. Adesea merg la biserică, se spovedesc regulat, fac milostenii, sunt întotdeauna mulţumiţi cu puţinul lor, pentru că peste casa lor este mâna lui Dumnezeu. Iar de unde lipseşte postul, părinţii şi copiii sunt bolnăvicioşi, săracii sunt scoşi afară, rugăciunea este cu totul uitată, Biserica şi spovedania la fel. Acolo domnesc toate patimile, stăpâneşte beţia, neorânduiala, pentru că acea casă este lipsită de belşugul binecuvântării lui Dumnezeu. Celui lacom şi beţiv, niciodată nu-i mai ajung banii, bucatele, vinul, hainele, pentru că tot ce câştigă cheltuieşte numai pentru pântece. Lui îi trebuie din ce în ce mai multe plăceri, glume, certuri, clevetiri şi păcate, pentru că întru el s-a stricat gardul înfrânării care-i păzea via sufletului. Astfel devine o vie nepăzită, pe care toţi o pradă: şi lumea, şi trupul, şi diavolul.

Unii zic că postul este o poruncă nouă, pusă mai ales de preoţi, deoarece nu face parte din cele zece porunci. Deci spun ei că nu ce intră înlăuntru spurcă pe om, ci ceea ce iese din om. Dar Sfântul Vasile cel Mare ne vine în ajutor şi zice: „Bătrână este porunca postului şi veche, de o vârstă cu omul.Pentru că înainte de orice altă poruncă, Dumnezeu i-a poruncit lui Adam în rai: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci (Facere 2, 16-17)”. Cât timp Adam a păzit porunca postului, a moştenit raiul, iar când postul a lipsit din rai, omul a căzut, raiul s-a pierdut, veselia în lacrimi s-a prefăcut, mintea s-a îngroşat, trupul a murit, natura asupra omului s-a răsculat.

Vedeţi urmările grozave ale lăcomiei? Satana a şoptit, ochiul a privit, Eva a întins mâna, Adam a mâncat, postul s-a călcat, omul a murit. Deci, pentru a dobândi iarăşi raiul pierdut, să împlinim porunca pe care a călcat-o Adam, să postim.

În ce priveşte măsura şi vremea postului, să ştim că postul nu are aceeaşi măsură şi vreme pentru toţi. Măsura şi asprimea postului se măsoară cu puterea fiecărui om. Sunt trei măsuri de mâncare: mâncarea cu înfrânare, adică fără a te sătura; mâncarea până la saturare şi mâncarea cu îmbuibare – mai mult decât cere stomacul (După Sfinţii Calist şi Ignatie). Dintre toate, cea mai de preţ este mâncarea de vegetale, la anumite ore şi nu până la saturare. Adică întotdeauna să rămână omul puţin flămând. Aceasta este cea mai aleasă măsură a postului. Cât despre vreme, postul se ţine cu sfinţenie în zilele rânduite de peste săptămână şi în cele patru posturi de peste an. Dezlegări mici se pot face numai în cazuri speciale şi cu învoirea preotului.

Să ştiţi însă că postul are mai mulţi duşmani decât toate celelalte fapte bune. De cele mai multe ori postul este socotit ca ceva învechit şi este scos cu necinste din casa creştinului. Dar nu uitaţi că odată cu el ies de la noi şi foloasele postului. Trei sunt duşmanii principali ai postului: diavolul, lumea şi trupul nostru. Diavolul ne şopteşte ca lui Adam: „Omule, postul nu este o poruncă, te poţi mântui şi fără el, căci nu spurcă ce intră în om”.Lumea ne amăgeşte şi ea: „Nu mai posti că te râd oamenii. Cine mai posteşte azi! Fii om serios, nu te lua după babe!”. Ba şi trupul auzind de post, se mânie asupra noastră, zicând: „Cât o să mă mai chinuieşti? Vezi că sunt bolnav, mă doare stomacul, faţa mi se îngălbeneşte, sunt tânăr acum, am vreme să postesc”. Şi vai, cât de mulţi creştini sunt biruiţi de aceşti trei duşmani de moarte!

