Mănastirea „Naşterea Maicii Domnului” s. Vărzăreşti, r. Nisporeni

Hram – Naşterea Maicii Domnului

Adresa: MD 6439, s. Vărzăreşti, r.l Nisporeni, R. Moldova

tel. /+373 264/ 23 900, mob. /+373/ 671 23 909

web: http://varzaresti.md/

E-mail: [email protected]

Mănăstirea este situată la 70 km de or. Chişinău, lângă satul Varzăreşti din r-nul Nisporeni, şi la 32 km faţă de cea mai apropiată gară – Bucovăţ. 

Istoric

Mănăstirea Vărzăreşti este ctitoria boierului Stan Vărzari, contemporan cu domnitorul Alexandru cel Bun (1399-1432), care îşi făcuse faimă în ţară tocmai prin întemeierea şi sfinţirea acestei mănăstiri, care îi poartă numele.

Nu se cunoaşte exact simţămintele care l-au determinat pe acest boier să înalţe un sfânt locaş, dar există, fără îndoială, o memorie anonimă cu izvoare ancestrale, având nuanţă folclorică, în răsfrângerile căreia acest eveniment s-a transfigurat hiperbolic, devenind legendă.

Stan Vărzari nu era deloc un boier de nebăgat în seamă de domnitorul Alexandru cel Bun, care, ori de câte ori trecea Prutul în lungile sale călătorii administrative sau pentru vânătorile de zimbri, urşi, căprioare şi mistreţi în codrii Moldovei, nu uita să intre şi să ospăteze în casa acestui boier. În proprietatea acestuia fiinţau şi două cătune cu denumiri arhaice: Tăbăieşti şi Văscoaie, care stăteau în calea drumeţilor spre Cetatea Albă. Aşa se făcea că aceste două cătune serveau drept gazdă pentru primul popas făcut după trecerea Prutului. Mare trebuie să fi fost inima boierului Stan Vărzari, pentru că nu s-a gândit doar la cele trupeşti ale locuitorilor şi drumeţilor, ci şi la cele sufleteşti, fiind parcă cutremurat de cuvântul evanghelic „Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt.16:26). Cutremurat de acest gând măreţ, boierul începuse a se frământa pentru aflarea unui loc vrednic de a înălţa un sfânt locaş. Şi „de acum o săptămână închegată boierul Stan Vărzari umbla abătut, frământat de gânduri. Un ţăran îndrăzni să-l întrebe:

-Ce, cucoane, te roade vreo durere?

În cele din urmă boierul se destăinui:

– Mi s-a arătat mai ieri noapte în vis un înger ocrotitor, m-a luat de mână şi m-a suit pe colina cu nucari bătrâni, de la prisacă, şi mi-a arătat un izvoraş scâncind. „Iată, vezi boiere, aici să înalţi Mântuitorului nostru un locaş sfânt, ca să ai cu ce veni după pristăvire la poarta raiului”. Şi mă gândesc când şi cum să aşez o mănăstire.

– E un îndemn la fapte bune, boiere!, îl susţinură mai mulţi ţărani.

-Dar care-i deosebirea dintre biserică şi mănăstire?, ţinu să se lămurească o ţigancă mai vorbăreaţă.

– Călugării şi fraţii, daţi în slujbă la schit sau mănăstire, explică Stan Vărzari, n-au dreptul să lege cu muierile căsătorii, pe când preoţii de la biserici pot să-şi aibă familiile lor.

– Şi-i bună, boiere, o asemenea treabă, să trăieşti o viaţă ca un pustnic?, prinse şi mai mult curaj aceeaşi ţigancă.

– Iaste cum iaste, dar noi vom începe să zidim pe acest loc, scăldat de soare, o mănăstire, pe puterile noastre, luminaţi de Cel de Sus, puse punct discuţiei moşierul.

– Facă-se voia dumitale, boiere!, i s-au închinat cu plecăciune slugile.

În curând carele trase de 2-3 perechi de boi începuseră să aducă din pădure bârne lungi şi drepte, nuiele, cuie de stejar şi corn.

La sfinţirea mănăstirii au venit feţe bisericeşti din satele vecine, de la Huşi şi Iaşi, boieri de Divan de la Suceava, lume de pe lume.

– Ai înălţat, frate Stan, o icoană a sufletului în codrii noştri!, îl bătu cu palma pe umeri vecinul de moşie boierul Şendrea. Fac danie mănăstirei livada de pruni din apropierea ei, stâna cu tot cu oi şi această pungă cu galbeni.

