Doamne, îngăduieşte-mi, şi îţi voi plăti ţie tot!

…Şi ne iartă nouă greşelile noastre,

precum şi noi iertăm greşiţilor noştri

(Rugăciunea Domnească, Matei 6, 12)

Mântuitorul ne învaţă că cea mai mare poruncă este dragostea de Dumnezeu, urmată de iubirea pentru aproapele, adăugând: „În aceste două porunci se cuprind toate Legea şi Proorocii” (Matei 22, 40).

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, numit şi Apostolul dragostei, spune: „Cine zice că este în lumină şi pe fratele său îl urăşte, acela este în întuneric până acum. Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină şi sminteală nu este în el” (1 Ioan 2, 9-10).

Apostolul neamurilor, Pavel, este foarte elocvent: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte (1 Corinteni 13, 1-3).

Deci, dragostea este esenţa vieţii, fără dragoste autentică, vie, lucrătoare, iertătoare, îngăduitoare, răbdătoare, sfinţitoare, atotcovârşitoare – nimic nu are rost.

Dacă îl iubim pe Dumnezeu, iubim şi creaţia Sa. Îl iubim pe om – ca pe o icoană, ca pe chipul şi asemănarea Creatorului. Iubim şi nu deznădăjduim, când cineva ne întristează, ne supără, ne scuipă, ne loveşte pe la spate. Ne întristăm, este adevărat, ca şi atunci când vedem o icoană pângărită, aruncată în noroi, dar nu disperăm, în speranţa că Dumnezeu va lucra în inima acestui om. Şi îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne dea răbdare şi putere, prin care să dobândim iertarea. Pentru că Dumnezeu ne-a iubit pe noi cel dintâi (1 Ioan 4, 19). O, cât de greu este să depăşim pornirea firii, cât de greu este să răspunzi cu bine la răul ce ţi-l face aproapele! Însă, să ne conducem de cuvintele vii ale Sfintei Scripturi: „Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui” (Romani 12, 20).

Noi vedem astfel, că legea iubirii este proactivă, ea ne îndeamnă nu doar să aşteptăm, pasiv, să ni se ceară iertare sau să fim rugaţi, ci să mergem în întâmpinarea duşmanului, de a-l ierta înainte ca el să ne o ceară, de a ne dărui lui, de a vedea întotdeauna Chipul lui Dumnezeu în fiecare om. Aceste cuvinte pot rămâne teorii frumoase, dacă nu ne vom învăţa, prin suferinţă, prin învingerea firii, să iubim cu adevărat.

Deseori noi spunem că nu reuşim să ne rugăm, nu avem timp să citim din Sfânta Scriptură, din vieţile Sfinţilor, motivând că suntem copleşiţi de muncă, de grija familiei, etc. Uneori aşa şi este, însă, fiind obiectivi, să recunoaştem – în cele mai multe cazuri există un singur motiv – puţină (sau deloc) dragoste pentru Dumnezeu. Dacă l-am iubi pe Dumnezeu, oare nu am căuta noi crâmpeie din timp, pentru a îngenunchea în rugăciune? Nu am jertfi oare măcar un sfert de oră din somn sau din alte ocupaţii, pentru a ne deschide inima către Dumnezeu? Doar, găsim timp pentru o emisiune televizată, pentru un film, pentru un articol din ziar, pentru o cafea, pentru o vorbă cu vecinul! De ce nu am căuta şi timp pentru hrana duhovnicească, cea mai importantă, de altfel?

Mântuitorul Hristos aseamănă Împărăţia Cerurilor cu socoteala pe care a făcut-o un împărat cu debitorii săi, unul dintre care îi datora zece mii de talanţi. Este o sumă imensă, şi este, într-adevăr, o datorie demnă de un împărat. Asemenea sume sunt imperceptibile pentru oamenii de rând, şi prin metafora acestei datorii colosale, Domnul nostru Iisus Hristos ne arată, cât de mult noi toţi datorăm Creatorului nostru. Într-adevăr, cu ce vom asemăna datoria noastră faţă de părinţii prin care ni s-a dat viaţa? Vom putea oare, în această viaţă, plăti toată datoria faţă de lacrimile mamei? Sau, cum vom aprecia bătăturile din palma lui tata? Cu ce vom egala nopţile nedormite ale părinţilor la căpătâiul odoraşului bolnav, cum vom măsura suspinul înlăcrimat al bătrânilor care ne aşteaptă la fereastra casei părinteşti, pe care noi am părăsit-o visători în frageda adolescenţă? Nu există asemenea unităţi de măsură, însă Dumnezeu ne arată că dragostea Sa pentru noi, răbdarea şi iertarea îi este nemărginită. Pentru că noi toţi suntem copiii Săi iubiţi.

Dacă e orbit duhovniceşte, omul nu are de unde să vadă toate acestea. De câte ori ni se întâmplă să auzim „Dacă este Dumnezeu, de ce dar sunt atâtea războaie pe pământ? De ce se îmbolnăvesc şi mor pruncii, de ce există sărăcie?” De parcă Dumnezeu l-ar îndemna pe om să ia arma şi să împuşte în alţi oameni, sau de parcă Dumnezeu l-ar împiedica pe cel bogat să facă milostenie, şi să-l hrănească pe cel flămând, să aline suferinţa celui îndurerat. Toate acestea le facem noi, oamenii, dacă ne întoarcem cu spatele la Dumnezeu, dacă nu ne realizăm imensa datorie faţă de Cel Care ne-a iubit dintâi…

An după an, citim aceleaşi pericope Evanghelice în timpul Sfintei Liturghii, şi, uneori, ni se pare că deja ştim, deja am auzit aceasta, de ce n-am citi alt ceva? Însă, Dumnezeu este răbdare… El, ca un Părinte iubitor şi răbdător, ne spune din nou: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20)

Preot Constantin Cojocaru

Sursa: http://preotconstantincojocaru.blogspot.md/