Sfinţii cei mai iscusiţi spun că în trei feluri ispiteşte diavolul pe om: înainte de a face binele, în timpul săvârşirii binelui şi după săvârşirea lui. Întâi, diavolul se trudeşte în multe chipuri să nu facem fapta bună. Dacă totuşi începem să o facem, el ne întinde curse ca să săvârşim rău acea faptă bună. Şi dacă totuşi am împlinit-o bine, apoi ne aruncă în cursa mândriei, ca astfel să pierdem tot ce am lucrat, şi aşa căderea de pe urmă să fie mai rea decât cea dintâi. Deci iată cum ne ispiteşte satana împotriva postului: întâi ne aduce nenumărate motive ca să nu postim. Dacă noi îl biruim pe satana şi începem a posti, el caută să ne strice rânduiala postului, ca să nu avem folos de el. Astfel, ne învaţă să postim rău, numai prima şi ultima săptămână, iar restul să mâncăm orice. Acest fel de post este necanonic şi fără valoare. Şi dacă totuşi postim cu bucurie tot Postul Mare, apoi la urmă satana caută să ne fure osteneala, cu gânduri de mândrie, dar noi să-l alungăm cu sabia rugăciunii.

Iubiţi credincioşi,

Postul însă are o soră mai mare de care este foarte strâns legat. Aceasta este sfânta rugăciune. Rugăciunea fără post, ca şi postul fără rugăciune, rămân aproape fără nici o valoare. Iar amândouă unite la un loc, după cuvântul Mântuitorului (Matei 17, 21), izgonesc şi ard pe draci, risipesc puterea vrăjmaşilor, înmoaie inimile, aduc lacrimi de pocăinţă, spală mulţime de păcate, nasc şi dau putere celorlalte fapte bune.

Postul şi rugăciunea sunt cele două aripi cu care sufletul zboară, ca o porumbiţă, la cer. Două sunt părţile omului, două sunt şi aripile lui: postul pentru trup şi rugăciunea pentru suflet. Îndoită a fost greşeala lui Adam, căci cu sufletul s-a învoit şi cu trupul a mâncat, îndoită este şi pocăinţa noastră, a celor păcătoşi: postul pentru trup şi rugăciunea pentru suflet. Aceasta este adevărata pocăinţă, ca rugăciunea noastră să fie mereu ajutată de post. Căci postul este medicament şi leac pentru trup, iar rugăciunea este hrană pentru suflet.

Mare este puterea rugăciunii întărită de post! Pe aceasta a ales-o oarecând Marele Moise, pentru a se învrednici să vadă slava lui Dumnezeu pe muntele Sinai şi să primească Tablele Legii, postind şi rugându-se de două ori câte 40 de zile. Pe aceasta a râvnit-o Ilie Proorocul, petrecând pe muntele Carmelului. Această dublă bunătate a arătat-o şi însuşi Mântuitorul nostru, postind şi rugându-se tot 40 de zile în pustiul Carantaniei. Pe această măsură a sfinţeniei au păzit-o întotdeauna proorocii, mucenicii, apostolii, pustnicii, cuvioşii şi toţi creştinii.

Rugăciunea şi postul au făcut minuni, au îmblânzit pe Dumnezeu, au împăcat popoare şi cetăţi, au făcut pustiurile sălaşuri de sfinţi şi inimile cele lari, lucrătoare de bunătăţi. Au întors arşiţa soarelui în rouă de ploaie, au potolit vânturi, au liniştit mări învolburate, au vindecat boli grele, au mutat munţi din loc, au scos suflete din gura iadului. Acestea au întărit pe mucenici în privelişti, pe cuvioşi în luptele cu dracii, pe creştini în noianul necazurilor.

Pe aceste două aripi să le luăm şi noi acum, fraţilor, dacă voim să zburăm pe muntele Golgotei, pentru a vedea pe Hristos răstignit.

