Crâmpeie din viața Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni

Nota Moldova Ortodoxă: În cadrul ședinței Sfântului Sinod din 15.07.2016 (ziua pomenirii Sf. Binecredincios Ștefan cel Mare), în urma raportului PS Pancratie, Episcop de Troițk, Președintele Comisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfinților, la cererea ÎPS Mitropolit Vladimir și a Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova, au fost luate în unanimitate următoarele decizii: Extras din Condica № 68 – 1. Canonizarea Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni (1746-1821). 2. Ziua de pomenire a Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost stabilită ziua trecerei sale la cele veșnice 30 martie (12 aprilie)

„În toată viaţa mea eu m-am străduit să le fac bine mai mult celor ce m-au obijduit. Se întâmpla că nopţi întregi n-am închis ochii, gândind numai despre un cuvânt, care, după cum gândeam eu, putea să obijduiască pe cineva şi nu mă linişteam, până nu-i arătam iubirea şi dragostea mea”.

Cine îşi apără ţara, chiar când îl aşteaptă ura, moartea, pedeapsa, acela trebuie socotit că-i într-adevăr un om.

Cicero

Ştim cu toţii că la mari adâncimi, în subterană, curg râuri, cu ape calde sau reci, râuri nevăzute. Acele şuviţe de ape sunt ca nişte nervi ai pământului care acţionează asupra noastră, ne modifică firea şi comportarea. Şi precum în toate timpurile au existat romantici care au purces la descoperirea pământurilor necunoscute, astfel au existat şi există oameni care se aventurează a descoperi râurile nevăzute ca pe o parte componentă a firii noastre, fără de care noi nu suntem noi. Unul dintre acei romantici a fost mitropolitul Basarabiei Gavriil Bănulescu-Bodoni.

Fiecare epocă îşi are locul ei în registrele istoriei, dar pe lângă precizia cronologică există foarte mulţi factori subiectivi, care sunt trecuţi cu vederea, deşi la timpul lor se prea poate că anume ei, factorii subiectivi, sunt determinaţi în situaţiile concrete. Despre G. Bănulescu-Bodoni s-a pomenit în istorie prea rar şi numai tangenţial. De vină au fost factorii subiectivi, culoarea şi temperatura acelui început de veac XIX când tânărul imperiu rus făcea din Basarabia un cap de pod pentru a-şi alipi Peninsula Balcanică ori, în cel mai rău caz, a obţine o influenţă unică şi indivizibilă asupra ţărilor din această zonă.

Luptele armate diplomatice cu intrigi nemaipomenite şi pentru a scăpa teafăr din asemenea aventuri era nevoie de o abilitate deosebită. Dar se găseau solitari care şi în această frământare infernală încercau să-şi salveze Patria, o făceau aşa cum puteau şi pricepeau. Şi noi suntem obligaţi să-i înţelegem, admiţând că alte variante practic nu erau. Menghina istoriei întotdeauna e mai puternică decât orice individ luat în parte.

Oricine s-ar încumeta să scrie o istorie a Basarabiei va fi nevoit să se oprească în dreptul acestui nume. Având pe masă cărţile istoriei, putem accepta ori nega tot ce a făcut el, dar nu putem în nici un caz să-l trecem cu vederea fără să-l pomenim.

A fost un peregrin. O bună parte a vieţii şi-a trăit-o în căruţele de poştă, în faetoane ori chiar măsurând drumul cu pasul. O fi moştenit dorul de călătorie încă de la strămoşii săi, care se trăgeau dintr-un neam moldovenesc înrudit cu cel al Callimachilor şi care s-a mutat în Moldova în Ardeal.

Există mai multe versiuni despre locul de naştere al viitorului mitropolit: oraşul Câmpul-Lung (versiunea T.V. Ştefaneli) şi Bistriţa (versiunea A. Stadniţchi şi M. Parhomovici), mai aproape de adevăr fiind socotită varianta a doua.

