Eparhia Chişinăului – 200 ani

În anul 2013 se împlinesc 200 de ani de la apariţia în spaţiul dintre Prut şi Nistru a primei structuri ecleziastice ortodoxe ce a unificat sub auspiciile sale toate bisericile ortodoxe a regiunii date creînd o unitate autonomă. Meritele apariţiei acestei instituţii întru totul se datorează Iubitorului de Dumnezeu şi merituosului mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni.

Este binecunoscut faptul că în 1812 teritoriul amintit mai sus a fost inclus în componenţa Imperiului Rus, iar odată cu aceasta a venit şi ordinul Împăratului Alexandru I către mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, despre “întocmirea unui plan privind organizarea noii eparhii de după Nistru”. Proiectul a fost întocmit şi trimis Sfântului Sinod din Sankt-Petersburg împreună cu protoiereul Petru Kuniţchii, care urma în caz de necesitate sa aducă explicaţii în problemele ce vor provoca nedumeriri. Referatul cu propunerile mitropolitului Gavriil au fost înaintate Sfântului Sinod la 4 noiembrie 1812. După ce acesta a fost analizat amănunţit, a fost retrimis Împăratului Alexandru I, care l-a aprobat la 21 august 1813. Noul regulament privind organizarea bisericii ortodoxe din Basarabia a fost expediat Sfântului Sinod, fiind publicat şi trimis câte un exemplar membrilor Sinodului, arhiereilor eparhioţi, biroului sinodal de la Moscova, lavrelor stavropighiale, biroului tipografiei şi 100 de exemplare la Chişinău pentru a fi distribuite în noua eparhie. Prin ordinul Nr. 3220 din 25 septembrie 1813 (primit la Chişinău la 25 octombrie acelaşi an) Sfântul Sinod se va adresa pentru prima dată către ierarhul Gavriil prin titulatura “Membrului Sinodal şi Exarh Prea Sfinţitului Gavriil, mitropolitul Chişinăului şi Hotinului ”.

În felul acesta, prin voia Domnului şi străduinţele mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni noua unitate bisericească îşi va definitiva procesul de constituire, în componenţa sa intrând părţi din eparhiile Proilaviei, Huşilor, Iaşilor şi Rădăuţilor, care până la acel moment depindeau canonic de Mitropolia Moldovei, la care s-au mai adăugat şi bisericile dintre Nistru şi Bug, cuprinzând în total 812 biserici.

Deci, în fruntea noii eparhii ortodoxe a fost numit mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni cu titlul de “Exarh şi Mitropolit”, care avea să administreze problemele populaţiei ortodoxe prin intermediul Soborului, Casei arhiereşti şi Dicasteriei. După cum se observă, unica deosebire în structura de administrare a Bisericii Ortodoxe din Basarabia în comparaţie cu Biserica Rusă este existenţa Dicasteriei, care însă nu persistă un timp îndelungat, deoarece la 18 mai 1832 printr-un decret imperial este transformată în Consistoriu Duhovnicesc. Acest lucru este explicat chiar de actul emis, în care se arată că măsura este efectuată pentru a fi la fel ca în restul imperiului.

Noua eparhie îşi primi denumirea pe care o cunoaştem, deoarece pe de o parte la Chişinău se afla centrul administrativ şi juridic al noii provincii organizate, iar pe de altă parte la Hotin s-a aflat cândva sediul Episcopiei Hotinului ce făcea parte din Mitropolia Proilaviei.

Aflându-se în fruntea Arhiepiscopiei Chişinaului şi Hotinului, mitropolitul Gavriil a desfăşurat activităţi ample pentru toţi ortodocşii din Basarabia si Transnistria, reieşind din faptul că cei care locuiau în diferite regiuni după ordinea civilă, să fie uniţi bisericeşte în aceeaşi unitate administrativ-teritorială sub un singur omofor, cel al mitropolitului Gavriil.