Iubiţi credincioşi,

Să iubim postul şi rugăciunea dacă voim să ne mântuim. Să le iubim ca să avem ploaie la vreme peste an, sănătate şi îndestulare în case, pace multă în inimi. Numai cine posteşte cu adevărat poate să se bucure de înviere. Ceilalţi nu au drept, ca să nu zic că nici nu pot să se bucure de darurile învierii lui Hristos. Biserica se va îmbrăca cu veşminte şi podoabe negre de doliu. Glasurile cele dulci se vor schimba şi ele în melodii duioase de tânguire. Atât bucatele cât şi hainele noastre se vor schimba cu altele, ca semn de pocăinţă, de post.

Dar fără folos vor fi toate acestea, dacă nu ne vom schimba şi inimile noastre. Fără roade va fi postul, neauzită rugăciunea noastră, dacă nu mai întâi ne vom ierta cu aproapele nostru, cum ne învaţă Evanghelia (Matei 6, 14). Să iertăm noi ca să ni se ierte şi nouă. Să ne apropiem de semenii noştri, ca şi Hristos să se apropie de sufletele noastre. Altfel vom rămâne departe de Domnul şi ne vom trudi în zadar.

Să ne schimbăm hainele, dar să ne schimbăm şi comportarea. Să începem postul, dar să ne şi iertăm unii cu alţii. Să începem rugăciunea şi metaniile, dar să nu uităm nici milostenia. Să ne îngrijim de noi, dar să nu lăsăm pe Hristos flămând la poartă. Deci, întâi iertare cu toţi, apoi milostenie şi după aceea postul şi rugăciunea, spovedania, Sfânta împărtăşanie şi celelalte. Căci ne zice Domnul: „Schimbă-te tu şi mă voi schimba şi Eu; lasă tu fratelui tău şi voi lăsa şi Eu pe ale tale”.

Aceasta este prima poruncă care condiţionează postul, dar să nu o uităm nici pe a doua: Iar tu, când posteşti, nu fi trist ca făţarnicii… (Matei 6, 16). Deci, nu cu întristare, ci cu bucurie să începem osteneala postului, ca să avem folos de el, căci pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu. Şi nu la arătare să postim, ci în taină să ne nevoim, ca să nu ne laude oamenii pe acest pământ, ci Dumnezeu în ceruri.

Cântarea Domnului nu se cântă în pământ străin şi bucuria Duhului Sfânt nu se simte într-o inimă plină de răutate şi ură. Căldura rugăciunii nu se dobândeşte fără de post, iar bunătatea postului nu se capătă între vasele cu mâncare.

Destule sunt acestea zise până aici. Şi acum să pornim la drum. Să lăsăm vasele să se odihnească şi noi să luăm Psaltirea. Postul cel adevărat este înfrânarea limbii, ferirea de răutăţi, paza gândurilor şi a ochilor, înfrânarea de bucate, împăcarea cu aproapele şi milostenia. Deci, pe acestea iubindu-le, fraţilor, să pornim la nevoinţă. Cu rugăciunea vameşului în inimă, cu pocăinţa fiului risipitor în suflet şi cu suspinul lui Adam în minte, să începem a urca cele 40 de trepte ale Postului Mare, încet, veseli, Iară frică, tari în credinţă, plini de nădejde, îndemnându-ne unii pe alţii la buna nevoinţă. Iar la mijlocul postului, în Duminica Sfintei Cruci, vom face un mic popas. Şi după ce ne vom uita un pic înapoi, ne vom avânta iarăşi către capătul scării, unde ne aşteaptă Mântuitorul răstignit şi înviat. Iar după ce îl vom vedea pe Domnul, vom intra cu El în Ierusalim, vom primi inel şi haină nouă prin spovedanie, apoi vom cina din Prea Curatele Sale Taine şi gustând, vom vedea cât de mare este bucuria întâlnirii noastre cu Iisus Hristos. Amin!

Arhim. Ioanichie Bălan, Predici la Postul Mare