Ieremia Cecan, un fenomen în felul lui

Pe parcursul a 50 de ani, activitatea partidelor de stânga din Basarabia a fost studiată foarte minuţios, dat fiind că a fost scrisă o istorie a Partidului Comunist al Moldovei. O parte din acel material a fost inclus şi în Istoria Partidului Comunist din România. Cu totul alta a fost soarta liderilor de partid şi a partidelor din dreapta eşichierului politic. Despre aceste partide, cât şi despre liderii lor s-a scris extrem de puţin, tangenţial şi doar în termeni defăimători.

Abia în 1999, Viorica Nicolenco a tipărit cartea Extrema dreaptă în Basarabia. 1918–1914 în care se analizează documentat situaţia politică a partidelor din extrema dreaptă. Însă şi în această lucrare se spune doar câte ceva despre unii lideri de partid. Dorim să completăm acest gol prin prezentarea biografiei lui Ieremia Cecan, preot, publicist, fondator de ziare şi reviste, liderul Partidului Naţional-Socialist Creştin din Basarabia.

Contemporanul său Nicolae Popovschi, autorul Istoriei Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea, sub ruşi (Chişinău, 1931), scria:

“… revista pr. Ieremia Cecan a fost, se pare, în întreaga Rusie, unicul fenomen în felul lui, ştiind s-atragă şi prin conţinutul ei chiar şi atenţia ocârmuirii centrale din Petersburg”.

Numele de familie al acestui fiu de ţăran, prefăcut de cinovnicii ruşi din Ciocan în Cecan, avea să treacă prin paginile de istorie, lăsând o urmă abia sesizabilă. S-a născut la 1867, în Noua Suliţă din regiunea Cernăuţilor. A fost unul dintre sutele de parohi care şi-au îndeplinit, pe aceste plaiuri, misiunea spirituală – care mai bine, care mai puţin cinstit, lăsându-ne, în cele din urmă, drept amintire o cruce de piatră ori de lemn lângă biserica în care au slujit.

Ieremia Cecan însă a mai avut curajul să se aventureze în editarea unui ziar, ba chiar să intre în conflict cu autorităţile bisericeşti, din acea clipă numele lui intrând în istoria Basarabiei. Rapoarte şi depeşe, plângeri şi hule, toate la un loc fac o carte aparte, integrată perfect în epocă.

Absolvent al seminarului din Chişinău, promoţia patruzeci şi cinci, anul 1889, Ieremia Cecan a fost preot la Nişcani, jud. Orhei. Activitatea monotonă dictată de treburile parohiei nu-i satisfăcea firea energică. Mişcarea socială care lua amploare în imperiu la prins în valurile sale, obligându-l să-şi determine locul. Desigur, la început, nici nu bănuia că evenimentele vor fi cu mult mai furtunoase, iar consecinţele se vor răsfrânge dureros asupra carierei lui.

Când au început pregătirile pentru alegerile în Duma a patra imperială,  Ieremia  Cecan împreună cu un alt lider al clerului basarabean, Alexandru Baltaga, au înfiinţat, în 29 de cercuri eparhiale, comitete electorale. Arhiepiscopul Basarabiei Serafim, îngrijorat de această angajare a clericilor în lupta politică, s-a adresat câtre slujitorii de cult cu un apel în care impunea preoţimii basarabene anumite norme şi reguli de participare la activităţile politice care, desigur, în nici un caz, nu trebuiau pornite fără ştirea şi binecuvântarea arhiepiscopului.

Nicolae Popovschi, în lucrarea sus-amintită descrie acest episod :

„Apelul arhiepiscopului a făcut o adâncă impresie asupra tuturor cercurilor bisericeşti din Basarabia. Este adevărat că printre preoţii basarabeni erau mulţi care în activitatea lor stăruiau să nu iasă din vederile arhipăstorului, ba unii se ţineau chiar într-o nemijlocită apropiere de arhipăstor. Majoritatea, însă, a considerat apelul drept un atentat contra drepturilor acordate preoţimii prin lege şi a pornit o mişcare violentă contra arhipăstorului, folosindu-se atât de presa locală, cât şi de aceea din Petersburg. Toate articolele erau scrise, bineînţeles, sub influenţa preoţimii, unele chiar de preoţi. Dintre articolele adversarilor, mai mare zarvă a făcut o declaraţie publicată în ziarul Petersburgskie vedomosti în numele a 95 de clerici din Basarabia, care se arătau revoltaţi de toată activitatea chiriarhului, deoarece acesta, scriau ei, stăruia să-şi impună voinţa în toate ramurile vieţii eparhiale, restabilind vechiul absolutism episcopal; autorii se ridicau cu indignare contra năzuinţei chiriarhului de a răpi preoţimii drepturile politice acordate de ţar chiar în timpul reacţiunii”.