Dar meritele primului Întâistătător al noii eparhii au constat nu numai în organizarea acesteia din punct de vedere administrativ-bisericesc. Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni deseori spunea clerului său că „Evanghelia este baza vieţii spirituale a creştinului. Învăţând Sfânta Scriptură şi opera Sfinţilor Părinţi, slujitorii altarului se dezvoltă spiritual, iar necunoaşterea aduce la lene, care dă naştere şi face posibilă apariţia în inimă a diferitor păcate”.

Anume din aceste considerente şi fiind îndrumat de ideile luminate, la 30 septembrie 1813 mitropolitul şi Exarhul Gavriil a emis un edict prin care înfiinţa în eparhia sa un Seminar Teologic, având ca exemplu Academia Teologică din Kiev şi care a fost deschis oficial la 31 ianuarie 1814. Mai mult chiar, în 1816 pe lângă Seminarul Teologic s-a deschis “Pensionul nobilimii”, prima şcoală laică din această regiune.

Este evident, deci, că impactul acestei lucrări asupra vieţii spirituale din arhiepiscopia Basarabiei a fost enorm, este de ajuns doar să amintim că în perioada dintre 1813 şi 1913 au absolvit Seminarul Teologic aproximativ 2500 de persoane, printre care şi o seamă de personalităţi eminente din diferite ramuri ale vieţii Basarabiei.

Grija exarhului pentru puritatea spirituală a enoriaşilor din eparhia sa nu s-a oprit doar aici şi la 25 septembrie 1813 din numele mitropolitului este trimis raportul către Sfântul Sinod prin care acesta argumenta şi solicita deschiderea unei tipografii în eparhia condusă de către el. Urmare demersurilor şi cauzei susţinute de către mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni la 31 mai 1814 Tipografia este oficial inaugurată la Chişinău în biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”. În aceasta activau protoiereul Petru Cuniţchii, ierodiaconul Ioanichie Şicov şi de asemenea Varlaam şi Iosif Năniescul. Director al Tipografiei a fost numit Ignatie de la Lavra Neamţului. Însuşi mitropolitul muncea la traducerea textelor, corectarea şi compararea lor, fiind în acest sens un adevărat străduitor pentru binele credincioşilor. Rezultatul nu s-a lăsat aşteptat şi într-o perioadă scurtă de timp au fost publicate peste 20 de titluri de carte, 19320 de exemplare.

Meritele mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni ca întemeietor şi Întâistătător al arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului sunt remarcabile, toate realizările şi înfăptuirile aducând prinos binecuvântat evoluţiei Bisericii Ortodoxe din spaţiul dintre Prut şi Nistru.

Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a murit la vârsta de 75 de ani, la 30 martie 1821, fiind înmormântat la Mănăstirea Căpriana.

Succesorul său a fost arhiepiscopul Dimitrie (Sulima) (1821-1844), în timpul păstoririi căruia, Dicasteria Duhovnicească a Chişinăului va fi transformată în Consistoriul Duhovnicesc. Apoi, protopopiatele au fost înlocuite cu 8 protoierii, după numărul ţinuturilor din Basarabia. De asemenea, în 1830 pentru o mai bună organizare a vieţii monahale, a fost introdus modul chinovial de viaţă în toate mănăstirile şi schiturile din Basarabia.

O realizare deosebită în timpul acestui arhipăstor a fost ridicarea în 1836 a Catedralei Chiriarhale „Naşterea Domnului” din Chişinău.

În 1837 arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului îi este retras teritoriu canonic din stânga Nistrului, care a fost inclus în eparhia Odessei şi Hersonului, de curând organizată.

