Icoana – Teologia mântuirii neamului omenesc

Primele icoane ale lui Dumnezeu au constituit Chipul Sfânt zugrăvit de către cei care L-au văzut pe Hristos. Tradiţia creştină atribuie sfântului Apostol şi Evanghelist Luca primele icoane ale Domnului nostru Iisus Hristos şi a Preasfintei Maicii Sale Maria^[1]. De asemenea, avem mărturii despre Chipul Mântuitorului nefăcut de mână omenească. Cele mai vechi locaşuri creştine din catacombe, aflate pe întreg teritoriul fostului Imperiu Roman, păstrează şi în ziua de azi primele imagini sacre.

·        Icoanele pictate de Sfântul Apostol Luca

După cum a fost menţionat anterior, primele icoane ale Mântuitorului şi ale Maicii Domnului sunt atribuite Sfântului Apostol Luca. Dacă chipul Mântuitorului conţine învăţătura teologică a întrupării lui Dumnezeu, atunci chipul Maicii Domnului reflectă învăţătura Bisericii arătând prima fiinţă omenească care a reuşit să realizeze scopul întrupării lui Dumnezeu – cel de îndumnezeire a omului.[2] Acest scop este misiunea supremă a omului pe pământ, cea de restaurare a chipului şi asemănării cu Dumnezeu, şi este pe deplin reflectat în dogmatica iconografiei. Sfânta Fecioara Maria este prima din tot neamul omenesc, care reuşeşte să transforme pe deplin toată firea omenească, fiind chip smereniei desăvârşite şi ascultării necondiţionate de Dumnezeu. De aceea ea devine vasul cel ales prin care Dumnezeu s-a arătat oamenilor în chip de om. Tocmai din acest motiv, doar Maica Domnului este „mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită decât Serafimii”. Şi din toate fiinţele omeneşti, doar ea poate spune „Că iata, de acum ma vor ferici toate neamurile. Ca mi-a facut mie marire Cel Puternic si sfânt este numele Lui” (Luca 1, 48).

Sf. Apostol Luca pictând icoana Maicii Domnului cu Mântuitorul Prunc

Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca a văzut aceasta cu ochii duhovniceşti şi a găsit de cuviinţă să petreacă mult timp alături de Maica Domnului, ca apoi să aştearnă în Evanghelie ceea ce Preasfânta Fecioară i-a povestit. Nu doar în scrierea către „preaputernicul Teofil” – Evanghelia de la Luca, dar şi în Evanghelia sa lăsată pe pânză – Sfintele icoane ale Mântuitorului şi ale Maicii Domnului, a istorisit Sfântul Luca învăţătura creştină a întrupării Domnului şi a îndumnezeirii omului prin Preasfânta Fecioară. Arhiepiscopul Serghiy Spasskiy scrie: „Conform predaniei creştine vechi, Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca a fost un om de artă şi a scris icoane ale Domnului Iisus Hristos şi ale Preacuratei Maicii Sale. Una din icoanele Maicii lui Dumnezeu, scrisă de acest Evanghelist, a fost trimisă de către împărăteasa Eudochia, soţia împăratului Teodosie II, din Ierusalim la Constantinopol, surorii împăratului, dreptcredinciasei Pulheria, în prima jumătate a secolului cinci. Despre aceasta mărturiseşte în istoria sa Teodor Citeţul, care a trăit la începutul secolului şase.”[3]

·        Chipul Mântuitorului nefăcut de mână omenească

Istoria creştină cunoaşte şi primele chipuri sfinte nefăcute de mână omenească. Astfel, prima icoană a Mântuitorului a fost chipul ce s-a pecetluit pe o mahrama trimisă de Domnul către regele Avgar. Această istorie o menţionează şi Sfântul Ioan Damaschin în tratatul său despre Sfintele Icoane, combătând erezia iconoclastă: „Se povesteşte şi o istorie: Pe când Avgar era împărat în oraşul edesenilor, a trimis pe un pictor să picteze chipul Domnului, dar din pricină că pictorul n-a putut să-l picteze din cauza luminii strălucitoare a feţii, Domnul, punând haina pe obrazul Lui dumnezeiesc şi de viaţă făcător, s-a imprimat pe haină chipul Lui şi astfel a trimis-o lui Avgar, care o dorea”^[4].