Acest apel-declaraţie a fost scris de Ieremia Cecan, care a rugat redacţia în cauză se trimită ziarul celor 95 de oameni indicaţi de el. Publicarea şi răspândirea declaraţiei a stârnit un mare scandal. Au avut de suferit ambele părţi. În cele din urmă, Congresul Blagocinilor (8–12 august 1912) a întocmit un răspuns contra articolului celor 95, condamnând acţiunea lor. Arhiepiscopul Serafim a luat toate măsurile ca iniţiatorii să fie pedepsiţi: „Blagocinul I. Boltean a fost destituit, scrie în cartea sa N. Popovschi, blagocinul Alexandru Baltaga a căzut în dizgraţie, preotul  Ieremia  Cecan a fost îndepărtat din parohie şi oprit de a sluji cele sfinte”. Declaraţia celor 95 a fost ultima picătură care a umplut paharul răbdării lui Serafim, deoarece, mai înainte, acelaşi  Ieremia Cecan i-a adus multă bătaie de cap cu revista săptămânală Unirea noastră (Naşe obiedinenie) pe care începuse să o editeze în mod privat în 1909, împreună cu soţia sa, doamna Eugenia Cecan. Având o publicaţie proprie, acest preot de la Nişcani a stabilit relaţii cu unii membri ai guvernului ţarist, cu oameni de afaceri, cu publiciştii şi publicaţiile care se interesau de problemele Basarabiei. În felul acesta, statutul lui social se schimbase, curajul său în abordarea problemelor mai delicate era apreciat şi în Basarabia, şi în Rusia.

Revista Unirea noastră a apărut ca o publicaţie în opoziţie faţă de revista clerului basarabean Chişiniovskie eparhialnâe vedomosti, la acea oră sub influenţa arhiepiscopului Serafim, care-i crease un nou statut, abrogându-l pe cel adoptat de predecesorul său Vladimir.

Revista Unirea noastră a tipărit şi un program de activitate. Deşi expusă cam vag, ideea de bază poate fi reliefată astfel — îmbunătăţirea stării morale şi economice a enoriaşilor rurali. Pentru realizarea acestui scop, se propunea consolidarea rândurilor şi atragerea la munca parohială a tuturor intelectualilor rurali.

După cum era de aşteptat, editorul a păşit mult peste hotarele programului trasat. În paginile publicaţiei apăreau informaţii şi erau abordate probleme care vizau nu numai gubernia Basarabiei, ci şi întreaga Rusie. Important e şi momentul politic. Convingerile editorului oscilau de la principiile general umane, creştine, până la o simpatie deosebită pentru o organizaţie de extremă dreaptă cum ar fi Asociaţia poporului rus ori pentru unul dintre liderii locali, antisemitul Pavel Cruşevan, sau publicistul reacţionar din Rusia M. Katkov.

Cu toate acestea, tema basarabeană predomina, iar problemele locale erau oglindite din diferite unghiuri, confruntările publicistice trecând uneori în îndelungi lupte cu anumite personalităţi…

Revista adună în jurul său o seamă de colaboratori preţioşi: cărturarul Lev Mateevici, cunoscut cercetător al trecutului bisericesc, scriitorul şi preotul Andrei Murafa, preoţii P. Buşilă, I. Bălteanu, Gh. Cernouţan, Leon Trofimov ş. a.

Dar importanţa acestei publicaţii o văd totuşi în tipărirea materialelor în limba română, articole cu adrese concrete — ţăranilor, în problemele cheie — ale învăţământului, pământului. „Cetitorul moldovean” a reacţionat prompt la acest semn de atenţie şi revista a început a primi scrisori de încurajare şi susţinere. Clericii au înaintat chiriarhului o cerere în care roagă să le permită să ia revista pe răspunderea lor; hotărăsc să organizeze un comitet de control ce ar supraveghea îndrumarea şi conţinutul revistei. În cele din urmă, toate strădaniile liderilor progresişti din eparhie de a salva publicaţia atât de populară n-au avut efect. Adversarii au reuşit să obţină lichidarea ei, iar pentru redactor s-a cerut o pedeapsă deosebit de grea — expulzarea din eparhie. Deşi  Ieremia  Cecan schimbase între timp numele publicaţiei în Unirea, iar conducerea revistei o trecuse pe seama soţiei, Eugenia, sperând că norii negri se vor risipi şi norocul îl va ajuta să scape de persecuţii, totul a fost zadarnic.