Şendrea vântură aurul din săculeţul cusut din piele de căprioară şi adaugă:

-Alexandru Vodă a făgăduit că în drum spre Cheşenăul Roşu de la Nistru îţi va poposi la mănăstire. Deocamdată Măria sa ţi-a trimis voroave de laudă.

După slujbă şi ospăţul dumnezeiesc câteva slugi au cerut învoirea boierului Vărzari ca să se facă fraţi şi calugări la mănăstire.

-Îţi jurăm, mărite, că nu vei trage cu obrazul din pricina noastră”.

Astfel, prin rânduială divină, ia fiinţă prima mănăstire de pe malul stâng al Prutului. Mănăstirea Vărzăreşti a început cu o bisericuţă de lemn, împrejmuită cu un gard împletit din nuiele şi o răstignire la poartă. Iar ca proprietate avea prima danie făcută de boierul Şendrea: livada de pruni din apropiere, stâna cu oi şi o pungă cu galbeni. Aşa se explică de ce satul ce-i poartă numele – „Şendreni”, se extinde în podgoriile din preajma mănăstirii.

Prima atestare documentară a Mănăstirii Vărzăreşti datează cu 25 aprilie 1420, data emiterii unui act de către Alexandru Voievod, Domnul Ţării Moldovei, în vederea daniilor făcute lui Pan Vena vornicul pentru dreapta şi credincioasa lui slujbă:

„Cu mila lui Dumnezeu, Noi Alexandru Voevod, Domnul Ţării Moldovii, facem cunoscut şi cu această carte a noastră tuturor cari vor căuta la dânsa sau o vor auzi citindu-se, că această adevărată slugă şi credincios boer, pan Vena vornic a slujit mai înainte sfântrăposaţilor noştri înaintaşi, cu dreaptă şi credincioasă slujbă cătră noi, l-am miluit cu osebita noastră milă şi i-am dat în Ţara noastră a Moldovii satele, anume Corneştii şi Miclăuşeşti şi Lozova şi Săcărenii şi Dvorniceanii şi Dumeştii şi Ţigăneştii şi Lavreştii şi Sadova şi Homiceştii. Toate acestea să-i fie dela noi uric cu tot venitul lor, lui şi copiilor lui şi nepoţilor lui şi strănepoţilor lui şi răstrănepoţilor lui şi întregii seminţii a lui, cine se va alege mai de aproape nestricat niciodată în vecii vecilor.

Iar hotarul acestor sate ce sânt pe Bucovăţ, începând dela mănăstirea lui Vărzar, pe deasupra prisăcii lui Acibcu, pe deasupra Gorodiştei, la vârful Lozovei, la podul lui Gârlanci, dela fântâna mică la fântâna cea mare, iar dela fântâna cea mare, pe deasupra la poiana Târnovsca, din poiana lui Chiprian, Molovatele lui la Bucovăţ, din lunca cea mică şi către Porosăci la gura Pituşcăi, la seliştea lui Tigomir, iar dela seliştea lui Tigomir pe deasupra Homiceştilor şi pe la obârşia Sadovei şi dela obârşia Sadovei, la gura Conelii, iar dela gura Conelii, pe deasupra la mănăstirea lui Vărzar. Şi în acest hotar să-şi întemeieze prisăci, câte va putea să-şi întemeieze şi îi întărim vechile hotare, pe unde au umblat din veac. […]

Şi pentru mai bună întăritură tuturor celor de mai sus scrise, am poruncit slugii noastre, credinciosul pan Isaiea logofăt, să scrie şi să lege pecetea noastră, cătră această carte a noastră,

În Suceava, în anul 6928 Aprilie 25 zile.”

Faptul că Mănăstirea lui Vărzari este menţionată de către domnitor ca punct de hotar în acest act ne determină să afirmăm că Mănăstirea Vărzăreşti, la acea dată, se bucura de o mare popularitate nu numai în rândul localnicilor, ci şi în rândul boierimii şi al domnitorului şi că era întemeiată cu mult mai înainte de data semnării acestui act.

