Frica, între virtute şi patimă

Virtutea fricii

Putem vorbi despre două feluri de frică. Cel dintâi fel a fost sădit de Dumnezeu în om la crearea lui şi are, la rândul lui, două forme.

– A doua formă este frica de Dumnezeu, care în primă fază se manifestă ca frică de pedeapsa dumnezeiască, iar pe o treaptă duhovnicească superioară se arată ca frică de a nu fi despărţit de Dumnezeu.

Omul care înţelege faptul că viaţa sa îşi are temeiul în Dumnezeu va putea învinge orice fel de frică pătimaşă, dorind să aibă doar frica de Dumnezeu, adică frica de ceea ce l-ar putea despărţi de El: păcatul şi răutatea. În concluzie, acest prim fel de frică – de a muri şi de a fi despărţit de Dumnezeu – a fost unul din mijloacele pe care Dumnezeu le-a dat omului pentru a-l ajuta să fie atent la viaţa sa şi să rămână aproape de El.

Patima fricii

Al doilea fel de frică, pe care Sfinţii Părinţi îl privesc ca patimă, este o urmare a păcatului strămoşesc şi se manifestă ca o teamă a omului faţă de tot ceea ce i-ar putea răpi sau distruge cele de care s-a legat în lume. Adică omului îi este frică de a nu îi fi distruse mijloacele sau obiectele prin care obţine o plăcere. Ideea sau sentimentul că îl poate pierde naşte în suflet o stare de rău şi de tulburare.
Teama ca patimă arată alipirea de lumea aceasta, de bunurile din ea şi de desfătarea simţuală de ele, şi iubirea vieţii pământeşti. Patericul ne dezvăluie un astfel de exemplu, când un ucenic şi-a întrebat stareţul de ce atunci când iese noaptea afară îi este frică. Răspunsul stareţului a fost: „pentru că încă pui preţ pe viaţa în această lume.”.

Cine se teme de Dumnezeu nu are frică de nimic

Frica de Dumnezeu şi frica de pierderea plăcerilor lumeşti nu sunt două atitudini diferite prin natura lor, ci sunt doar îndreptate spre ţeluri diferite. Însă ele se exclud una pe alta: dacă ţi-e teamă că vei pierde ceva din lumea aceasta înseamnă că nu ţi-e frică de Dumnezeu şi, dimpotrivă, cel care se teme de Dumnezeu nu are frică de nimic.

Acest tip de frică patologică, legată de posibilitatea pierderii bunurilor, îşi arată gravitatea prin faptul că în această stare îl uităm pe Dumnezeu ca fundament al existenţei noastre, îl ignorăm îl respingem ca Proniator şi Păzitor plin de bunătate al fiecărei făpturi. Omul se amăgeşte crezând că a fost părăsit şi socoteşte că nu se mai poate baza decât pe propriile puteri.

Iraţională şi dominată de imaginaţie

O altă caracteristică a patologiei fricii, este că se dovedeşte de cele mai multe ori iraţională. Omul nu va putea împiedeca prin ea nimic din ceea ce i se pot întâmpla pentru că niciodată nu va putea controla totul în viaţa sa „Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?” (Mt. 6,27). În această dimensiune patologică a fricii este implicată de asemenea şi imaginaţia omului, mai mult sau mai puţin intensă, prin care omul deformează realitatea, atribuindu-i laturi inexistente. În imaginaţia sa pot apărea pericole exagerat de mari, sau pierderea unui lucru oarecare ce urmează să se petreacă. Îşi poate închipui lucruri care nici nu există, creând scenarii în prezent sau în viitor, care de cele mai multe ori sunt false. Astfel imaginaţia ajunge să domine raţiunea şi să-i impună scenariile, iar puterile sufletului care-i îngăduie omului să vadă dimensiunile reale ale lucrurilor sunt paralizate sub stăpânirea fricii.

Frica de nereuşită

Un alt soi de frica bolnăvicioasă este identificată de Sfinţii Părinţi ca fiind frica de a nu izbuti, frica de nereuşită. Se caracterizează prin slăbiciune, lipsă de curaj în faţa unui lucru şi îl face pe om slab şi parcă fără putere în faţa a ceea ce are de făcut. Sfântul Apostol Pavel spune că „Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii” (2 Tim. 1,7). Or acest gen de frică este chiar un semn al lipsei de credinţă. A fi lipsit de curaj înseamnă a nu te încrede în Dumnezeu, în puterea Sfântului Duh, Care pururi îl sprijină pe cel care-L cheamă pe Domnul în ajutor. Unit cu puterea lui Dumnezeu, primind harul Său, omul nu are a se teme de nimic atunci când vrea să facă ceva. Atunci când se teme să acţioneze, omul este dominat de imaginaţia sa. Şi în acest caz, imaginaţia poate deforma realitatea, prezentând acţiunea pe care o are omul de îndeplinit ca foarte grea, plină de primejdii sau cu totul imposibilă, în timp ce în realitatea nu este deloc aşa. Omul lipsit de curaj de cele mai multe ori este victima unei amăgiri.