În perioada anilor 1844 – 1858 eparhia este condusă de către arhiepiscopul Irinarh (Popov). În acest timp sunt construite foarte multe biserici. Astfel, la sfârşitul activităţii sale în eparhie erau 565 de biserici de mir, dintre care 314 din piatră şi 251 din lemn, la care se mai adăuga 36 de paraclise şi 34 de biserici în 21 de mănăstiri. În general, în perioada 1812-1918, în Basarabia a avut loc un intens proces de construire, de la 42 de biserici de zid în anul 1812 s-a ajuns la 818 în anul 1903, marea majoritate a acestor edificii sacre fiind înălţate în mediul rural. Ele au fost construite în stil neoclasic rus, după câteva proiecte-tip, cu mici modificări de la un monument la altul.

Urmaşul arhiepiscopului Irinarh (Popov) este Antonie (Şocotov), în timpul căruia au fost desfiinţate protoieriile, arhiepiscopia fiind împărţită în 35 de blagocinii. Este cunoscut faptul că în timpul arhiepiscopului Antonie (Şokotov) existau în Basarabia 843 de biserici, dintre care 318 din piatră şi 525 din lemn.

De asemenea, este necesar de menţionat că în timpul acestuia în Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului este tipărit primul periodic apărut în Basarabia şi anume Buletinul eparhiei Chişinăului şi Hotinului (Кишиневские епархиальные ведомости).

Tot în această perioadă a fost desfăşurată o amplă activitate de asistenţă socială, prin intermediul “frăţiilor”. Prima frăţie a fost cea din Chişinău, cu numele “Sf. Alexandru Nevski” constituită în 1866. În 1868 se iniţiază “Congresele eparhiale”, tot în acelaşi an au fost inaugurate şi “congresele judeţene” ale blagociniilor, iar la centrul eparhial funcţiona un comitet eparhial.

A urmat apoi o perioadă dificilă în istoria eparhiei, legată fiind de numele episcopului Pavel (Lebedev), care prin tendinţa sa de a fi în relaţii bune cu administraţia laică şi de a îndeplini întocmai sarcinile puse, a neglijat partea spirituală a vieţii din Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului, fapt ce a dus la multe nemulţumiri atât în rândurile clerului, cît şi a păstoriţilor.

De la plecarea din scaun a lui Pavel (Lebedev) şi până la începutul secolului XX, în scaunul episcopal al Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului au urmat: arhiepiscopii Serghie (Leapidevskii) (1882 – 1891), Isaachie (Polojenskii) (1891-1892), Neofit (Nevodcikov) (1892 – 1898) şi Iacov (Peatniţkii) (1898-1904).

Şi în această perioadă, eparhia ce cuprindea întreg teritoriu dintre Prut şi Nistru continua să se dezvolte.

Astfel, este necesar de menţionat înfiinţarea tipografiei eparhiale de la mănăstirea Noul Neamţ, care va avea un important rol în editarea şi multiplicarea literaturii religioase.

O altă realizare este înfiinţarea la Chişinău a Frăţiei ortodoxe misionare „Naşterea Domnului”, ierarhul timpului, obţinând şi permisiunea Sfântului Sinod pentru publicarea literaturii în limba maternă, printre care şi monumentala operă “Vieţile sfinţilor”.

Din 1904 şi până în 1908 Biserica din Basarabia este condusă de către episcopul Vladimir (Sincovski).

În perioada acestuia va fi redeschisă Tipografia eparhială. La 25 aprilie 1905 este permisă reactivarea tipografiei de la Chişinău, într-o casă donată clerului de mănăstirea Dobruşa. Un eveniment îmbucurător are loc şi în ianuarie 1908 când apare prima revistă bisericească din Basarabia în limba moldovenească – “Luminătorul”.

Tot în perioada sa şi-a început activitatea “Societatea istorico-arheologico-bisericească” din Basarabia.

După episcopul Vladimir (Sincovski), în scaunul arhiepiscopal urmează mitropolitul Serafim (Ciceagov). El a avut a se confrunta cu o răbufnire a mişcărilor sectare printre care se evidenţia cea a Inochentiştilor. Pentru combaterea acestora la Chişinău a fost înfiinţat un “sfat misioanr eparhial”. Tot atunci a fost permisă prin ucaz împărătesc şi săvărşirea slujbelor în limba moldovenească. Astfel la 23 iulie 1913 basarabenii au avut fericita ocazie să asculte toată Sf. Liturghie în limba maternă.

