Ieromonah Savatie Baştovoi – „Eu nu am cunoscut o treaptă mai înaltă, mai frumoasă, mai luminoasă şi mai dulce, decât aceea a monahului care iubeşte şi este iubit”

În ultimii ani, părintele Savatie Baştovoi a deve­nit un nume de referinţă pentru ortodocşii din România şi Basarabia.

Autor a numeroase volu­me de proză şi poezie, deopotrivă scriitor ficţional şi eseist tradiţionalist, este laureat al mai mul­tor premii literare şi e menţionat în câteva cărţi de critică şi istorie literară. Dintre vo­lu­mele sale mai importante, care au cunos­cut mai multe ediţii şi au fost traduse în limbi străine, amintim: Elefantul promis (poe­zie, 1996), Iepurii nu mor (ro­man, 2001;), Nebunul (roman, 2006), Or­to­doxia pentru postmodernişti (eseu), Între Freud şi Hristos (eseu), A iubi înseamnă a ierta (eseu), Audienţă la un demon mut (roman), Diavolul este politic corect (ro­man), Fuga spre câmpul cu ciori – amin­tiri dintr-o co­pi­lărie ateistă (roman).
Tirajele însumate ale cărţilor sale sunt de câteva sute de mii de exemplare. Aceste cărţi, conferinţele publice pe care le-a sus­ţinut şi participarea la emisiuni de televi­ziu­ne au făcut din părintele Savatie un reper mai ales pentru tinerii cu dorinţa de îm­bunătăţire duhovnicească. Văzându-i fer­­voarea ortodoxă, n-ai bănui că acest mo­­nah încă tânăr a fost un ateu convins şi un artist postmodern de vârf.
Născut pe 4 august 1976, la Chişinău, într-o familie de atei, cu un tată propagandist comunist, Ştefan Başto­voi a absolvit Liceul de Artă „Octav Băncilă” la Iaşi. Pe când era în clasa a XII-a, a fost internat la Spitalul Socola, unde a scris ciclul Un diazepam pentru Dum­ne­zeu, care l-a consacrat ca poet. Tot în timpul liceului a avut o revelaţie care l-a făcut să creadă în Hristos şi să devină un apologet ortodox. A ur­mat Facultatea de Filosofie la Univer­si­tatea de Vest Timişoara. Publicase câteva volume de poezie şi căpătase o oarecare notorietate, când a abandonat totul şi, în 1998, a intrat frate la Mâ­năstirea Noul Neamţ din Republica Moldova, unde vieţuieşte şi azi, sub numele de Savatie. După hirotonia ca preot, la începutul anilor 2000, pr. Savatie a fost consilier cultural al Arhiepiscopiei Tomisului şi a mai stat câtva timp şi în alte câteva mânăstiri de la noi, dar în cele din urmă s-a în­tors în Basarabia. În anul 2006, a fon­dat la Bucureşti Editura „Cathisma”, al cărei director este.

„Nu sunt şi nu vreau să fiu un model”

– Părinte Savatie, cărţile publi­cate de sfinţia voastră înainte de a vă călu­gări v-au făcut cunoscut şi v-au adus suc­ces literar. Cum de un foarte talen­tat scriitor postmodern a rupt-o cu toată viaţa de dinainte şi a optat pentru monahism? Care este par­cursul biografiei sfinţiei voastre?

– Eu nu sunt şi nu vreau să fiu un model. Sunt doar un om care-şi urmează chemarea inimii. Nu am nici un parcurs biografic. Doar suişuri şi coborâşuri. O bio­grafie trebuie să aibă nişte etape din care să înţelegi ce­va, iar eu nu am aşa ceva. Eu uit ceea ce fac şi privesc doar înainte. Consider că via­ţa trecută nu merită aten­ţie. Trecutul foloseşte doar în măsura în care înţelegi ceva din el, ori eu am foarte mult trecut care nu merită nici o atenţie şi încă mai mult care îmi este o povară. Aşa că mă uit înainte, puţin în sus, ca un avion pe pista de deco­lare. Partea caraghioasă e că fac asta de ceva vreme şi tot nu reuşesc să decolez.

– Aţi copilărit într-o familie atee, într-un regim ateu. Au existat, totuşi, semne ale prezenţei lui Dum­nezeu în viaţa dvs. de copil? Aţi avut motive de credin­ţă în acea perioadă? Plecarea dvs. la mânăstire s-a datorat şi unor experienţe mistice sau a fost ceva ne­aşteptat, un impuls pe care nu-l puteţi explica decât eventual ca pe o intervenţie divină?