După cum am menţionat anterior, boierul Stan Vărzari ctitorise o mănăstire destul de modestă, cu o bisericuţă de lemn, fapt ce se întâmplă, adesea, celor care ard de nerăbdarea înălţării unui locaş sfânt. Până în 1770, mai multe mărturii despre această mănăstire şi referitor la organizarea ei, nu extistă. Nu putem aprecia nici hramul bisericuţei de lemn, nici povăţuitorul fraţilor adunaţi în obştea mănăstirii, nici felul vieţuirii: de sine sau chinovială, nici dacă s-a mai construit ceva între timp. Un singur lucru se ştie: în 1770, mănăstirea este refăcută, reconstruită, reînviată, după ce fusese pustiită de tătari de mai multe ori. Anul pustiirii mănăstirii de către tătari, de asemenea, nu este menţionat nicăieri, ceea ce ne determină să credem, având în vedere cursul istoriei Ţării Moldovei, că pustiirea mănăstirii e rezultatul mai multor tentative de jefuire şi tâlhărie dintre anii 1538-1770.

După cele întâmplate, în anul 1770 preotul Vasile (Varlaam în călugărie) şi feciorul său Constantin Măcărescu, ridicat în rangul clerical de protopop, se apucără, ajutaţi de răzeşii şi ţăranii localnici, să reînvie mănăstirea lui Vărzari. Referitor la aceasta, un document păstrat în arhiva mănăstirii ce datează din 15 decembrie 1820, emis sub nr. 56 de către Departamentul Exarhatului Chişinău, menţionează faptul că Varlaam Măcărescu este ctitorul Mănăstirii Vărzăreşti, iar lucrările de construcţie a bisericii sunt efectuate de maiorul Ioan Măcărescu şi fratele său Fiodor, probabil rude ale acestui monah Varlaam. De această dată, mănăstirea nu a mai fost reconstruită pe propria ei temelie. Nu se ştie din ce motive, dar a fost strămutată pe un pisc viguros, numit Dealul Morilor, 3 km mai la sud de vechea aşezare.

Abia în anul 1796 lucrările de reconstrucţie a Mănăstirii lui Vărzari au fost finisate. Complexul monastic deţinea o bisericuţă din lemn, acoperită cu şindrilă, aşezată pe o temelie de piatră, cu hramul Sf. Dimitrie izvorâtorul de mir, nişte chilii din bârne şi scânduri pentru călugări, o clopotniţă cu două clopote – toate împrejmuite cu un gărduleţ josuţ de nuiele. Mănăstirea era înregistrată şi făcea ascultare de Exarhatul Mănăstirilor şi Schiturilor din ţinutul Orhei.

Documentele de epocă atestă faptul că Stan (nu se are în vedere ctitorul mănăstirii Boierul Stan) şi fraţii Arteni şi Gavril Vărzari au dăruit mănăstirii, în 1801, moşia Vărzăreşti, pe care se afla mănăstirea.

Mănăstirea lui Vărzari era recunoscută ca mănăstire de bărbaţi, însă ştiri privitor la stilul şi forma vieţii acestora nu se păstrează nicăieri. Am putea bănui că aici va fi existat o obşte călugărească organizată potrivit regulilor statornicite de vestiţii părinţi ai monahismului sau va fi fost o viaţă calugărească „de sine”. Dar credem, alături de cercetătorii Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, că aşezările călugăreşti din acel timp, care îşi duceau viaţa în cadrul formaţiunilor teritoriale premoldave, erau modeste, doar nişte sihăstrii. Călugării vieţuiau de bună seamă idioritmic, în schituri construite din lemn, ascunse în poienile codrilor, în văi sau în munţi, având un orizont modest de cultură, mai mult populară, întreţinut de viaţa creştină.

Un moment important în viaţa monahală din Mănăstirea Vărzăreşti a avut loc în anul 1815, când au fost strămutate aici monahiile de la schitul Cosăuţi. Din 1770, când s-a reînfiinţat mănăstirea, până în 1815 obştea monahală a fost îndrumată de protopopul Constantin (1770-1800), egumenul Ioan (1800-1808) şi arhimandritul Victor (1808-1815), care a fost ultimul stareţ al fraţilor de aici. Din 1815 până în 1959, anul închiderii mănăstirii de către regimul comunist, maicile au fost povăţuite de către monahiile: Sinclitichia (1815-1817), Nazaria (1817-1819), Anisia (1819-1835), Tecla (1835-1860), Olga (1862-1865), egumena Olimpiada (1865-1881), Fevronia (1881-1888), Augustina (1888-1916), Evlalia (1916-1943) şi ultima stareţă – monahia Platonida (1943-1959).

Cel mai mare număr de vieţuitoare pe care l-a avut Mănăstirea Vărzăreşti a fost de 135 de persoane în afară de stareţă, în anul 1918.

