Header image

Fericirea s-a mutat la sat?

10:13, sâmbătă, 10 mai, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Căutarea fericirii la sat a devenit în România un adevărat fenomen. De la un an la altul, tot mai mulţi oameni aleg această cale. Modă sau o schimbare de mentalitate impusă de realităţile triste ale oraşului?

Neo-ruralii

Cine se uită pe harta „România altfel”, de pe in­ter­net, poate vedea că întreaga ţară trăieşte furia mi­graţiilor de la oraş la sat. Exact invers decât înainte de ’89, când sute de mii de ţărani au lăsat sapa pentru industrie. Ba chiar au apărut adevărate comunităţi, sate noi, formate din familii ce cred în aceleaşi lucruri: viaţa simplă şi echilibrată de la ţară e mai aproape de fericire decât cea de la oraş. În­tre toate judeţele, con­duce detaşat Hu­nedoara. Conform unor date neo­fi­ciale, peste o mie de familii au ales să se mute la ţară în acest ju­deţ. Cetăţile dacice, Apusenii şi Ţara Haţe­gului îi atrag ca un mag­net pe cei care vor să se inte­greze în viaţa tradiţională a satelor de aici, dar şi indivizi mai „originali”, care vin aici ca să leviteze în liniş­te, să mediteze după vechi tehnici orientale, să mănânce doar „roade ale pământului”. 01Oricum, numi­to­rul comun al tuturor nu este nea­pă­rat întoarcerea la rădăcini în sensul tradiţionalist, cât mai degrabă nevoia de independenţă faţă de sistemul societăţii de consum şi dorinţa apro­pierii de natură, cu toate beneficiile ei. Dar, deşi ni­meni nu contestă lucrurile bune pe care le aduce mu­ta­tul la ţară, pentru acest fel de fericire trebuie să fii… năs­cut. O asemenea mutare trebuie gândită cu grijă, de multe ori neajunsurile fiind mai mari decât bene­ficiile. Pentru a descoperi şi eu fericirea vieţii la ţară, am pornit prin Ţara Haţegului şi am stat de vorbă cu două familii care au făcut pasul de la oraş la sat. Iată povestea lor.

 Direcţia: Paradis!

Ne mutăm la ţară şi dacă ar fi să mâncăm dude!”, a spus într-o zi Iulian, şi pe loc şi-a dat de­misia din pos­tul de manager al unui luxos hotel din capitală. A renunţat la cariera promiţătoare, la salariul foarte bun, la concediile plătite. Luminiţa, soţia sa, a renunţat la catedra de profesoară de limba engleză, iar cei doi copii ai lor, Costin şi Maria, şi-au înştiinţat colegii că urmează să se mute la o altă şcoală. Şi-au vândut apar­tamentul din Bucureşti, şi-au împachetat bagajele şi, într-un cor de păreri pro şi contra al prietenilor şi fa­miliei, au pornit. Cum unde? Spre fericire, spre para­dis! Viaţa se aşternea înaintea lor ca un nou început, ca o vacanţă nesfârşită, ca o aventură miraculoasă în­tr-unul dintre cele mai frumoase locuri ale României: la poalele Retezatului, în Ţara Haţegului! Cei mai ve­hemenţi împotriva unui asemenea proiect de viaţă au fost părinţii celor doi soţi. În primul rând, a fost uimi­rea. „Cum să renunţi la tot şi să te muţi la ţară?!”. Şi în al doilea rând, ei fiind din Bucureşti, a fost mâh­nirea: „De ce atât de departe?”.

