Chestiunea manipulării media sau prin publicitate este una cunoscută şi discutată de nenumărate ori. Şi totuşi, există o situaţie cu mult mai tragică decât aceea când ajungem să ne dăm şi ultimul ban pentru nişte produse de care nu avem nevoie, în numele unei fericiri de plastic. Anume, situaţia când ajungem să ne dăm sufletul nostru pentru nişte idei în care nu credem, în numele unei libertăţi de robi. „Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” Matei 16:26

În cele din urmă, la asta se reduce totul.

– Domnule Virgiliu Gheorghe, suntem martori în ultima vreme la un fenomen straniu, anume o schimbare de mentalitate la oamenii care vin la biserică, oameni de la care ne-am aştepta la o mai mare fermitate în păreri şi, mai ales, la o cunoaştere mai profundă a credinţei noastre. De pildă, sunt creştini care, influenţaţi probabil de discursul „oficial” al mass-media, ajung să susţină că patimi ca desfrânarea sau homosexualitatea nu ar fi păcate, ci „opţiuni personale”. Este această schimbare de mentalitate un fenomen al „efectelor televiziunii asupra minţii umane” sau, pur şi simplu, „libertate de opinie”?

– O numim „libertate de opinie”, dar „libertate” nu este tocmai cuvântul potrivit, fiind vorba, de fapt, nu despre o alegere liberă, ci pur şi simplu de alegerea ca efect condiţionat de anumiţi factori de mediu sau de nişte forţe fascinatorii. Adică, dacă „alegi” să te uiţi mai mult la televizor decât să citeşti o carte – să spunem literatură bună sau duhovnicească, precum este Biblia, Patericul, sau Filocalia – atunci vei gândi cel mai probabil conform mentalităţilor promovate la televizor. Aşadar, dacă homosexualii sunt eroi pozitivi pe micul ecran, o poziţie comparabilă sau identică vor ocupa şi în mintea telespectatorilor. Disocierea de mesajul transmis este destul de puţin probabilă – şi, dacă se întâmplă, acest lucru e valabil doar pentru foarte puţini oameni.

Vedeţi, oamenilor le vine foarte greu să înţeleagă că ideile, cuvintele sunt la fel ca ingredientele din mâncarea pe care o consumă. Dacă lipseşte din alimentaţia noastră complet iodul, vom avea un deficit de iod, cu grave efecte pentru sănătate. Iar dacă în alimentaţia noastră este prezent prea mult iod, vor apărea alte deficienţe. De aceea, orice om responsabil, când mănâncă, ar trebui să se întrebe în primul rând dacă alimentele respective conţin sau nu cantitatea suficientă de nutrienţi necesari organismului şi, în al doilea rând, dacă nu cumva conţin ceva toxic pentru organism – cum sunt astăzi, din păcate, multe din alimentele de supermarket, care abundă în substanţe cancerigene.

Ei bine, oricât de neverosimil ar părea, la fel trebuie să procedăm şi cu ceea ce „consumă” mintea noastră: imagini, poveşti, evenimente, idei etc. Dacă acestea conţin „nutrienţii” necesari minţii, atunci vom avea o viaţă psihică şi sufletească sănătoasă. Chiar şi organismul funcţionează mai bine când psihicul este sănătos. Ceea ce-i dăm minţii să „mestece” îi va determina morfologia şi fiziologia, adică modul în care gândeşte, percepe realitatea şi simte.

– Când afirmaţi că mintea noastră are o „morfologie” şi o „fiziologie”, vorbiţi la modul simbolic sau la modul concret, real?

– Ar putea fi socotită o metaforă, dar este cu mult mai mult decât atât. În morfologia minţii am putea include toate strategiile de operaţionare mentală care se dezvoltă în timp şi sunt înscrise în reţelele neuronale. Dar tot în morfologie am putea, prin extensie, să includem şi corpul tuturor structurilor de sens, amintiri, naraţiuni, simboluri, idei pe care le-am acumulat undeva, în subconştientul nostru, de-a lungul timpului. În baza acestora noi gândim, percepem realitatea şi ne comportăm. Aceea este, în esenţă, realitatea pentru noi: acea colecţie de realităţi noumenale care alcătuiesc lumea noastră interioară sau imaginea noastră despre lume. Aceea se constituie într-un fel de „lentilă” prin care vedem lumea reală. Aşadar, o morfologie sănătoasă permite o fiziologie normală, tot la fel cum se întâmplă şi cu trupul omului.

