Luminat de Duhul Sfânt, Mateevici a scris Limba noastră

Limba noastră e o poezie pe care a visat-o şi M. Eminescu, o poezie pe care Eminescu n-a reușit s-o scrie, zice poetul Vasile Romanciuc.

Deloc întâmplătoare ni se pare venirea pe lume a lui Alexie Mateevici în 1888 şi trecerea la Domnul a lui Mihai Eminescu în 1889. Le-a fost dat să respire împreună aerul Patriei un an de zile. Dacă Emi­nescu trece în nemurire la 15 iunie 1889, Mateevici comunică tran­scendental cu înaintaşul său în alt iunie, în ziua când definitivează poe­mul Limba noastră, pentru ca a doua zi, la 18 iunie 1917, să-l cunoască şi profesorii care erau chemaţi la cursurile de limbă şi lit­eratură română la Chişinău.
S-a mai spus că nu e nimic întâmplător în faptul că Ma­teevici a scris Limba noastră. Şi noi credem la fel, dar vom afirma că ceea ce numesc cercetătorii „pe­rioada de gestaţie” prin care a trecut poezia ca să ajungă la noi, nu e altceva decât fireasca manifestare a lucrării divine a Duhului Sfânt.
Mateevici, ca şi Eminescu, e făuritor de limbă, iar limba datu-ni-s-a de Cel de Sus. Cei care puneau şi mai pun la îndoială frumuseţea limbii române încearcă, de fapt, să pună la îndoială puterea Duhului Sfânt. O asemenea tentativă rămâ­ne întotdeauna fără izbândă.
O altă aparentă coincidenţă e traducerea în 1997 în limba româ­nă a Acatistului către Prea Sfântul şi de Viaţă Făcătorul Duh, Dum­nezeul nostru. Aceasta se producea în anul când de la scrierea „Limbii noastre” se împlineau 80 de ani. Acatistul Sfântului Duh este aducător de multă înţelepciune şi luminare a minţii, citindu-se ele­vilor şi studenţilor, mai ales pen­tru învăţătură şi reuşita la exa­mene.
Ştim că sensul vieţii omului pe pământ e dobândirea Duhului Sfânt. Când primeşti luminare de la Duhul Sfânt, primeşti noi puteri. Duhul Sfânt naşte a doua oară pe om. Dacă cineva însetează, trebuie să vină la acest “râu nesecat al harului”. Şi Mateevici – preotul şi poetul – a sorbit întotdeauna din apa acestui râu.
Când te pătrunzi de cele ce ne spune Acatistul Sfântului Duh, în­ţelegi că prin creaţia lui Mateevici şi a lui Eminescu dobândim pute­rea. Şi această Putere vine de Sus.
Inspirat de divinitate, Mateevici încă la 28-29 mai 1917 îi spune profesorului V. Harea, secretar de redacţie la ziarul Cuvânt moldove­nesc: „Mă gândesc la o poezie despre limba noastră. Poeziile lui Sion şi Coşbuc îmi par cam sără­căcioase în conţinut ca să poată fi privite drept o cântare a limbii noastre”.
Ca să îndrăznească a pune pe cântar lucrările celor doi înain­taşi, Sion şi Coşbuc, nu-i putea veni în minte decât unuia care avea în el Puterea Duhului Sfânt, aceasta fiind îndrăzneala ce ţi-o dă doar Cel de Sus.
Întâlnindu-se a doua oară cu V. Harea pe la 15-16 iunie, Mateevici îi spune: „Am să ţi-o aduc mâine ca s-o publici în ziar şi astfel s-o putem răspândi pentru învă­ţători”.
Poezia nu era în varianta finală, dar poetul, cu toată încrederea în mesajul ei, vorbea despre răspândi­rea poeziei printre învăţători, do­vedind tăria şi siguranţa că ceea ce face e exact ceea ce trebuie nea­mului său… Şi mă gândesc la în­ceputurile deşteptării naţionale a românilor basarabeni, când tot Limba noastră şi alte opere pe potriva aspiraţiilor noastre erau răspândite printre oameni la mani­festările de suflet.
Da, Limba noastră, de la a cărei scriere s-au împlinit (în iunie 2012) 95 de ani, „prezintă o verita­bilă sinteză a tot ce fusese creat de autorul ei mai înainte…”, dar aceas­tă „veritabilă sinteză” nu e altceva decât pregătirea Clipei Sfinte, a acestei „izbucniri geniale” (Efim Levit, Sava Pânzaru) de către Forţa Supremă.
Tot ce este sănătos în viaţa popoarelor e ocrotit de Puterea lui Dumnezeu şi „programarea” unei sau altei personalităţi pentru un anumit rol, ca prin ea să se facă voia lui Dumnezeu, e desci­frabilă când urmăreşti cum toate i se deschid şi merg firesc pe al­bia ce îi este aleasă.
Istoricii literari zic: Limba noastră n-ar fi atins gradul ei ex­cepţional de perfecţiune, dacă odată cu transferarea sa (a lui Al. Mateevici – n. n.) pe frontul de la Mărăşeşti el n-ar fi intrat în contact nemijlocit cu literatura română şi cu reprezentanţii ei de seamă de atunci: N. Iorga, N. Crainic ş. a.”. Oare paşii noştri, pe unde umblă, nu fac exact voia lui Dumnezeu? Cum să crezi, dar, în banale întâmplări? Or, afirmarea adevărului se face prin puterea Duhului Sfânt. Astfel, Mateevici exprimă în celebrul poem, toate aspectele adevărului despre limbă: teologic, lingvistic, folcloric, istoric, geografic…
Înțelegând astfel lucrurile, devine mai clar de unde vine veneraţia, nimbul de sfânt al preotului-poet Alexie Mateevici. Dumnezeu l-a ales pentru lucrarea sa ca cel mai potrivit. Firească e deci şi dorinţa unor personalităţi şi elevi de a-l canoniza „când va veni timpul”, să fie ridicat la treapta dreptcredincioşilor acestui neam.

Ion GĂINĂ