Dar Iulian şi Lumi­niţa Duţu aveau argumente nesfârşite. De la banalul „aer curat, linişte, mâncare sănătoasă” şi până la su­pre­mul „viitorul copiilor”: „Adevărul este că”, îmi spune Iulian, „principala motivaţie a fost viitorul copiilor. Nu pentru că aş crede că ei rămân la ţară. Sunt sigur că vor pleca de aici. Dar am vrut să ştie că oriunde ar pleca în lu­mea din care noi ne-am retras, întot­deauna va exista o alternativă. Că via­ţa nu este într-un singur fel şi că ei au posibilitatea de a alege. Posibilitatea unei opţiuni poate că nu e mult, dar în cele din urmă, înseamnă libertate”. Şi mai aveau ceva în plus, pe lângă ar­gumente: un plan perfect. Pasul unu. Au cumpărat o casă din piatră, la poa­lele Retezatului, veche de o sută de ani. Pe fereastră se vede turla unei biserici monument istoric, iar ograda largă con­tinuă cu o livadă de meri, ce se termină chiar în marginea unui râu limpede şi răcoros. Până şi satul are un nume de poveste: Râul Alb. Pasul doi.
Au cumpărat şi o rulotă de top, cu două camere, bucătărie şi baie, în care să locuiască până vor fi gata renovările la noua lor locuinţă. După mutare, rulota urma să ră­mână pri­mul loc de cazare pentru viitoarea lor agro-pensiune. Aşa­dar, mai rămâneau doar doi paşi mici de făcut. Renovarea casei şi… asul din mânecă al lui Iu­lian: pornirea unei mici afaceri cu pâine de casă. De mult timp, pasiunea lui Iulian a fost brutăria, arta de a face pâine. A urmat cursuri în România, apoi în Fran­ţa, şi a devenit expert în pâine tradiţională, crescută fără drojdie de bere, doar cu maia. Visa să aibă cuptorul lui şi să vândă pâi­ne „ca la bunica”. Ba, de ce nu, să organizeze ateliere unde să îi înveţe pe oameni cum se face o pâine adevărată. Toate astea erau la un pas distanţă. Alături de so­ţie şi de copii, liberi, indepen­denţi, în mijlocul fericirii din Ţara Haţegului. Ca şi cum ţi-ai dori lumina, şi într-o zi te trezeşti locuind într-un soa­re. Visezi paradisul, îl doreşti şi îl chemi şi deodată te înconjoară cu detalii u­lui­toare, nenumărate, im­posibil de imaginat. Inundat de Paradis, co­pleşit de amănuntele sale. Aştepţi să ţi se o­bişnuiască ochii şi su­fletul cu atâta lumină, cu atâta linişte şi sim­pli­tate. Râul de la margi­nea livezii. Merii bă­trâni. Pâinea fierbinte din cuptor, devenind ope­ra ta de artă. Grădina şi primele frunze de pă­trunjel ieşite printre stra­turi. Aerul cu sclipiri miraculoase, venit de pe Retezat. Casa veche de o sută de ani, făcută din pietre rotunde şi şlefui­te, de râu. Soarele blând. Buturuga de sub tei, pe care stai, închizi ochii şi nu trebuie să faci nimic, doar să te asculţi pe tine însuţi cum trăieşti. Ho­telul luxos schimbat pe curtea cu iarbă, cande­labrele de cristal pe ste­le, tot ce e scump pe tot ce e gratis. O altă iden­titate, alt ritm – cel al râului care curge pe sub merii din livadă. Pipăi câteva frunze. Norii iau alte forme, mereu şi mereu altele, jucăuşi, neastâmpăraţi. Pe câmpurile albastre ale ce­rului, îţi vine să te plimbi cu bicicleta, ca un poet nebun. Ca să treacă timpul mai repede, poţi să urmă­reşti o furnică ducând o uriaşă firmitură de pâine. Pi­sica sare să prindă un fluture. În curând se va face vară. Dimineţile sunt albe sau albastre. Linişte sufle­tească şi pace.
Dar în ziua în care meşterii din zonă au venit să se apuce de renovat casa şi de împlinit cel de-al treilea pas din planul perfect, Iulian şi-a adus aminte de vorba spusă la plecarea din Bucureşti: „Ne mutăm la ţară şi dacă ar fi să mâncăm dude!”. Ei bine, cei doi pomi uriaşi de la intrarea în curte erau, de fapt… doi duzi. Familia Iulian şi Luminiţa Duţu începea să descopere şi cealaltă parte a vieţii la ţară, acea parte despre care majoritatea uită să vorbească în extazul liric şi bucolic al căutării fericirii la sat.

 