Pentru noi importă foarte mult caracterizarea făcută de istoricul Nicolae Popovschi în lucrarea deja citată, deoarece el a fost contemporan cu Ieremia Cecan şi a cunoscut foarte bine frământările eparhiei basarabene. Concluzia lui este impresionantă: „În chipul acesta, Naşe obiedinenie a fost un eveniment considerabil în viaţa Chişinăului. Fondată de un preot rural şi condusă de acesta într-un spirit independent faţă de autorităţile oficiale ale eparhiei, într-o epocă de mari frământări de tot felul — politice, sociale, naţionale — revista pr. Ieremia Cecan a fost, se pare, în întreaga Rusie, unicul fenomen în felul lui, ştiind s-atragă şi prin conţinutul ei chiar şi atenţia ocârmuirii centrale din Petersburg. În ce priveşte Basarabia, N. O. a provocat cea mai mare tulburare în viaţa eparhială. Faptul că redactorul revistei, preotul  Ieremia  Cecan, aparţinea cu trup şi suflet taberei din dreapta a eparhiei — şi, cu toate acestea, cei mai puternici duşmani ai lui erau de cele mai adeseori tocmai din această tabără — acest fapt dovedeşte că, la sfârşitul perioadei, nici în biserica oficială din Basarabia nu era linişte, marele proces de descompunere ajungând şi-n rândurile membrilor acestei biserici”.

Deşi fusese aspru pedepsit,  Ieremia  Cecan nu s-a liniştit şi nu peste mult timp a revenit la activitatea editorială, tipărind ziarele Bessarabeţ (1914), Bessarabia (1914), Bessarabskaia pocita (1915) şi revista Naş dolg (1915). O dată cu înaintarea în vârstă, i s-a mai potolit şi energia de odinioară, şi spre bătrâneţe, I. Cecan s-a împăcat cu mulţi dintre acei pe care în tinereţe îi socotea adversari sau poate chiar duşmani de moarte.

De pe culmile vârstei, lumea ţi se deschide un pic altfel, cu noi orizonturi şi aproape cu alte coordonate. Pentru noi însă numele lui  Ieremia  Cecan rămâne ca un neschimbat punct de reper, când vorbim despre publiciştii de odinioară…

Amplitudinea politică maximă Ieremia Cecan a atins-o în 24 septembrie 1923, când a fost ales preşedinte de onoare al Partidului Naţional-Socialist Creştin din Basarabia, partid care a existat doar câteva luni, fiind condus la Bucureşti de către colonelul Ştefan Tătărescu. Una din cauzele dezmembrării partidului se consideră aceea că, după alegerile în Cameră şi în Senat, alegeri în naţional-socialiştii creştini au suferit eşec, liderii lui au pierdut interesul pentru acest partid. O altă motivare rezidă în faptul că, fiind foarte apropiat programatic de Garda de Fier, marea majoritate a membrilor acestui partid a trecut în partidul lui Corneliu Zelea-Codreanu.

La 12 iulie 1940, organele N.K.V.D.-ului l-au arestat pe Ieremia Cecan, iar la 27 iunie 1941, el a fost împuşcat în închisoarea din Chişinău. Utilizând vol.II al dosarului nr. 43, păstrat în Arhiva S.I.S. din Republica Moldova, am restabilit momentul organizării şi desfăşurării lucrărilor Congresului de constituire a Organizaţiei Regionale a PNSC din Basarabia, precum şi hotărârile Congresului care, la acel moment, reprezentau programul de acţiune al partidului. Atragem atenţia asupra faptului că programul pentru Regionalul din Basarabia avea anumite particularităţi. Astfel, se cere remarcat antisemitismul consecvent al lui Ieremia Cecan, deoarece, până la revoluţie, el a fost un membru activ al Organizaţiei Soiuz Russkogo Naroda, fundată şi condusă în Basarabia de Vladimir Purişchevici şi Pavel Cruşevan, şi deci o parte din punctele programatice ale acestei organizaţii au fost proiectate peste ani în programul filialei regionale a partidului.

Recent în 1999 la Paris a fost tipărită, în editura Căpriana cartea Părintelui Vasile Guma Povestea vieţii mele. Părintele Guma nu ştia care a fost soarta lui Ieremia Cecan, dar îi face o caracterizare foarte obiectivă şi cred că postelitatea trebuie să reţină această efigie: „(…)Scriitorul Ieremia Cecan, preot din comuna Nişcani-Orhei. A construit o biserică mare în parohie, sfinţită de arhiepiscopul Serafim. Când încă trăia la ţară, edita un jurnal săptămânal propriu, „Unirea”. Scria şi de activitatea mea. Dezvăluia orizonturi noi, interesante. Datorită naturii sale neliniştite polemiza cu opoziţia şi presa localnică. Fiind singr, neorganizat, fără mijloace – rămânea numai cu lupta. A demisionat şi s-a mutat la Chişinău, la marginea oraşului, pe str. Spitalului, într-o căsuţă, trăind cu familia în nevoie. În 1940 a dispărut, fără să se mai ştie ceva de dânsul.(…)”

Iurie Colesnic

pentru Moldova Ortodoxă