Relatarea dată se conţine în condacul şi troparul zilei de 16 (29) august, când se prăznuieşte aducerea din Edesa la Constantinopol a Sfintei Mahrame. Sinaxarul acestei zile relatează că Avgar, domnul Edesei, suferind de o boală grea, s-a adresat în rugăciune către Domnul Iisus Hristos ca să vină şi să-l mântuiască, dar, din smerenie, a decis să-l trimită pe zugravul său, Anania cu scrisoarea ce conţinea rugămintea sa, iar Anania să picteze chipul Domnului, şi cu acesta Avgar să se aline atunci când îl apasă durerile. Ajuns în Ierusalim, Anania a încercat să picteze chipul Domnului, însă nu a putut aşterne pe pânză chipul cel Dumnezeiesc. Hristos, văzând pe Anania, l-a chemat la sine, dându-i o mahrama cu care Şi-a şters Chipul. Această mahrama a pecetluit Chipul cel nefăcut de mână omenească, precum cântăm în troparul praznicului respectiv: „Preacuratului Tău chip ne închinăm Bunule, cerând iertare greşealelor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că de voie bine ai voit a te sui cu trupul pe cruce ca să mântuieşti din robia vrăjmaşului pe care i-ai zidit. Pentru aceasta cu mulţumită strigăm ţie: Toate Le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cela ce ai venit să mântuieşti lumea” (Mineul lunii August, în 16 zile). Această rugăciune este atât de semnificativă în Ortodoxie, încât ea a fost inclusă în setul de rugăciuni citite de slujitori la intrare în Altar înainte de a sărbători Sfânta Liturghie. Relatarea despre provenienţa Sfintei Mahrame se conţine şi în Acatistul Chipului nefăcut de mână omenească, în stihirile de la vecernie şi utrenia zilei de 16 (29) august: „înfăţişând preacuratul Tău chip, l-ai trimis credinciosului Abgar, cel ce voise a Te vedea, Tu, Care după Dumnezeire, nevazut eşti heruvimilor” (stihira glasului 8 de la vecernie). O stihira de la utrenie (glasul 4) spune: „Trimis-ai lui Avgar epistole inscrise de dumnezeiasca Ta mâna, lui care cerea mântuirea si sănătatea izvorâte din infaţişarea dumnezeiescului Tău chip”.[5]

Locuitorii Edesei au păstrat mult timp Chipul Domnului cel nefăcut de mână omenească, drept o relicvă de mare preţ, şi nu o singură dată s-au rugat în faţa Chipului atunci când erau în primejdie de război şi cucerire.[6]

Evenimentul prăznuit de Biserica Ortodoxă la 16 august este aducerea Sfintei Mahrame a Domnului din Edesa la Constantinopol în anul 944. Mutarea acestei mari sfinţenii a fost însoţită de multe minuni şi vindecări. Totuşi, slujba din ziua de 16 august nu conţine doar o relatare istorică, ci, în primul rând, poartă caracter dogmatic, explicând semnificaţia Chipului lui Hristos. Astfel, în învăţătura Bisericii, semnificaţia profundă a icoanei Mântuitorului este însăşi întruparea lui Dumnezeu în chip omenesc. Leonid Uspensky explică semnificaţia dogmatică a sfintelor icoane: „Cu venirea Lui [Hristos], interzicerea chipului din Legea Mozaică (Ieşirea 30, 4) îşi pierde semnificaţia, iar icoanele lui Hristos devin mărturii incontestabile ale întrupării lui Dumnezeu. Aici avem nu închipuirea lui Dumnezeu, făcută din imaginaţia omului, ci chipul adevărat al Fiului lui Dumnezeu care s-a făcut om, care înalţă Tradiţia Bisericii la apropierea nemijlocită de Chipul Său cel viu. În ziua de prăznuire a Sfintei Mahrame, Biserica cinsteşte prima icoană a lui Dumnezeu Care a devenit Om”[7].