Ieşirea din metaforă

1399228824_1608_14_1399229257-largeLa radio se aude în surdină postul România Cultu­ral, pe care Luminiţa îl ascultă de obicei în timp ce face treabă prin casă. Miroase a mâncare bună, gătită la foc mic, pe soba cu plită. Costin, băiatul cel mare, tocmai a venit de la şcoală, cu microbuzul de ora 13. „Re­novarea casei ne-a dat planurile peste cap”, povesteşte Luminiţa. „Meşterii din zonă lucrează prost şi a fost nevoie să schimbăm mai multe echipe şi să refacem de mai multe ori acelaşi lucru. Ca să ter­minăm de renovat jumătate din casă, am cheltuit şi ba­nii pentru începerea afacerii cu pâinea. Adaptarea la noua viaţă a fost dificilă, în special pentru copii. Nici noi nu suntem complet adaptaţi, acum, după trei ani de trăit aici”. Copiii, totuşi, sunt mulţumiţi. Costin e chiar încântat: „Nu prea ai ce face pe aici, pentru că nu ai cinema, nu ai teatru, nu ai concerte. Dar sunt foarte bucuros de profesorii mei de la liceu. Îmi sunt foarte dragi şi mă ajută enorm. Altfel, m-am apucat de fotografie şi am învăţat să cânt singur la chitară, cu nişte cursuri de pe net. Din chestiile culturale mai recuperez când mergem la Bucureşti, în vizită la bunici”.
După entuziasmul iniţial, nota de plată a fericirii a început să se lungească. Luminiţa şi-a căutat un servi­ciu şi a reuşit în cele din urmă să aibă o normă întreagă ca profesoară de română şi engleză, făcând naveta în… nouă sate! Dacă, în general, locurile de muncă în pro­vincie sunt o problemă, în învăţământ situaţia e catastrofală, din cauza numărului tot mai scăzut de copii şi a şco­lilor care se desfiin­ţează. Apoi, organizarea a devenit prioritate. Nu e vorba despre faptul că pizza comandată prin telefon şi adusă la uşă în 20 de minute a devenit o amintire, ci despre fap­tul că cel mai apro­piat oraş e Haţegul, la 12 kilometri distanţă, şi acolo se află şi cel mai apropiat supermarket sau cea mai apropiată far­macie. Aşa că dacă mergi la cumpărături, e bine să nu uiţi ceva, mai ales dacă e iarnă şi ză­pada e până la ge­nunchi. Luminiţa şi Iulian nu au maşină, deci sunt scutiţi de costul suplimentar al benzinei, dar oricum, naveta costă. Întreţine­rea casei e mai ieftină în bani ca la bloc, însă cheltuieşti timp şi ener­gie: să aduci lemne, să le tai, să le spargi, să faci focul, să coseşti curtea, să lucrezi grădina etc. Câteodată, bormaşina vecinului de la etajul de deasupra, din bloc, e înlocuită aici de druj­ba vecinului. Chiar şi prietenii care i-au susţinut în demersul lor de a se muta la ţară, plănuind împreună ieşiri în natură şi activităţi tradiţionale, într-o atmo­sferă de veşnică vacanţă, au venit doar la început, din curiozitate: „Am organizat «gem session» la vremea făcutului de gemuri şi dulceţuri. La început, toată lumea a fost entuziasmată şi au promis că vin. Când a fost momentul, au ajuns aici câţiva. Asta în primul an. În al doilea an, nu a mai venit nimeni. Mulţi zic, dar când e de făcut efectiv, lucrurile se schimbă”, îmi mărturiseşte Iulian. Aşa că şi singurătatea sau izolarea de prieteni pot face parte din nota de plată. Cât despre făcutul pâinii tradiţionale cu maia, într-o zonă plină de tradiţii şi pensiuni, Iulian s-a lămurit: „Lumea pre­feră să cumpere pâinea mizerabilă din comerţ, pentru că e mai ieftină. Am anunţat ce fel de pâine fac eu şi am încercat să găsesc doritori. A fost o şezătoare demonstrativă la sediul Parcului Naţional Retezat şi foarte mulţi proprietari de pensiuni au fost prezenţi. Au fost încântaţi de ceea ce fac. Dar nimeni nu m-a sunat după aceea. M-au căutat şi de la restaurante cu ştaif din Deva. La fel: după discuţii furtunoase… nimic”.
Iulian, ca pregătire profesională, e manager de top în turism. Nicio pensiune şi nicio autoritate locală care mizează pe turism nu a venit în trei ani de zile să îi cea­ră măcar o părere. Luminiţa avea experienţa nece­sară să transforme oricare dintre bibliotecile locale din împrejurimi într-un centru educaţional activ. Toate stau închise, în timp ce tinerii abandonează satele, cău­tând la oraş un viitor mai bun pentru copiii lor. Sunt exemple care vorbesc de la sine despre ce vine la pa­chet cu fericirea traiului la ţară. Şi totuşi, în această atmosferă s-a născut…