Printre activităţile remarcabile care s-au desfăşurat după stabilirea călugăriţelor în Mănăstirea lui Vărzari, perioada 1815-1959, se enumeră: construcţia unei biserici de piatră cu încălzire, în 1863-1868, lângă vechea biserică se începe construcţia unei biserici de piatră, iar apoi un corp de chilii de lemn; toate fiind făcute doar cu ajutorul şi milostenia credincioşilor, biserica zidită din piatră va purta harmul „Naşterii Maicii Domnului”, schimbarea iconostaselor din ambele biserici, extinderea bisericii cu hramul Sf. Dimitrie, sporirea averii mănăstireşti, întărirea zidurilor mănăstireşti şi racordarea mănăstirii la apă curentă. Pe plan cultural şi misionar se nominalizează: înfiinţarea unei şcoli de fete în anul 1904, înfiinţarea unui spital de caritate tot în acest răstimp, sponsorizarea Seminarului Teologic din Chişinău şi agape pentru oamenii nevoiaşi.

Totul ar fi fost frumos şi bine, într-o prosperare şi înflorire continuă, dacă după război,nişte nătărăi botezaţi în bisericile noastre, dar care purtau la piept carnetele purpurii cu chipul chel al unui mare antihrist, nu şi-ar fi şters picioarele de sfintele icoane. Era cam pe la Duminica Mare, în 1959, când podgorenii din Şendreni şi Vărzăreşti se adunaseră evlavioşi în faţa altarului, aduseseră cu ei colaci, lumânări şi cireşe coapte, dar slujba a fost întreruptă brutal, în mod batjocoritor, urmând apoi actele de jefuire.

Din istoria Mănăstirii, păstrată şi transmisă prin viu grai, aflăm modul cum se împotriveau maicile şi surorile devastării nemiloase. Se zice că maicile au prins acel curaj mucenicesc de a apăra cu orice preţ biserica şi cele sfinte. Astfel, când camioanele ce erau încărcate deja cu podoabele bisericeşti trebuiau să se pornească, maicile se puneau în genunchi în faţa maşinii într-un şir, vrând să răscumpere cele sfinte cu propria lor viaţă. Când maşina era în dreptul unei maici sau trecea de ea, aceasta alerga repede la sfârşitul rândului constituind un şir neîntrerupt. Dar în cele din urmă s-a dovedit că teroarea comunistă era cu mult mai puternică decât împotrivirea lor. Biserica de vară „Sf. Dimitrie” deveni în scurt timp depozit, iar cea de iarnă, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, a fost transformată în club, unde triumfa desfrâul, demagogia şi minciuna. Cu timpul biserica „Naşterea Maicii Domnului” s-a ruinat, iar din biserica Sf. Dimitrie au rămas doar zidurile, că-ţi venea să le plângi de milă. Chiliile au fost date şcolii primare pentru amenajarea a câtorva clase strâmte şi întunecoase. Bietele maici de la mănăstire au rămas doar cu sufletul lor neîntinat, rugându-se pentru barbari să le lumineze Dumnezeu minţile… Încă e bine că nu le-au luat şi toate chilioarele mici şi sărăcăcioase, care şi azi mai rezistă intemperiilor, încingând ca un brâu curtea mănăstirii.

După trei decenii de devastare, numai vânturile mugeau pe vârfurile dealurilor, iar cupola bisericii abia se mai întrezărea printre scârţiitul bucăţilor de tablă ruginite, care abia se mai ţineau de „nervurile” cupolei. Numai după coastele abrupte ale dealurilor, zărind chiliile ruinate, puteai aprecia că a fost cândva o aşezare monastică pe acest loc. Vântul din miază-noapte sufla peste poienile din împrejurimi, totodată agitând şi buruienile din curtea mănăstirii, care se întreceau crescând în înalţime. Totul era pustiu şi în paragină. Dacă voiai să te adăposteşti de aerul rece şi pătrunzător, o puteai face doar cu gândul, privind către Sfântul Altar, la copacul stufos care-şi adăpa seva în interiorul lui. Privind la pictura mai mult ştearsă de pe pereţii bisericii, la tencuiala care abia mai atârna şi la scările interioare, de care erai sigur că nu vor mai putea fi urcate vreodată – nu-ţi mai încolțea în inimă niciun sâmbure de nădejde, decât dacă priveai la pomul înverzit din Altar care îşi întindea viguros braţele sale, prefigurând, parcă, reînvierea acestui locaş.