·        Pictura creştină din catacombe şi alte icoane din primele veacuri ai Creştinismului

Deja la sfârşitul secolului întâi – începutul secolului doi avem mărturii arheologice despre folosirea sfintelor icoane şi a simbolicii creştine. Cunoaştem că primii creştini erau nevoiţi să se ascundă de autorităţi, şi să săvârşească cele sfinte în taină, din cauza prigoanei care a existat de la începutul creştinismului. Adunările de rugăciune şi cateheză se făceau în locuri ascunse, în case particulare, în peşteri şi catacombe unde erau înmormântaţi sfinţii. Deseori în preajma şi chiar pe aceste morminte se amenajau spaţii liturgice. În întregul Imperiu Roman au fost găsite multe locaşuri creştine, ascunse în peşteri şi catacombe. Multe din ele au fost distruse, însă unele s-au păstrat şi până astăzi. Astfel, în catacombele din Roma au fost descoperite morminte creştine şi locuri unde se săvârşea cultul. Aceste locaşuri au fost amenajate în mod corespunzător, pe pereţi erau reprezentate picturi cu scene evanghelice, multe din ele se refereau la episoade din Vechiul Testament, preînchipuind venirea lui Hristos – Arca lui Noe, Avraam care serveşte la masă pe cei Trei Îngeri ce întruchipau Sfânta Treime, Moise lovind în stâncă şi scoţând din ea apă, proorocul Iona aruncat pe mal din chit, Sfântul Proroc Daniel în groapa cu lei, etc. Imaginile din Noul Testament reprezentau pe Mântuitorul, pe Preasfânta Fecioara Maria, pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, pe cei doisprezece Apostoli. În multe astfel de picturi este reprezentat Mântuitorul în chipul unui păstor care ţine pe umeri un miel. Hristos este reprezentat vindecând pe tânărul stăpânit de demon, pe tânărul paralitic, înviind din morţi pe Lazar, vorbind cu femeia samarineană, etc. Unele picturi reprezentau un miel, care Îl simbolizează pe Hristos, care „ca un miel nevinovat spre junghiere S-a adus, şi ca o oaie fără de glas împotriva celui ce o tunde, aşa nu Şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7). S-au găsit, de asemenea, multiple obiecte cu simbolism creştin. Astfel, figurile de peşte care puteau fi atârnate de un candelabru sau purtate de creştini aşa cum în zilele noastre se poartă cruciuliţa. Pe imaginea peştelui adesea era scris ΙΧΘΥΣ, ceea ce constituie iniţalele cuvintelor greceşti ce se traduc Iisus Hristos lui Dumnezeu Fiu, Mântuitor („Ίησοῦς Χριστός, Θεοῦ Υἱός, Σωτήρ”,Iēsous Christos, Theou Yios, Sōtēr). Cuvântul grecesc ihtisînseamnă peşte. Din acest motiv, peştele era folosit ca simbol al numelui lui Hristos, şi totodată, ca simbol al mărturisirii credinţei ortodoxe în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul. Imaginea peştelui, precum şi inscripţia IHTIS, fie împreună, fie separat, era adesea pictată sau înscrisă pe candele, inele, vase liturgice, pe pereţii locaşurilor unde se adunau creştinii, inclusiv în catacombele din Roma. Arheologii atribuie aceste imagini secolelor doi şi trei, iar unii, chiar secolului întâi. Avem mărturii de la creştinii primelor secole, precum Fericitul Augustin, Tertulian, Clement al Alexandriei, Sfântul Metodie de Patara, şi alţii, despre chipurile şi simbolurile sfinte zugrăvite sau incrustate pe obiectele de cult sau pe pereţii sfintelor locaşuri[8]. Cu siguranţă, primii creştini, prin închinarea în faţa acestor icoane, făceau închinare adevărată lui Dumnezeu.