„Viaţa noastră interioară ajunge să fie o împletire de naraţiuni străine”

– Cu alte cuvinte, suntem „determinaţi” de tot ceea ce am primit în mintea şi în inima noastră de-a lungul timpului, din copilărie până acum?

– Desigur, există o influenţă a tuturor acestor experienţe, mai ales dacă ele au avut şi o asociere cu o emoţie sau cu un context afectiv din viaţa noastră. Vedeţi, aceste experienţe constituie însuşi trecutul omului. De pildă, o traumă petrecută într-un context te va face să fugi toată viaţa de contextul acela, la fel cum momente plăcute, o iubire consumată într-un loc sau într-o situaţie anume, te vor face să priveşti cu multă simpatie locul şi situaţia aceea. În general, aceste legături rămân ascunse la un nivel aproape inconştient.

Aşadar, în memoria unei experienţe particulare pe care am trăit-o cândva se va afla depozitat ceva din noi, ceva la care ne este greu să renunţăm, căci ar fi ca şi cum ne-am contesta trecutul. Deci experienţa anterioară comprimată în acele structuri de sens va fi folosită cel mai probabil în judecarea lucrurilor.

Dar experienţele din viaţa reală nu au o nocivitate chiar atât de mare pe cât o au experienţele virtuale. Adică, pentru faptul că nu există un mecanism neuronal care să poată face diferenţa între o experienţă reală de viaţă şi implicarea empatică în acţiunea unui film care ne-a cucerit imaginaţia, emoţia şi afectul pe parcursul a două ceasuri, majoritatea naraţiunilor televizuale se constituie în astfel de materiale din care este construită lumea noastră interioară. Şi, dacă avem în vedere că imprimarea în memoria internă şi influenţarea noastră de un mesaj sau de o experienţă este proporţională cu investiţia emoţională pe care aceasta a suscitat-o, atunci ne va veni uşor să înţelegem că filmele sunt mult mai eficiente în configurarea lumii noastre interioare decât însăşi realitatea vieţii cotidiene.

– Asta înseamnă că viaţa noastră ajunge să fie construită din elemente pe care nu le-am trăit noi, ci anumite personaje de pe micul ecran? Şi, dacă ne lipim afectiv de personaje pătimaşe (aşa cum sunt în proporţie covârşitoare personajele din filme şi, desigur, şi din literatură), înseamnă că ajungem să ne „contaminăm” de patimile lor, care vin „pe deasupra” celor pe care le avem deja?

– Desigur, lucrurile acestea se comunică. Numai dacă stai de vorbă cu cineva, şi tot te-a marcat discuţia sau chiar ţi-a influenţat în modul de a gândi. O naraţiune de tip televizual poate fi de câteva ori mai eficientă. Aşa este, cum spuneţi: viaţa noastră interioară ajunge să fie o împletire de naraţiuni străine, pe care ni le-am însuşit prin empatie, proiecţie şi identificare mentală cu rolurile respective. Unii ajung să nu mai ştie sigur dacă au trăit un lucru sau l-au văzut într-un film. Am cunoscut astfel de oameni…

– Pe ce fond apar, atunci, schimbările de mentalitate la creştinii despre care am vorbit la început? Este numai televizorul implicat, sau este vorba de o sumă de factori, atât „externi”, cât şi „interni”?

– Televizorul dă impulsul iniţial, care este preluat de mintea noastră şi dezvoltat aşa cum organismul dezvoltă o infecţie, fiind contaminat doar cu câţiva viruşi. Din neştiinţă, celula, prostită, înmulţeşte virusul, îl multiplică de sute şi mii de ori până se distruge, iar viruşii reproduşi pătrund în celelalte celule – şi procesul se continuă. Aceasta până când sistemul autoimun al organismului va reacţiona şi va bloca înaintarea infecţiei, şi ulterior va distruge complet virusul.

Care este „sistemul autoimun” al minţii omului? Conştiinţa, valorile pe care le împărtăşeşte persoana respectivă. Dar dacă conştiinţa este adormită prin tot felul de euforizante, distracţii sau divertisment, iar sistemul de valori morale este lipsit de consistenţă, atunci persoana va fi expusă puternic oricărei „infecţii” produse prin contaminarea cu „viruşii” televizuali.

 „Eşti liber să alegi… aşa cum ai fost condiţionat mediatic sau publicitar”

– Şi cu libertatea cum rămâne?