Instabilitatea ierarhilor Basarabiei se va accentua în perioada primului război mondial, unii fiind transferaţi în alte eparhii, precum Platon (Rojdestvenski) la Odessa în decembrie 1915, alţii nevoiţi să se retragă, precum Anastasie (Gribanovski), care împreună cu întreg clerul superior a părăsit definitiv Basarabia la 23 iunie 1918. El a fost urmat în scaun de episcopul Nicodim (Munteanu) de Huşi.

După încorporarea Basarabiei în componenţa României şi biserica din acest spaţiu a fost subordonată canonic Bisericii Ortodoxe Române, în perioada 1918 – 1944, cu excepţia anilor 1940 – 1941, când Biserica din Basarabia fusese în cadrul Patriarhiei Ruse.

În această perioadă eparhiei i s-a acordat statut de mitropolie a Basarabiei, avîndu-i ca ierarhi pe Nicodim (Munteanu), Gurie (Grosu) şi Efrem (Enăchescu).

Activitatea acestor arhipăstori a fost foarte prodigioasă, viaţa spirituală a Basarabiei cunoscând o evoluţie bineconturată.

Astfel, învăţământul teologic a fost ridicat la un nivel mai înalt, prin înfiinţarea în septembrie 1926 la Chişinău a Facultăţii de Teologie a Universităţii din Iaşi, iar în 1927 a Seminarului Teologic “Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni” din Chişinău ce a fost reorganizat, trecându-se de la zece la opt clase. Au mai fost înfiinţate de asemenea încă două Seminarii Teologice, tot cu opt clase, unul la Ismail şi altul la Edineţ.

În luna august 1944, Mitropolia Basarabiei a fost desfiinţată, iar în locul ei organizată eparhia Chişinăului şi a Moldovei, condusă de către episcopul Ieronim (Zaharov), sub oblăduirea Bisericii Ortodoxe Ruse. Acesta l-a avut ca succesor pe episcopul Benedict (Poleacov), care conduce eparhia Chişinăului din 1947 până în 1948. Între 1948 şi 1963 în scaunul episcopal de la Chişinău se află episcopul, iar mai apoi mitropolitul Nectarie (Grigoriev). Conform datelor de care dispunem, din 1960 au fost închise aproximativ 200 de biserici, rămânând active doar 385 din cele aproape 900 de biserici câte activau în 1944. Au fost închise toate mănăstirile cu excepţia celei de la Japca. Pentru închiderea sau mai bine zis lichidarea bisericilor era folosit motivul încălcării legislaţiei sovietice despre culte.

Mitropolitului Nectarie (Grigoriev) i-au urmat în scaun: arhiepiscopii Bartolomeu (Gondarovski) şi Ionatan (Capolovici), cât şi mitropolitul Serapion (Fadeev).

În perioada anilor 1944 – 1989 eparhia Chişinăului şi a Moldovei a fost supusă la grele încercări de către regimul totalitar din acel timp.

La 21 iulie 1989, prin decizia Prea Fericitului Pimen, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii şi a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse în fruntea eparhiei Chişinăului şi a Moldovei este numit Prea Sfinţitul episcop Vladimir (Cantarean).

La data de 5 octombrie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse emite Tomosul de Independenţă al Bisericii Ortodoxe din Moldova, eparhia fiind ridicată la rangul de Mitropolie a Chişinăului şi a întregii Moldove.

În primăvara anului 1990 episcopul Vladimir este ridicat la treapta de arhiepiscop, iar în luna decembrie 1992 la cea de mitropolit al Chişinăului şi al întregii Moldove.

Soborul arhieresc jubiliar din anul 2000 îl alege pe Înalt Prea Sfinţitul mitropolit Vladimir în calitate de membru permanent al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse.