– În copilăria mea nu a existat Dumnezeu. Tata era pro­pagandist al ateismului ştiinţific şi făcea propa­gan­dă şi când săpa grădina sau tăia lemne. Aşa că nu aveam de unde să cred în Dumnezeu. Dar am avut o în­tâmplare în adolescenţă, pe când învăţam la liceul de artă din Iaşi, şi de acolo se trage credinţa mea. Nu vreau să vorbesc despre asta în inter­viuri. Am spus-o o dată în cartea Fuga spre câmpul cu ciori şi nu vreau să mai revin. [Este vorba despre un episod din vremea în care Ştefan Baştovoi, tânărul artist, talentat şi rebel, participă la o pe­tre­cere de noapte, alături de câţiva prie­teni, pe un deal, sub cerul liber. Abuzul de votcă aproape că îl bagă în comă alcoolică. Şi atunci are o viziune cu Iisus Hristos, căruia i se roagă să fie lăsat în viaţă, deşi până atunci nu a crezut în El. Supravieţuieşte şi pe urmă apucă pe calea credinţei. – nota mea, C.T.]

„Cred cu toată tăria că dacă nu mă călugăream nu aş fi fost azi în viaţă”

– Deşi călugăr, nu aţi abandonat literatura. Nu vă simţiţi mai puţin liber acum, când scrierile dvs. trebuie să ţină cont de rigorile ortodoxiei şi de normele monahismului?

– Mă simt foarte liber acum, pentru că scriu ce vreau. Întotdeauna am scris ce am vrut. Şi la 20 de ani scriam ce voiam, când era moda postmoder­nis­mului, iar mie nu-mi plăcea postmo­dernismul, chiar dacă unii comentatori, printre care şi Mircea Cărtărescu, m-au băgat la postmodernişti. Normele orto­doxiei şi ale monahismului sunt fru­moase şi au o singură menire: să-l eli­bereze pe om. A scrie în duhul acestei eliberări e o mare bucurie.

– Puteaţi fi un foarte bun creştin şi în afara mânăstirii, iar ca scriitor această postură poate că vă era mai favorabilă. De ce aţi optat totuşi pen­tru călugărie?

– Nu puteam fi un bun creştin în afara mânăstirii. Dacă nici mânăstirea n-a făcut om din mine, vă daţi seama ce ajungeam dacă nu mă călugăream. Sincer, cred cu toată tăria că nici nu aş mai fi fost azi în viaţă. Numai nădejdea mă ţine şi cunoştinţa iubirii lui Dumne­zeu. În ce priveşte literatura, nu mă consider un scriitor. Eu scriu pentru că nu pot să nu scriu. Nu am nici o trea­bă cu literatura. Pur şi simplu îmi vărs sufletul atunci când se umple. Şi încă îmi mai place să-L slăvesc pe Dumnezeu pentru marea lui iubire. Din aceasta tot ies cuvinte care nu încap în inimă şi trebuie să le scrii sau să le spui cuiva.

– Cum se împacă monahismul cu preocupările intelectuale? Condiţia de scriitor nu duce la o prea mare expunere publică pentru cineva care a fugit de lume?

– Uneori se împacă, alteori nu prea. Iar expunerea publică este un lucru neplăcut. Am făcut şi asta, când nu puteam face ceva mai bun, de exemplu să mă rog sau să fac vreo altă lucrare frumoasă. Slujesc cum pot pe Dumnezeu şi pe oameni, chiar şi din căderile mele. Cum îmi spunea părintele Selafiil, să nu las să treacă ziua fără să fac chiar nimic. Şi când ajung aşa de jos încât nu mai pot face chiar nimic, apar la televizor. Nu ştiu cât folos e din asta, dar nu e chiar nimic.

– După atâtea cărţi publicate şi premii obţinute, precum şi după 15 ani de călugărie, vă simţiţi împlinit astăzi?

– Nu mă simt împlinit, pentru că nu fac ceea ce trebuie. Mă simt foarte rătăcit şi încurcat şi abia aştept să ajung bătrân, că poate îmi va mai veni mintea la cap. Dar pe de altă parte, mă bucur că nu mă simt împlinit. Înseamnă că încă mai am o şansă.

„Monahismul trebuie să fie închis. Misionarismul nu e al călugărilor”

– Care credeţi că e postura naturală a mona­hismului: cea a închiderii în faţa lumii, a izolării şi rugăciunii intense, sau cea misionară, de prezenţă activă în lume?