– Nici nu intră în discuţie atunci când avem de-a face cu mijloace de manipulare a conştiinţei umane, când intervine mass-media sau cultura „statului magic”. Sau intră, dacă vreţi, ca mecanism pervers de completă eludare a libertăţii interioare, în sensul că oamenii sunt îndemnaţi să aleagă liber, fără a se lăsa influenţaţi de alţii, ştiindu-se că vor alege nu altfel decât au fost condiţionaţi mediatic sau publicitar. Astfel că, în vremea noastră, libertatea ca deziderat se întoarce împotriva omului, a manifestării propriei sale libertăţi.

Libertatea înseamnă în primul rând să vezi, să înţelegi – şi pe urmă să alegi. Căci, dacă nu înţelegi, dacă mintea ta este întunecată ca a nebunului, nu mai poate fi vorba de libertate. Ce libertate mai are schizofrenicul care vede o alee întinsă în faţa ferestrei pe care se aruncă, crezând că astfel aleargă dincolo de ea? Libertatea funcţionează împreună cu raţiunea şi cu adevărul. În măsura în care omul sporeşte în raţiune şi în discernământ, sporeşte şi în libertate, căci toate alegerile sale sunt, sau pot fi, raţionale, potrivit adevărului.

Să presupunem că ţi se dă să mănânci dintr-un borcan cu miere care conţine un gram de otravă mortală. Nu te forţează nimeni să guşti din ea. Ţi se spune tot timpul: „Eşti liber să alegi!”, ba chiar ţi se recomandă produsul. Oare, atâta timp cât nu ţi se spune că este aducătoare de moarte, se poate spune că eşti cu adevărat liber?… Cam aşa ceva se întâmplă astăzi cu multe din ofertele care ni se fac. Nu cunoaştem aproape niciodată efectele alegerilor pe care le facem, deşi studiile sociologice ar putea face lumină, iar mijloacele educative ar putea să prevină prin informare şi educaţie alegerea eronată. Atunci ar dispărea, bunăoară, cultura şi industria de consum.

O a doua problemă este că libertatea, ca şi raţiunea, ţine de viaţa interioară, reflexivă. Oamenii cu adevărat liberi au un for de conştiinţă bine dezvoltat, au reperele necesare construite prin efort personal de durată şi acolo, înlăuntrul lor, pot să analizeze orice provocare şi să răspundă potrivit raţiunii şi conştiinţei sau credinţei lor. Este un efort conştient, rodul unei frământări, al unui dialog interior, al unei lupte pentru adevăr dusă în faţa propriei conştiinţe. Dacă acolo, în interior, afirmi adevărul şi reuşeşti să-l mărturiseşti şi în propria viaţă, atunci eşti într-adevăr liber.

Problema este însă aceea că astăzi, bombardaţi cu prea mulţi stimuli din exterior, atraşi cam tot timpul în lumea din afară, se instalează un deficit de viaţă lăuntrică, o frustrare care afectează mecanismele limbajului interior, ale vorbirii cu noi înşine. Astfel că, şi atunci când sunt puşi în faţa unei decizii importante pentru ei, oamenii renunţă să mai gândească, neavând dezvoltate suficient abilităţile cognitive, instrumentele de limbă şi conceptualizare necesare, structurile de gândire logică necesare reflexiei şi înţelegerii.

– Aşa se explică şi alienarea gândirii în direcţia indicată de mass-media, chiar cu riscul contestării credinţei pe care o mărturiseşte omul sau a şubrezirii propriei sănătăţi mentale şi fiziologice?

– Desigur – pentru că omul mediatic nu mai are o viaţă interioară suficient de bogată, nu mai dispune de reperele unui univers interior necesar punerii lucrurilor, evenimentelor şi faptelor într-o anumită rânduială. Înlăuntrul său domneşte haosul. Ca omul care tot cumpără lucruri şi le aduce acasă, dar nu află niciodată timpul să le pună într-o anumită ordine, le aruncă încoace şi încolo. Iar când vrea să se folosească de ele nu ştie de unde să le ia, încât e nevoit să cumpere din nou acelaşi lucru, care poate fi folosit, cu noroc, o singură dată şi pe urmă va fi şi el rătăcit.

Cam asta se întâmplă cu toate cele pe care le întâlnim, care se petrec în viaţa noastră şi care, din lipsă de ordine interioară – în fond, de răgaz reflexiv – nu fac decât să sporească haosul interior. Iar când haosul sporeşte, noi nu mai avem controlul propriilor noastre procese de conştiinţă. 

(Va urma)

Material realizat de

Anca Stanciu

Articol publicat în Revista Familia Ortodoxă, nr. 56 (Septembrie 2013)