Turtiţa fermecată
12_1399229270-large
Iulian şi-a urmat vechea iubire pentru arta de a face pâine. A construit un mic cuptor în curte, şi cu două ingrediente magice, pasiune şi fantezie, s-a apucat de treabă. Pâine cu seminţe, cu varză, cu usturoi, cu mor­covi, cu tot ce îi inspiră un anotimp sau altul, sau o di­mineaţă sau o plimbare pe sub merii înfloriţi din curte. Apoi a făcut şi o pagină simplă de blog, pe internet – Turtiţa Fermecată – şi acolo a scris despre actul a­proa­pe sacru de a coace o pâine în cuptor: „Aş fi putut scrie despre faptul că pâinea comercială poate con­ţine până la 22 de ingrediente pe care suntem nevoiţi să le înghiţim atunci când o mâncăm, deşi în mod normal şi natural, ca să faci o pâine nu îţi trebuie mai mult de 4 ingrediente: făină, drojdie, apă şi sare. Des­pre faptul că drojdia de bere este o invenţie relativ re­centă şi eu am vrut să fac pâine doar din 3 ingre­diente, fără drojdie de bere şi fără nimic altceva în afară de faină, apă şi sare. Despre faptul că am reuşit acest lucru, gustul şi mirosul pâinilor făcute de mine ducându-mă cu gândul la pâinea coaptă în copilărie de bunicile noastre la ţară. Adevărul e că atunci când m-am apucat să fac pâine, toate astea constituiau un motiv suficient de puternic, dar parcă a fost mai mult decât atât. Ceva special ce am simţit şi simt în con­tinuare când fac pâine, în special de când ne-am mu­tat la Râul Alb”.
Curtea lui Iulian nu s-a umplut, brusc, de oameni veniţi să înveţe cum se face pâinea vie cu maia. Poate se va întâmpla şi asta cândva. Dar deodată au început să curgă invitaţii din toată ţara: oamenii îl chemau să îi înveţe cum se face pâinea adevărată. În trei ani, Iulian Duţu a devenit unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi brutari din România, omul care te poate învăţa cum să faci pâine, cu doar trei ingrediente. „Blogul meu a rămas la fel de discret. Nu vreau să fac o afacere din asta, vreau să mă gă­sească doar oamenii care vor cu adevărat să mă găsească. Ştiam că mutatul la ţară o să fie dificil, dar depinde ce îţi do­reşti. Eu nu am vrut vilă, confort şi carie­ră. Am vrut doar linişte şi libertate. Sunt foarte mul­ţumit cu puţinul pe care îl am. Ceea ce pentru unii poa­te însemna un dezavantaj al traiului la ţară, pentru mine înseamnă un avantaj. Depinde ce îţi doreşti, nu există o reţetă universal valabilă, aşa cum nu există două pâini identice”.
Blogul lui Iulian şi al Luminiţei sună la fel: o invi­taţie către toţi cei ce vor să redescopere traiul la ţară. Într-o livadă de meri, pe malul Râului Alb, cu trei de­licatese recomandate: dulceaţă de lapte, dulceaţă de soc şi, mai ales, dulceaţă de… dude.
Când părinţii ascultă de copii
La ultima casă din satul Răchitova, acolo unde se ter­mină limba îngustă de asfalt şi încep pădurile albăs­trii ale munţilor Poiana Ruscăi, stând de vorbă cu Viorel şi Cătălina, aveam să aflu că nu întotdeauna părinţii sunt trişti când copiii lor se hotărăsc să se mute la ţară. Ba dimpotrivă. „M-a sunat ginerele meu din Spania şi m-a rugat să îi găsesc o casă la ţară. El, împreună cu fata mea, erau la muncă acolo de ceva timp. Voiau să se întoarcă în România, dar să se mute în natură, la aer curat. Le-am găsit o casă la intrarea în satul Răchitova. Locul era cam abrupt, dar era frumos, chiar lângă râu. După ce am cumpărat-o, m-am mutat cu soţia acolo, şi am început să o pregă­tim pentru venirea copiilor. Noi aveam apartament în Hunedoara, şi când copiii au venit, noi ne obişnuisem atât de mult cu traiul la ţară, încât am zis că e impo­sibil să ne mai întoarcem la bloc. Aşa că… am vândut şi noi apartamentul, şi am mai cumpărat o casă, tot în Răchitova. Am fost părinţi ascultători şi i-am urmat pe copii”, spune zâmbind domnul Viorel. Surpriza şi mai mare a fost când, după ce pă­rinţii băiatului au venit să vizi­teze noua lui casă din Româ­nia, s-au hotărât să îşi încheie treburile în Spania şi… au cum­părat o casă în acelaşi sat! A­cum, toate cele trei familii se bucură de frumuseţea Ţării Ha­ţe­gului şi sunt fericite cu alege­rea făcută.
A trăi şi a locui la ţară