 

Biserica Ortodoxă din Moldova
şi renaşterea naţională – scurtă retrospectivă

 

Având în vedere importanţa şi complexitatea mişcării de renaştere naţională de la sfârşitul anilor 80, începutul anilor 90 ai secolului trecut, Biserica, în calitatea ei de parte integrantă a neamului cu care a împărţit în perioada ateismului militant aceleaşi tragedii şi nedreptăţiri, nu putea să rămână indiferentă faţă de amplele transformări ale contemporaneităţii şi să nu se alăture poporului în procesul de redobândire a unor drepturi morale legitime.

În plin avânt de luptă pentru libertate a cuvântului şi a gândirii, în vara anului 1989, la Chişinău este numit Episcop Prea Sfinţitul Vladimir (Cantarean), actualul Mitropolit al Chişinăului şi al Întregii Moldove. Încă de atunci, de la primele zile ale aflării sale în funcţie oficială în Moldova, Înalt Prea Sfinţia Sa prin exemplul său personal mobilizează clerul şi poporul pentru revitalizarea vieţii bisericeşti din republică.

Trebuie să menţionăm faptul că deşi pentru jumătate de veac prigoana împotriva Bisericii a fost una constantă, susţinută de cele mai sus-puse cercuri ale puterii, oamenii nu şi-au uitat credinţa, păstrând-o aprinsă în sufletele lor, aşteptând doar timpul şi omul potrivit care să repună Ortodoxia la locul cel de cinste. Acest om a apărut în persoana Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Vladimir şi astfel minuţiosul drum de restabilire a activităţii eparhiale în tânărul stat (era deja anul 1991, Republica Moldova îşi declarase independenţa) a început.

Însă această perioadă a fost marcată şi de o serie de frământări şi provocări de ordin politic, a căror unic scop era destabilizarea situaţiei şi aşa şubrede şi incerte. Evident că au existat grupuri de interese ce au încercat să atragă şi Biserica în scenariile lor – aceasta fiind o instituţie care, în pofida tuturor intemperiilor istorice îşi păstrase credibilitatea în rândurile populaţiei. Mitropolitul Vladimir a conştientizat de la început pericolul la care s-ar fi expus întreaga Biserică dacă s-ar fi implicat în aceste jocuri, păstrându-şi o neutralitate militantă.

 Totodată se simţea lipsa acută a fondurilor strict necesare pentru reconstruirea unui număr mare de lăcaşe de cult lăsate mai multe decenii în paragină, sau utilizate în alte scopuri decât cel sacramental. În primul rând era vorba de bisericile şi mănăstirile cu valoare de patrimoniu, care cereau restaurări urgente. Aici putem menţiona aşezămintele monahale: Căpriana (redeschisă în 1989), mănăstirea Saharna (redeschisă în 1991), mănăstirea Curchi (redeschisă în 1992), mănăstirea Hâncu (redeschisă în 1992), mănăstirea Hârbovăţ (redeschisă în 1992), Catedrala Mitropolitană “Naşterea Domnului” (redeschisă în 1989), etc.

În pofida lipselor de fonduri şi a condiţiilor precare, s-au găsit monahi, monahii şi preoţi slujitori care şi-au înţeles chemarea şi mânaţi de dragostea pentru credinţă, au făcut să răsune din nou rugăciunea şi dangătul de clopot între zidurile mănăstirilor şi bisericilor seculare. Până la urmă Dumnezeu a răsplătit răbdarea şi smerenia acestora, astăzi aceste sfinte lăcaşe, în majoritatea lor covârşitoare recăpătându-şi splendoarea de odinioară.