S-a născut în 1746 în familia lui Grigore Bănulescu, răzeş şi ostaş de frontieră, la numele de familie al căruia era adăugat numele de familie al tatălui său adoptiv –  Bodoni. A fost botezat în numele tatălui său adoptiv – Bodoni. A fost botezat în numele tatălui, în lumea laică zicândui-i-se Grigore a lui Grigore Bănulescu.

Despre mama lui Gavriil Bănulescu-Bodoni se cunoaşte foarte puţin, se ştie doar că o chema Anastasia.

Familia lor era nu prea îndestulată şi din această cauză viitorul mitropolit a învăţat prin şcoli fiind ajutat de rude. Şi-a început studiile la o şcoală elementară din Bistriţa, de unde un unchi al său, preot, l-a trecut la şcoala normală din Ardeal, iar de aici pleacă la Buda-Pesta ca să-şi desăvârşească învăţătura. Se presupune că a mai colindat şi alte oraşe ale Ungariei până a fost orientat să plece în anul 1771 la Chiev, la renumita Academie teologică.  Peste doi ani absolveşte cursul Academiei, se întoarce în Moldova, dar nu se reţine prea mult, căci îl atrage Grecia, celebrele ei mănăstiri. Nu este greu de a restabili ruta acelei îndelungate călătorii – cele mai bune şcoli ale vremii l-au găzduit pe tânărul moldovean: Hios, Patmos, Afon, Smirna.

La întoarcerea în ţară i se oferă un post de învăţător într-o şcoală din Năsăud, de unde peste un an pleacă la Iaşi, la şcoala domnească, nimerind sub protecţia lui Gavriil Calimachi. Peste doi ani, având la mână recomandarea mitropolitului către patriarhul din Ţarigrad, trece la Constantinopol unde se călugăreşte, de acum înainte chemându-se Gavriil, după numele protectorului său Gavriil Callimachi. De aici pleacă pe trei ani în Grecia la Patmos, unde se cufundă în studierea cărţilor greceşti şi e preocupat de studierea  limbii franceze, însuşind-o atât de bine, încât contemporanii credeau că e francez din născare.

Ar fi dorit să mai rămână la Patmos, dar începuse o epidemie în Grecia şi el hotărî  să se întoarcă acasă. Petru Kuniţchi, în amintirile sale despre Gavriil, scria: „După cum povestea el (Gavriil – Iu.C.) mai târziu, în drum, se întâmpla să poposească pe la hanuri învăluite de ciumă, şi din neştiinţă să ieie masa cu bolnavi de acea molimă, dar Dumnezeu l-a ocrotit, şi el nevătămat a ajuns la Iaşi” (P. Kuniţchi, Câteva date despre viaţa lui Gavriil. – În Buletinul eparhial al Hersonului, 1881, nr. 18).

Întoarcerea lui G. Bănulescu-Bodoni l-a bucurat mult pe bătrânul mitropolit Gavriil, care avea nevoie pentru şcoala domnească din Iaşi de un profesor de elină, deoarece învăţatul Nichifor Feotochi plecase la Poltava. La 31 august 1781 mitropolitul Gavriil Callimachi îl hirotoneşte ierodiacon, iar la 1 septembrie – ieromonah, fiind numit propovăduitor al slovei Domnului în limbile greacă şi moldovenească la mitropolia din capitala Moldovei. Dar autorităţile încep să suspecteze şcoala domnească de răspândirea ideilor francmasonice, prestigiul ei cade, în jurul acestui caz se ţes intrigi… Şi atunci Gavriil Bănulescu-Bodoni acceptă propunerea lui Nichifor Feotochi de a se transfera la Poltava, lucru pe care l-a şi înfăptuit în iulie 1782.

