Lumea fuge de Hristos, dorind să-şi fie sieşi dumnezeu!

Omul fuge de Hristos pentru că nu se îndură să renunţe la micile plăceri de câteva clipe, care par ieşiri din timp şi din durere, şi nu crede că Dumnezeu se poate amesteca aşa, în cele mai mici gesturi şi gânduri ale noastre.

Pe măsură ce omul descoperă că nu poate ieşi din închisoarea dependenţelor sale de lucruri pieritoare şi dăunătoare în care se zbate, devine tot mai pregătit pentru a-L auzi şi asculta pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu Cel Viu Care-Şi dă Viaţa Sa omului, şi vine efectiv şi Se sălăşluieşte în el, şi trăieşte cu el toate ale sale: de la respiraţie până la inspiraţie!

Cu El, lecţiile pe care le ai de făcut devin liturghie! Cu El, relaţia cu părinţii devine iubire, chiar dacă, de multe ori, răstignită! Cu El, păcatul devine moarte şi ura păcatului devine o formă a naşterii de sus!

Lumea fuge de Hristos pentru că a ales să inventeze, crezând că e creator, surogate de hrană fie trupească (produse „identic naturale”), fie sufletească (artă şi relaţii urâte şi vulgare), fie duhovncească (consumă ce le oferă duhurile întunericului)…

Lumea fuge de Hristos pentru că fuge de Dumnezeu, dorind să-şi fie sieşi dumnezeu!

Extras din Monahia Siluana Vlad, Gânduri de încredinţare, Editura Doxologia, Iaşi, 2012; pp. 62-63