– Monahismul trebuie să fie închis. Misionarismul nu e al călugărilor. Deşi trăim o vreme când misiunea a ajuns pe capul călugărilor. Asta arată că e o vreme de sfârşit, că lucrurile s-au răsturnat. Sfântul Simeon Noul Teolog judeca, în vremea sa, cum că harul duhovniciei a trecut de la arhierei mai întâi la preoţi şi mai apoi la călugări, din cauza slăbirii duhovniceşti. E cumplită vremea. Eu când mă gândesc că Dumnezeu a ajuns să fie propovăduit şi de unul ca mine mă ia cu fiori, cu dez­nădejde. Deşi, pe de altă parte, mă minunez de dra­gostea şi smerenia cea mare a lui Dumnezeu, care nu face deosebire între oameni: primeşte slavă şi de la unul curat, dar îl ascultă şi pe un păcătos, dacă are ini­ma înfrântă. Să ştiţi că eu mă prihănesc pentru ieşirile mele şi nu le consider nici o clipă lucrări călu­găreşti. De aceea am şi zis la început că nu sunt un model şi nici nu vreau să fiu. Numai eu şi Dumnezeu ştim ce e în sufletul meu şi de ce ajung să fac anumite lucruri. Monahul trebuie să fie monah şi eu nu am cunoscut o treaptă mai înaltă, mai frumoasă, mai luminoasă şi mai dulce decât aceea a monahului care iubeşte şi este iubit. În ce priveşte Biserica, dacă se va continua aşa, cu televiziune, cu pelerinaje, concerte pascale şi buticuri cu tămâie şi agheasmă în mall-uri, vom pierde teren în faţa lumii. Care-s preoţii cei mai bogaţi, mânăstirile cele mai bogate? Aceia care au butic în mall sau aceia care se roagă? Vă asigur că aceia care se roagă, că vine lumea din toate cele patru vânturi, cu daruri şi nădejde şi nu au lipsă de nimic. Însuşi Dumnezeu aşa lucrează: „Căutaţi mai întâi Împărăţia Cerurilor şi toate cele­lalte se vor adăuga vouă”. Alunecăm pe o pantă gre­şită în mod organizat şi, dacă nu ne vom opri, peste 30-40 de ani Biserica va fi doar a celor aleşi, în rest muzee şi spectacole de iarnă.

„Cea mai mare problemă a tinerilor români este dezorientarea. Nu ştiu încotro s-o apuce”

– Spuneam la începutul dialogului nostru că aveţi o mare trecere la tineret. Simţiţi că aveţi o responsa­bilitate spe­cia­lă faţă de aceşti tineri?

– Părintele Rafail Noica mi-a mărtu­risit odată că cea mai mare apăsare pe care o are este speranţa pe care şi-o pun unii oameni în el, fără ca el să-i poată ajuta cu ceva. Îmi zicea că nu e sigur că a făcut bine că a vorbit în adunări şi a trezit nădejdi în inimile oamenilor. Se vede că acesta este un sentiment pe care îl are ori­cine a vorbit măcar o dată în numele lui Dumnezeu. Această dilemă m-a împins, în ultima vreme, spre romane şi scrieri mai uşoare, care să nu mă respon­sabi­lizeze prea mult.

– Totuşi, o anume responsabilitate v-a deter­minat şi să înfiinţaţi editura Cathisma. Ce vă pro­pu­neţi cu ea şi ce aţi realizat deja?

– Cu editura Cathisma mi-am propus să „hră­nesc” spiritual tocmai segmentul acesta al tinerilor şi, în general, al oamenilor mai mult sau mai puţin zbuciumaţi, nemulţumiţi, pe undeva revoltaţi, şi care nu acceptă imediat o explicaţie, ci preferă să ajungă singuri la nişte concluzii. Cathisma este pauza de şedere în timpul slujbei din biserică, în timpul citirii psalmilor, când rugătorii, osteniţi de atâta stat în picioare, au dreptul să se aşeze şi să asculte cuvintele sfinte într-o stare de odihnă. Cele peste douăzeci de titluri editate, care au avut cel puţin câte două ediţii, mă conving că am reuşit să facem o legătură de suflet cu cititorii, iar ăsta e un semn că setea de spiritualitate e vie în România şi că doar trebuie alese bine vasele pentru a o servi.

– Care credeţi că sunt cele mai importante probleme ale tineretului român ortodox de astăzi?