Pe lângă lucrările de reconstrucţie şi renovare mai era o problemă stringentă – lipsa unei şcoli teologice autohtone care să pregătească sutele şi sutele de tineri dornici să slujească Domnului. Astfel imediat după proclamarea independenţei Republicii Moldova, cu binecuvântarea Î.P.S. Arhiepiscop Vladimir şi prin aportul său nemijlocit, în septembrie 1991 este deschisă Facultatea de Teologie Ortodoxă de pe lângă Universitatea de Stat din Moldova. Inaugurarea acestei instituţii de învăţământ superior cerea şi înfiinţarea unui centru editorial şi a unei tipografii care să asigure Facultatea cu materiale didactice în limba maternă pentru studenţi. Datorită organizării prompte, a hotărârii şi a entuziasmului, în scurt timp este deschisă editura şi tipografia de la Orhei, restabilindu-se astfel tradiţia tipăriturii religioase moldoveneşti – de o valoare spirituală, culturală şi istorică emblematică.

Au mai fost înfiinţate: Şcoala de cântăreţi bisericeşti de pe lângă mănăstirea Chiştelniţa, Seminarul Teologic de la mănăstirea Noul-Neamţ, Seminariile Teologice Liceale de la mănăstirile Suruceni şi Hagimus, şcolile teologice de la Edineţ, etc.

Au fost redeschise peste o mie de biserici, toate mănăstirile istorice ale ţării, construite 194 biserici noi. În această perioadă mitropolitul Vladimir a hirotonit 1214 preoţi.

Nu putem să nu amintim aici şi de intensa activitate socială a Bisericii din acea perioadă – susţinerea azilurilor de bătrâni, a spitalelor, a şcolilor de tip internat, înfiinţarea orfelinatului “Fericitul Iosif”, aflat sub auspiciile mănăstirii Hâncu şi multe alte activităţi deja tradiţionale, prin intermediul cărora se reuşeşte ajutorarea unui număr de oameni din cele mai vulnerabile pături sociale.

Astăzi Biserica Ortodoxă din Moldova este împărţită în şase eparhii în frunte cu ierarhii lor: eparhia Chişinăului, condusă de către Î.P.S. mitropolit Vladimir, eparhia de Tiraspol şi Dubăsari, condusă de către P.S. episcop Sava, eparhia de Cahul şi Comrat, condusă de către P.S. episcop Anatolie, eparhia de Ungheni şi Nisporeni, condusă de către P.S. episcop Petru, eparhia de Bălţi şi Făleşti, condusă de către P.S. episcop Marchel şi eparhia de Edineţ şi Briceni, condusă de către P.S. episcop Nicodim.

Procesul demarat în anii 89-90 ai sec. XX a fost unul catalizator şi hotărâtor pentru realizările ulterioare ale Bisericii Ortodoxe din Moldova. Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Vladimir a înţeles de la început aspiraţiile poporului bine-credincios şi a avut grijă să revitalizeze credinţa, rămânând fidel tradiţiei ancestrale a unui Ştefan cel Mare, Daniil Sihastru, Paisie Velicicovski sau Petru Movilă. În acelaşi timp, Întâistătătorul şi-a dat seama mai bine decât oricine de necesitatea sincronizării vieţii bisericeşti la noile realităţi sociale; această adaptare întâmplându-se în mod firesc, fără a afecta în vreun fel învăţătura sau direcţia tradiţională a Bisericii.

Astăzi, la mai bine de două decenii de independenţă, privind retrospectiv, ne putem da lesne seama că fără aportul direct al Bisericii, multe din lucrurile vitale pentru noi ca entitate naţională nu s-ar fi realizat şi totodată nici Biserica nu şi-ar fi revenit atât de repede dacă nu ar fi fost dăruirea şi sacrificiul creştinilor noştri care au ştiut să mulţumească Domnului pentru marea Sa milă, aducând din puţinul lor jertfa cea bineplăcută, ca astăzi să ne putem bucura de trecutul nostru punctat de evenimente glorioase şi izbânzi binecuvântate, privind totodată cu încredere într-un viitor marcat de credinţă şi speranţă – ducând mai departe cu cinste predania strămoşilor.

 

Arhimandrit IOAN (Moşneguţu)