Atunci când nimeni nu se mai încumeta a crede că va exista o şansă de a scoate de sub ruini şi cenuşă Mănăstirea Vărzăreşti, parohul comunei Vărzăreşti, pe atunci preotul Vasile Plăcintă, îşi asumă responsabilitatea de a face primii paşi în vederea renaşterii mănăstirii.

Astfel, în 1990 Mănăstirea Vărzăreşti reînvie pentru a treia oară şi îşi deschide larg porţile pentru cei pe care Mântuitorul îi cheamă: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11:28). Primele lucrări de reconstrucţie a mănăstirii au fost începute de părintele Vasile Plăcintă împreună cu un grup de activişti şi credincioşi. Ulterior aceste lucrări au fost continuate de preotul Serghei Novac, numit paroh după decesul părintelui Vasile, care a supravegheat derularea lor până la numirea stareţei în 1994 – monahia Gheorghia (în lume Claudia Plăcintă). Din data numirii ei în funcţia de stareţă, ea a preluat desfăşurarea activităţilor de reconstrucţie a mănăstirii împreună cu egumenul Serafim Plăcintă, duhovnicul mănăstirii.

Prima liturghie în Mănăstirea Vărzăreşti, după devastarea comunistă, s-a săvârşit în anul 1995, în ziua hramului bisericii de vară, Sfântul Dimitrie.

În anul 1997, Mănăstirea Vărzăreşti primeşte din nou întru ale sale locaşuri pe Împărăteasa Cerului şi a Pământului, care a fost dusă tâlhăreşte de la Mănăstire – Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, de la Mănăstirea Vărzăreşti.

Tot în acest an se construieşte corpul de chilii pentru maici prin aportul adus de credincioşii din ţinutul Cernăuţi, unde au fost trimise două monahii pentru colectă în acest scop.

Lucrările strict necesare pentru a se putea sluji în mănăstire s-au finisat în anul 2000. În ziua prăznuirii Sfântului Dimitrie, Mănăstirea a fost târnosită.

Biserica de iarnă cu hramul „Naşterea Maicii Domnului” a fost demolată până la temelie, iar reconstrucţia ei nu a mai fost posibilă. Tot ce s-a mai păstrat referitor la ea este proiectul care se păstrează în arhiva mănăstirii şi poze în stadiul de ruină.

Din activităţile recente desfăşurate se enumără:

În anul 2007 s-a început pictura mănăstirii.

În 2008 a fost demolat un corp de chilii vechi cu intenţia de a construi un hotel pentru pelerini și ateliere. Celelalte căsuţe vechi, care au servit ca şi chilii, mai sunt încă locuite de maicile bătrâne, deşi se află într-o stare rea.

La 31 decembrie 2008 a avut loc un incendiu, care a afectat un corp de chilii.

În primăvara anului 2009 s-a finisat pictarea altarului.

În ceea ce priveşte gospodăria mănăstirească, precizăm că în anul 1995 a fost construit primul grajd şi prima stână a mănăstirii, unde, din mila creştinilor, s-au adunat 10 vite şi 85 de oi.

Având în vedere faptul că mănăstirea e poziţionată pe vârful dealului, ea era lipsită de apă. Despre vechiul apeduct nici nu s-a mai pomenit. Aşa că a fost nevoie de a se realiza unul nou, cu o lungime de 3 km, lucrare care s-a efectuat în anii 1998-1999.

În anul 1996, Mănăstirea a fost unită la reţeaua telefonică. Tot ce s-a menţionat până acum s-a realizat doar cu ajutorul creştinilor.

Referitor la proprietatea mănăstirii, menţionăm că în anul 1995 au fost înapoiate mănăstirii 7 ha de pământ, cel mai îndepărtat, de la hotarul cu satul Vărzăreşti şi cel mai de proastă calitate. Pentru aceasta Mănăstirea a fost nevoită să-l schimbe de două ori, până când a rămas cu pădurea de pe vârful dealului.

Martoră oculară a istoriei zbuciumate a poporului cuprins între albele celor două fluvii, Mănăstirea Vărzăreşti a fost, este şi va fi SOLUL ORTODOXIEI pe meleagurile moldave, spaţiu al liniştii şi singurătăţii, un popas în călătoria spre drumul regăsirii cu sine însuşi şi cu Ziditorul nostru – Dumnezeu.

Sursa: text/foto http://varzaresti.md/