– Cea mai mare problemă a tinerilor români este dezorientarea. Nu ştiu încotro s-o apuce. N-au tărie, sunt ca florile care nu se prind. Acest fapt se dato­rea­ză mai întâi de toate politicii mondiale de han­dicapatizare a tinereţii. În Imperiul Roman, tânărul era matur la 21 de ani şi, prin urmare, apt pentru a sluji cetatea. Acum, tânărul învaţă până la 35, 40 de ani, când îşi ia doctoratele şi termină cu bur­sele în străinătate, adică e un învă­ţă­cel care tremură după note, în loc să zidească ceva. Între timp, face toate pă­catele posibile şi-şi pierde credinţa în dragoste. Când îşi dă sea­ma că nu mai este tânăr şi că nu a împlinit nimic vred­nic în viaţă, vrea să întemeieze o familie, dar e nemulţumit de alegerile ce-i stau la îndemână, pentru că are de ales din­tr-o lume ca el. Şi aşa, viaţa se trans­formă într-un nesfârşit cerc al lui „ce să fac?”. Numai iubirea ne poate scoa­te din această încurcătură, iubi­rea care este jertfă şi iertare. Căci, nu-i aşa?, a iubi înseamnă a ierta – cum este şi titlul unei cărţi pe care am scris-o.

– Credeţi că tendinţa gene­ra­ţiilor noi de a trăi tot mai mult în virtual, pe internet, slăbeşte credin­ţa, sau dim­potrivă e o oportunitate pentru misio­na­rismul Bisericii?

– Toată „prietenia” pe reţelele so­ciale online şi folosirea în ex­ces a in­ter­netului slăbesc comu­ni­carea şi dra­gostea. Viaţa în virtual e o mare min­ciună. Este ca amorul prin tele­fon.

– Părinte, sunteţi un „na­vetist” neobosit între România şi Basa­rabia. Există diferenţe în trăirea credinţei între tinerii de dincoace şi cei de din­colo de Prut?

– Eu nu mai văd o mare diferenţă între tinerii de din­colo şi de dincoace de Prut. Televizorul îi face pe toţi la fel. Mulţi tineri basarabeni care nu erau credin­cioşi – din pricina siste­mului în care s-au născut şi au trăit – se întorc cre­din­cioşi după studiile în România. În România tineretul merge la biserică şi asta face din România o ţară fru­moasă. Preluarea acestei frumuseţi este, fără îndoială, cel mai de preţ câştig al miilor de basarabeni care au studiat în România.

– Aţi experimentat viaţa şi în mânăstirile din Basarabia, şi în cele din România. Având în ve­dere că aici aveţi şi o importantă activitate publică şi că unii ie­rarhi v-au arătat preţuire, era de aşteptat să rămâneţi. De ce v-aţi întors în Basarabia? V-a deza­măgit ceva sau v-a chemat ceva înapoi?

– Nu m-a dezamăgit nimic. Păstrez o mare dragoste pentru România, dar eu trebuie să fiu acolo unde am fost chemat la po­căinţă. Voi rămâne pentru totdea­una recunoscător dragostei cu care m-au primit românii, în pri­mul rând ierarhii şi mai apoi toţi fraţii care mi-au arătat o cinste de care nu sunt vrednic. Am aflat cu mâhnire că acum unii murdăresc dragostea, scriind lucruri nedrep­te prin internet, despre ce aş fi trăit eu în România, dar acestea toate trebuie să fie ca să se deo­se­bească fiii iubirii de cei şo­văiel­nici. Vremea le va arăta pe toate.

– În vremurile actuale, de permanentă schimbare, de bom­bar­dament informaţional şi de rafinare a ispitei, de contes­tare a tradiţiei şi de libertinaj extrem, cum ne putem apro­pia şi/sau ţine aproape de Dumnezeu?

– Să nu credem răul. Să ştim că tot ce auzim rău de cineva este o minciună, nu neapărat în conţinut, ci în lucrare. Răul nu poate fi adevărat prin definiţie. Răul este opera diavolului, şi dacă ispititorul mai înainte aruncă pe un om într-o gre­şeală, pe urmă trâmbiţează despre acea greşeală în urechile celor slabi, pentru a înmulţi răul. Acesta pare să fie rostul din ce în ce mai clar al televiziunilor. Să ne păzim de înmulţirea clevetirilor care ajung la urechile noastre, şi nu vom pierde niciodată legătura cu Dum­nezeu, oricât de încurcaţi am fi în alte privinţe. Şi să nu râvnim calea păcătoşilor bogaţi şi fuduli. Că, aşa cum spune bunica mea, de nebuni îi plină lumea. Noi să fim mai cuminţi.

Sursa: http://www.formula-as.ro/