Dumnezeu vede, dar tu smereşte-te…

Sau imaginaţi-vă ce este o grindină, şi staţi sub ea. Fie ca acestă grindină să ne lovească peste cap. Doar ne dorim foarte mult să ne mândrim cu propria persoană. Şi cu ce să ne mândrim mai mult, decât cu virtuţile noastre. Însă  virtuţile, ne pot pava şi calea către iad, dacă înfăptuind fapte bune, nu dăm dovadă şi de smerenie. Pentru omul mândru este mai bine nici să nu aibă fapte bune vizibile, căci dragostea pentru sine cu totul îl va pierde.

 ***

 Toate acestea se văd foarte bine după cum se face milostenia. Sau mai degrabă, sub acea formă a ei, care poartă numele romanului Mecena, mai nou fiind numită şi „sponsorizare”.

La un om bun, chiar şi răul este amestecat cu binele, iar la cel rău nici binele nu-i bun de nimic.  Calitatea milosteniei nu depinde de cantitatea ei, ci de puritatea (sau impuritatea) inimii, celui ce o face. Spre exemplu, fiind după modul său de a fi materialist, sponsorul (mecenatul), va dori să poată „pipăi” şi simţi rezultatul faptelor sale bune. Deci, va dona pentru construcţiile din piatră. Doar e puţin probabil să primească aceeaşi satisfacţie de la stomacul plin al cuiva, sau de la viora, din mâna unui tânăr geniu.

Geniul azi a cântat şi s-a uitat, cel flămând azi mănâncă – şi mâine iarăşi vrea. Iar clădirea construită cu banii tăi, îţi stă-n faţă pe tot parcursul  vieţii. „Al meu e acest bun”, –  de parcă ar spune.

Dacă donatorul e unul ce se laudă singur, el va dori ca numele său să perpetueze neapărat şi pe o placă, ca şi cum Dumnezeu nu vede, sau nu mai ţine minte. Şi o medalie sau în cel mai rău caz o diplomă îşi va dori, pentru a putea relata şi altora despre eveniment. Fotografiile de la eveniment cu precauţie sunt ataşate.

După credinţa noastră foarte slabă, donatorul (sponsorul), nici nu-şi închipuie, că banii săi nu ar putea fi primiţi. Dar acest lucru, ar fi cu adevărat un duş rece şi real pentru persoana care consideră cu încredere, că totul poate fi cumpărat şi vândut, inclusiv şi Biserica, dacă ae primi aşa un răspuns:  „Luaţi banii, vă rog”.

– «Cum adică să-i iau?! Vreţi să spuneţi că nu aveţi nevoie de bani? Aici sunt foarte mulţi!»

– «Avem nevoie, dar nu de la dvs. Luaţi-i»

Iată aceasta ar fi o mică Judecată de Apoi! În una din vieţile sfinţilor se relatează „Un cuvios a respins milostenia unui bogătaş, zicând: această mâna s-a ridicat împotriva propriei mame. Acum, din ea, Dumnezeu în veci nu va primi nimic.” S-a întâmpat cazul cu mult timp în urmă. Dar a citit relatarea un om bogat modern, şi pe loc s-a schimbat la faţă. El spera doar la proprii bani, crezând că vor fi luaţi mereu. Dar acum şi-a dat seama că nu „întotdeauna”. Din aceast moment a înţeles, că sunt necesare cu adevărat fapte bune, dar nu doar obişnuinţa de a cumpăra tăcerea propriei conştiinţe.

***

În genere, să poţi să dai, e o abilitate mare. Toată lumea ştie că există aşa oameni de la care nici chiar o cutie de chibrituri, nu ai vrea să iai, de atât că nu există iubire şi smerenie în facerea faptei bune. Faptul că cel ce cere şi ia ajutor trebuie să se smerească, o cunosc toţi. Dar faptul că şi cel ce dă, trebuie să se smerească nu este prea clar pentru mulţi.

Dacă aş fi personajul lui Andersen Ole Lukkoye aş fi învârtit umbrela mea magică deasupra oricărui bogătaş cu unul şi acelaşi vis. Ar fi fost un vis despre faptul că nimănui nu-i mai trebuiesc banii tăi, că nimeni nu te m-ai invidiază şi nimeni nu mai cere şi nu mai ia de la tine nimic. Adică stai pe conturile tale bancare şi mănâncă-le în singurătate. Mai mult oricum nu ai ce face cu ele.

După aşa un vis, se va trezi omul nostru şi-şi va aduce aminte că în afară de un iaht nou şi o blană pentru amantă, ar trebui ajutaţi tinerii savanţi şi compozitori, iar invalizii au nevoie de scaune cu rotile, şi mai există mame singure, care nu pot să achite plata pentru grădiniţă.  Toate aceste moduri sunt aşteptate şi până când sunt gata să fie primite. Dar să te mândreşti cu ele nu e posibil, căci nu sunt investiţii de capital. Şi mulţi dintre cei, care au nevoie de ajutor sunt gata să se roage cu lăcrimi pentru binefăcător. Iar la judecata de Apoi toate acestea deja nu vor mai fi.

***

Şi rugăciunea, şi postul, şi milostenia, toate sunt metode prin care se poate jertfi ceva. Ele trebuie aduse Domnului cu credinţă şi fără de mândrie, nu aşa cum a făcut-o Cain.

Iar numele tău mai bine să rămână necunoscut, le facem în numele Domnului, iar Dumnezeu pe toate le vede.

Nu ar fi rău să memorăm şi că ”ce este măreţ în faţa oamenilor, urâciune este în faţa lui Dumnezeu», şi deci să nu ne fălim cu faptele noastre, tot noi atribuindu-le şi valoare. Dumnezeu toate le va aprecia la timpul cuvenit.

Şi nu doar pentru biserică ar trebui să jertfim, căci spus este despre unele clădiri „nu va rămâne aici piatră pe piatră”, dar şi pentru omul  care este o mică biserică. Să hrăneşti un om, e tot să susţii o Biserică. Să îmbraci un om, e să înfrumuseţezi această biserică. Să înveţi un om, e ca şi cum să luminezi o biserică şi să-l speli după o lungă pusteire.

Să-i dai posibilitatea să înveţe unei persoane talentate, este un lucru greu de transferat în limbajul cifrelor şi analogiilor. Iar în timpurile de mai demult era considerat ca o faptă bună să-i strângi zestrea unei fete sărace, ca să o ajuţi să se căsătorească. Sau să ajuţi un bătrân să-şi petreacă ultimile zile nu în frig şi lipsuri, dar înconjurat de căldură şi grijă.

Câte modalităţi ar mai fi de a face cu adevărat o faptă bună, în afară de procurarea marmurei pentru scara administraţiei eparhiale.

Şi imediat să uităm, să uităm orice lucru bun, chiar după ce l-am săvârşit. Aşa că dacă ai făcut ceva în numele lui Hristos, şi nu de dragul vanităţii, şi ai fi fost întrebat „ai ceva bun după suflet?”,  tu sincer să răspunzi : „Nimic bun încă nu am reuşit să fac! „

Traducere şi adapare Natalia Lozan

sursa www.pravoslavie.ru