Mântuitorul vindecând pe femeia cu scurgere de sânge

Noi ne amintim de istoria biblică despre vindecarea femeii care a avut curgere de sânge timp de 12 ani, şi a cheltuit averea toată cu doctorii, dar nimeni nu a putut să o tămăduiască. Primind tămăduire de la Hristos, prin credinţa sa (Matei 9, 20-22; Marcu 5, 25-34; Luca 8, 43-48), această femeie s-a întors în cetatea sa natală Cezareea lui Filip, denumirea cărei a fost schimbată în Paneade, şi a plătit meşterilor să facă statuia sa şi cea a lui Hristos. Scriitorul bisericesc din secolul 4, Episcopul Eusebie al Cezareei spune: „Acolo până în prezent [localnicii] arată casa ei (a femeii vindecate) şi păstrează mărturiile glorioase ale binefacerii pe care ea a primit-o de la Mântuitorul. Anume, înaintea uşilor casei ei este o piatră înaltă, şi pe ea e pusă o statuie din aramă, a unei femei îngenunchiate ce înalţă mâinile în rugăciune. În faţa ei, din acelaşi material, este prezentată o figură dreaptă a unui bărbat, înfăşurat frumos într-o mantie dublă, care întinde mâna spre femeie. La picioarele sale, pe postament, creşte iarbă necunoscută, ajunge până la poalele mantiei de aramă, şi este folosită ca antidot pentru tot felul de boli. Spuneau (lui Eusebie) că această statuie reproduce asemănarea lui Iisus. Ea s-a păstrat până în zilele noastre, şi noi am văzut-o când am fost în acest oraş.”[9] Referindu-se la această statuie, dar şi la icoanele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Eusebiu, cunoscut pentru atitudinile sale iconoclaste şi asociind închinarea în faţa chipurilor sfinte cu închinarea idolească a păgânilor, mărturiseşte: „Nu este de mirare că păgânii astfel păstrează amintirea despre binefacerile pe care le-au primit de la Mântuitorul. Noi am văzut chipurile Apostolilor Petru şi Pavel, şi Însuşi ale lui Hristos care s-au păstrat în culori până în vremea noastră. Aceasta a şi fost firesc, pentru că cei din vechime obişnuiau să le cinstească astfel, fără gânduri deşarte, ca salvatori, după obiceiul lor păgânesc”[10]. Aceste cronici istorisite de către un iconoclast înverşunat sunt cu atât mai preţioase, cu cât ele arată că închinarea în faţa sfintelor icoane este o practică creştină veche, apărută cu mult înainte de legiferarea Creştinismului sub sfântul împărat Constantin. Eusebie în mod direct şi explicit mărturiseşte că icoanele provin încă din primul secol al creştinătăţii, mai mult, încă din vremea vieţii pământeşti a lui Hristos.

Mântuitorul vindecând prin punerea mâinii

Chipurile sfinte din primele secole erau schematice şi foarte simple. Din mai multe motive, aceste icoane nu au cunoscut o răspândire foarte largă şi nu erau ştiute în întreaga lume creştină de atunci. Unul din ele este teama ca sfintele icoane să nu fie pângărite de prigonitori. În afară de aceasta, multe icoane pur şi simplu nu s-au păstrat, deoarece acestea au fost distruse de păgânii prigonitori din primele patru secole, sau au fost pierdute în urma Cruciadelor sau războaielor, inclusiv cu musulmanii. Cert este un lucru – primii creştini venerau chipurile sfinte şi le foloseau pentru a arăta prin ele esenţa credinţei creştine, deci, icoanele de la bun început erau folosite nu doar ca Scriptura în imagini, ci conţineau în sine semnificaţie dogmatică. Închinarea în faţa sfintelor icoane nu poate privită separat de venerarea moaştelor sfinţilor. Din acest motiv primele Liturghii se săvârşeau pe mormintele Sfinţilor, iar Sfântul Prestol şi Sfântul Antimis şi în ziua de azi conţin moaşte de sfinţi, după obiceiul lăsat de primii creştini. Mai târziu, când tot mai mulţi creştini au fost martirizaţi, au fost zugrăvite icoane ce reprezentau vieţile acestor sfinţi şi felul în care ei L-au proslăvit pe Hristos.