„No, lasă, că e bine pentru doi bătrâni ca noi”, spune doamna Cati de fiecare dată când îmi arată ceva mai impor­tant din noua proprietate, şi în felul ăsta acoperă cu pace şi mul­ţumire orice. Pentru că, oda­tă cumpărată micuţa casă cu două cămăruţe jos şi două sus, au pornit renovările şi au început să descopere diferenţele dintre a locui şi a trăi la ţară. Casa nu a fost scumpă: doar 400 de mili­oane vechi, dar ca să fie adusă la nişte standarde cât de cât citadine, a fost nevoie de încă pe atât. O cameră de jos a devenit baie, cealaltă bucătărie. Sus, au rămas două dormitoare. O instalaţie artizanală făcută de domnul Viorel duce căldura de la soba bu­cătăriei în toată casa. Tavanele au fost toate schimbate, iar pereţii interiori erau atât de strâmbi, încât în cele din urmă a trebuit să îi îmbrace în rigips, ca să arate drepţi. Par lucrări banale, dar când eşti la 20 de ki­lometri de cel mai apro­piat magazin cu materiale de con­struc­ţii, o mână de cuie sau un sac de ciment lipsă îţi pot decide ziua de lucru. „Am în­ţeles ce înseamnă să trăieşti la ţară, când ne-am apucat să creştem doi porci, să avem carne curată. Doamne, ce-am tras cu ei! Am dat pe po­rumb şi pe cartofi cât am fi cumpărat trei porci. Aşa ne-am dat seama că ţăranii din zonă ştiu şi pot să trăiască aici. Au pă­mânt, cultivă tot ce au nevoie, nu cumpără nimic. Ţin şi vaci, şi porci, şi oi, dar asta înseamnă o muncă uriaşă, dar ei sunt căliţi, noi nu”. Aşa că doamna Cati şi domnul Viorel s-au limitat la grădină şi livadă. O bunică de şaptezeci şi ceva de ani îi ajută, însă niciodată nu pot ţine pasul cu ea: „E învăţată cu ele, de-aia lucrează ca tractorul”, spune resemnat domnul Viorel.
Cu multă grijă, cei doi se des­curcă, în fiecare lună, dintr-o pen­sie de opt milioane. Nu se plâng nici de drumurile proaste, nici de singurătate şi, deocam­dată, distanţa apreciabilă până la cel mai apropiat spital nu e o problemă. Cel mai greu este iar­na, când frigul şi zăpada te izo­lează parcă şi mai tare în această margine de lume. Venirea primă­verii le confirmă însă de fiecare dată celor doi pensionari că au făcut cea mai bună alegere.
Paradisul senectuţii
Pentru nimic în lume nu ar schimba dimineţile de aici! Cati şi Viorel îşi beau în fiecare zi cafeaua pe terasa lor improvizată cu o măsuţă şi două scăunele. Înaintea lor este râul şi pădurea. Aerul e tare şi păsările dau gratis concertul matinal. Câinele şi pisica vin să se gudure bucuroşi la picioarele stăpânilor. Dacă la bloc, Cati s-ar fi plimbat pentru restul zilei dintr-o cameră în alta, în timp ce Viorel pleca să îşi caute un partener de şah sau table în parc, aici e cu totul altceva! Timpul trece cu folos şi cu satisfacţii incredibile, pe care nu şi le-ar fi putut imagina cu ani în urmă, în vechea viaţă de oră­şean. Cu multă răbdare şi cu multă atenţie, aşa cum a învăţat din cărţile pe care le studiază intens până noap­tea târziu, Viorel îngrijeşte fiecare pom din livadă. Încurajat de recolta bogată de anul trecut, care le-a umplut cămara, anul acesta a mai plantat câţiva peri şi cireşi în livadă. Cati se ocupă de grădină, şi chiar acum pune seminţe de dovleac, după ce a reuşit să termine cu cartofii şi răsadurile: „E o bucurie pe care nu ştiu cum să o explic. Să vezi cum o samânţă pusă de mâna ta încolţeşte, se transformă în două frunzuliţe şi apoi devine o floare e ceva ce îţi încarcă sufletul. Când o bucată de pământ săpată de mine devine grădină bogată, cu toate legumele, mi-e mai mare dragul să o îngrijesc şi să o curăţ. Uit de toate greutăţile vieţii la ţară şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a binecu­vântat cu încă o zi. Şi nu există zi să nu te bucure ceva: o pasăre, o căprioară coborâtă până aproape de grădină, un fluture sau o buburuză, fiecare îţi aduce un pic de linişte şi de împăcare. Când locuiam la oraş, nu mă vedeam plecată de acolo, de la uşurinţa acelui confort. Acum, mă întreb cum de-am putut locui la bloc atâţia ani şi nu mă văd trăind în altă parte decât aici. No, lasă că e bine pentru doi bătrâni ca noi. Am redevenit copii, ne mirăm şi ne bucurăm de toate”.

sursa formula-as.ro

Contact Form Powered By : XYZScripts.com