Acest gen de frică pătimaşă este şi ea foarte periculoasă, fiindcă blochează dinamismul omului, îi frânează elanurile spre desăvârşire, îi încetineşte sau chiar îi paralizează activitatea. Se dovedeşte în mod special dăunătoare pentru lucrarea duhovnicească.
Despre vindecarea fricii vom vorbi numărul viitor.

Încrederea în promisiunea lui Dumnezeu

Prima cauză a fricii este lipsa credinţei, a încrederii că Dumnezeu îşi respectă promisiunea şi ne poartă de grijă. Cel care crede cu tărie în Dumnezeu şi purtarea Sa de grijă are siguranţa că va primi de la El ajutor în orice împrejurare şi, astfel, nu are de ce să se teamă, nici de întâmplările vieţii, nici de duşmănia oamenilor, nici chiar de moarte.

Diavolul are un deosebit interes să aprindă şi să întreţină această patimă a fricii, care tulbură sufletul şi-l împiedică să ducă la îndeplinire urcuşul duhovnicesc. De aceea un lucru foarte important este ca omul să conştientizeze că gândurile şi imaginaţia sa pot fi influenţate şi de forţele răului. Astfel, pe tot parcursul vieţii sale, e bine ca omul să înveţe să-şi pună încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şi nu în forţele şi gândurile proprii.

Leacul cel mai puternic împotriva fricii este rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Prin rugăciunea inimii omul se află tot timpul unit cu Dumnezeu, primind neîncetat ajutorul Lui, astfel că teama nu i se mai strecoară în suflet. Cu cât rugăciunea este mai curată, cu atât piere frica.

Smerenia nu poate fi biruită

Lucrarea de tămăduire a fricii implică din partea omului ca el să înveţe să renunţe la voia sa, să se lase în grija lui Dumnezeu şi să fie smerit. Am văzut că frica este legată de mândrie; de aceea, atâta timp cât omul se în crede în propriile puteri, el va fi bântuit de această patimă. Dacă însă se smereşte, îşi recunoaşte neputinţele, lipsurile şi neajunsurile, el va face loc în suflet harului lui Dumnezeu, iar frica va dispărea. Smerenia este virtutea care nu poate fi biruită de nimic, nici chiar de diavol. Pentru că diavolul poate să imite orice, dar un singur lucru nu poate: să fie smerit.

Convertirea fricii

Vindecarea de frică este o luptă duhovnicească, în care omul trebuie să fie atent să nu alunge orice teamă din sufletul lui. Să nu uităm că frica este şi virtute, dacă o folosim aşa cum a sădit-o Dumnezeu în noi, ca mijloc de mântuire. De aceea omul trebuie să-şi convertească frica pătimaşă şi s-o întoarcă spre Dumnezeu. Bazându-se pe una şi aceeaşi tendinţă a sufletului, cele două feluri de frică se exclud una pe alta. De aceea, un remediu pentru frică este frica de Dumnezeu. Astfel, locul fricii bolnave este luat de frica mântuitoare, care este teama de Dumnezeu: „Cel care se teme de Domnul n-are teamă de nimic şi nu tremură” (Înţ. Sir. 34,14).

Treptele fricii de Dumnezeu

Frica de Dumnezeu are mai multe trepte:

• 1. frica de pedeapsă – care nu trebuie înţeleasă în sensul că un Dumnezeu crud şi răzbunător i-ar pedepsi pe cei care încalcă poruncile Sale, ci ca suferinţă a sufletului înstrăinat de Dumnezeu şi lipsit de bucuriile duhovniceşti care îi fuseseră menite; omul singur îşi provoacă această suferinţă, prin păcat, judecata lui Dumnezeu nefăcând altceva decât să îi descopere adevărul.
• 2. nădejdea bunătăţilor viitoare
• 3. iubirea lui Dumnezeu

Primele două trepte sunt ale celor începători în ale credinţei, care se află încă în stare de robie sufletească. A treia este a celor desăvârşiţi: „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire” (I Ioan 4, 18). Sf. Ioan şi toţi Părinţii atrag însă atenţia că această treaptă este cea a desăvârşirii. Deci atâta vreme cât omul nu este cu totul curăţit de patimi şi nu a atins deplinătatea iubirii de Dumnezeu, este important ca el să păstreze frica de Dumnezeu, care îl tămăduieşte pe om mai ales de patimile care îi îngreunează sufletul şi îl împiedică să sporească în viaţa duhovnicească: uitarea, lipsa de curaj a sufletului şi moleşeala, învârtoşarea inimii, adică nesimţirea sufletească.

Ca să ne rugăm nu este obligatoriu să ne aşezăm în genunchi, cu candela aprinsă. Dacă ne rugăm doar aşa, înseamnă că nu ne rugăm niciodată cu adevărat. Rugăciunea adevărată este de toată vremea, ne însoţeşte mereu, chiar în timp ce ne îndeplinim treburile zilnice. Ea se realizează prin rugăciunea inimii, dar şi prin cuvinte scurte de rugăciune. Atunci când suntem cuprinşi de frică, pe lângă rugăciunea inimii putem striga la Domnul şi cu alte mici rugăciuni, care devin puternice prin repetare:

• Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa? (Ps. 26, 1-2)

• De voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti. (Ps. 22, 4)

• Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul. (Ps. 117, 6)

• Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte; Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te! (Ps. 69, 1)

sursa Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 – iunie 2010