Însăşi închinarea în faţa Sfintelor Icoane este rodul creşterii oamenilor în credinţă. Biserica Creştină din primele secole nu cunoştea iconografia cu care noi suntem obişnuiţi astăzi. Acest mesaj s-a dezvoltat de-a lungul secolelor, în măsură ce apăreau dispute hristologice şi se găseau soluţiile lor. După cum am văzut anterior, începutul artei iconografice din catacombe poartă un caracter simbolic, Hristos, Sfinţii Apostoli, personajele Vechiului Testament nu sunt zugrăviţi în felul cu care suntem obişnuiţi să-i vedem în icoane, ci în acele imagini erau prezentate anumite gânduri despre Hristos şi Biserică, anume despre experienţa sacramentală a Botezului şi Euharistiei, fără de care mântuirea nu este posibilă. Anume acest mesaj de bază – simbolul credinţei în Hristos, sfinţenia Maicii Domnului, exemplul Sfinţilor şi se conţine în iconografia creştină care a cunoscut diferite evoluţii de-a lungul istoriei sale. Mesajul dogmatic al icoanei îşi are originea anume în acest simbol. Din acest motiv, în diferite icoane îi vedem pe Mântuitorul, pe Maica Domnului, pe Sfinţi, întruchipaţi în imagini diferite. Iată de ce icoana niciodată nu a putut fi asemănată cu un portret, ci a constituit ceva mai mult – imaginea, simbolul, chipul, întruchiparea, mesajul, învăţătura, îndreptarea gândului. Acest simbolism este definit de Vladimir Weidle drept caracter signitiv: „În arta de tip signitiv este importantă nu tratarea tematicilor acesteia (pentru că felul în care ele sunt tratate nu influenţează scopul ei), ci însăşi alegerea şi combinarea temelor. Ea [această artă] tinde să reprezinte nu atât dumnezeirea, cât funcţia dumnezeirii. Păstorul Blând de pe sarcofage şi din catacombe nu numai că nu este imagine, dar nici simbolul lui Hristos nu este; el este redarea vizuală a gândului că Mântuitorul ne salvează, că El a venit să ne mântuiască, şi că noi suntem mântuiţi de El. Daniel în groapa cu lei de asemenea nu este un „portret” al lui Daniel (fie şi unul schematic), ci este un semn al faptului că Daniel este salvat, şi că noi suntem mântuiţi asemenea lui Daniel. Această artă nici măcar nu poate fi numită artă în sensul adevărat al cuvântului. Ea nu reprezintă, nu exprimă, ea ne arată acel nucleu, acel soare viu al credinţei mistice, despre care mărturisesc mucenicii şi păstorii acelor veacuri, păgânii botezaţi, actul botezului lor, şi chiar duşmanii Bisericii creştine. Însă, dezicându-se de artă [propriu zisă] de dragul a alt ceva, această artă a catacombelor a devenit în realitate motorul „apariţiei artei medievale, pătrunse de religiozitate şi creştinătate care s-a întărit treptat atât în Orientul, cât şi Occident imperiului. Pentru ca ea să apară, chipurile şi formele material-spirituale trebuia să devină duhovniceşti, arta naturalistă să devină transcendentă. Pentru a învia şi a se renaşte, arta a trebuit să se dezică de sine şi să se cufunde în cristelniţă, în stihia pură a credinţei. Ea a primit „pocăinţa şi viaţa” şi s-a spălat în „baia veşniciei” pentru a deveni „făptură nouă”…”[11]

Am arătat anterior că închinarea în faţa chipurilor sfinte are origine apostolică, iar premize pentru folosirea sfintelor icoane au existat încă în Vechiul Testament. Relaţia omului cu Dumnezeu este o legătură intimă a sufletului cu Creatorul. Atât timp cât omul este în viaţă, sufletul său, având natură nematerială, este strâns legat de latura materială a trupului. Atât timp cât omul este în trup, el este în mod inevitabil influenţat de lumea materială. Omul este ispitit prin organele simţului – vederii, auzului, atingerii, gustului, mirosului, adică, prin tot ceea ce leagă sufletul de trup şi de viaţa trupului în lume. Dar simţurile pot fi de asemenea folosite pentru concentrarea omului asupra laturii duhovniceşti. Prin simţuri omul poate percepe fizic existenţa lui Dumnezeu care este nevăzut, neatins, dar bine simţit şi observat prin manifestările Sale. Simţul estetic este înnăscut sufletului, este o parte din asemănarea cu Dumnezeu. Omul poate crea din materia creată de Dumnezeu, şi această creaţie poate fi folosită tot de om, pentru a-L proslăvi pe Creatorul Cel fără de început şi sfârşit. Tot ce va crea omul în acest sens va deveni imagine a Creatorului. Un vers, o melodie, o imagine, un obiect, etc., poate fi folosit pentru îndreptarea sufletului către Dumnezeu. Prin vers duhovnicesc, prin melodie religioasă, prin imagine sacră, strunele sufletului pot fi mişcate, îndemnându-l pe om la cugetare asupra faptelor sale nedemne, la mulţumire pentru binefacerile lui Dumnezeu, la proslăvirea Creatorului.

---