Aceasta este de fapt a doua plecare în Rusia. Şi dacă prima oară pornise împins de gândul de a studia la Academia din Chiev, acum are dreptul să aleagă între Iaşi şi Poltava. A dat preferinţă Poltavei. Trebuie de menţionat aici motivul principal al acestei alegeri, altfel e greu de înţeles de ce de fiecare dată când evenimentele pornesc pe căi lipsite de perspectivă gândul lui Bănulescu-Bodoni se îndreaptă spre Rusia. Evident că nu motivele carieriste au determinat alegerea. Aflându-se în preajma mitropolitului, ar fi putut obţine orice înaltă funcţie. cauza trebuie căutată în marea lui dorinţă de a salva Moldova de jugul turc şi fanariot şi în speranţa că Rusia, stat tânăr şi viguros, ar fi în stare să alunge turcii din Patria lui. G. Bănulescu-Bodoni n-a intuit faptul că dincolo de declaraţiile diplomatice ale Rusiei se întrezăreau şi interesele ei teritoriale.

După doi ani de aflare la Poltava hotărăşte să se întoarcă la Iaşi, unde îl găseşte în viaţă pe patronul său spiritual care îl hirotoniseşte arhimandrit. În 1786 moare Gavriil Calimachi, postul lui îl ocupă episcopul Leon al Romanului, locul acestuia fiind juruit lui Gavriil Bănulescu-Bodoni. Dar funcţionarii greci au aranjat astfel lucrurile că episcop al Romanului a devenit egumenul grec Antoniu. După tradiţie episcopul de Roman urma să devină mitropolit. Adânc ofensat, Gavriil Bănulescu-Bodoni iarăşi ia drumul pribegiei. De astă dată are mai mulţi tovarăşi de drum spre Poltava. Începuse al doilea război ruso-turc şi Alexandru Mavrocordat, Domnul Moldovei, s-a retras în Rusia, tot la Poltava, şi în biserica de casă a Domnitorului urma să slujească Bănulescu-Bodoni, în serviciul lui intrând şi povăţuirea, îndrumarea copiilor domnitorului. Dar G. Bănulescu-Bodoni nu s-a reţinut prea multă vreme în casa domnească, preferând să-şi reia serviciul la seminar, în funcţia de rector şi profesor de limbă greacă. Nici acum nu se încadrează pentru multă vreme în serviciul pedagogic. Ecaterina a II-a mizează pe ajutorul lui în rezolvarea unor chestiuni politice şi la 26 decembrie 1791 la mănăstirea Cozia Bănulescu-Bodoni e hirotonit episcop al Cetăţii Albe şi Benderului.

Schimbările parvenite în viaţa principatelor în timpul războiului ruso-turc îi ajută să urce pe treptele ierarhiei nespus de repede. Printr-un „ucaz” al împărătesei, din 11 februarie 1792, e numit mitropolit al Moldovei şi Munteniei, fiind sfinţit la Iaşi.

În acelaşi an, la 7 aprilie, contele Alexandru Bezborodco scria Ecaterinei: „…persoana noului mitropolit, având în vedere, că-i foarte luminat şi se poartă bine, este priincios pentru românii de aicea (moldovenii şi muntenii) măcar că ei singuri se tem să mărturisească aceasta lămurit. Cu toate acestea mitropolitul trage nădejde, că se va întări aici pe multă vreme”.

Zădarnică nădejde: a fost destul ca armatele ruseşti să se depărteze de capitala Moldovei ca noul domnitor Alexandru Moruzi să-i ceară să plece din scaunul mitropoliei. A refuzat. În noaptea de 19 iunie 1792 a fost arestat şi escortat la Constantinopol, unde a stat închis timp de patru luni, fiind pus în libertate numai la intervenţia Ecaterinei. Împărăteasa i-a trimis şi un cadou: un potcap alb şi o cruce bătută cu nestemate.

Şase ani şi cinci luni cârmuieşte eparhia Ecaterinoslavului şi Novorossiiskului, şi în această calitate participă la întemeierea oraşului Odessa. Patru ani a stat în scaunul mitropoliei din Chiev. Ca şi predecesorul său de odinioară, Petru Movilă a făcut mult pentru a ridica prestigiul Academiei teologice. La sugestia lui în această instituţie a început să fie predat un curs de medicină şi unul de muzică, a întărit baza economică a înaltei şcoli.

La 21 august 1803, în vârstă de 57 de ani, pe motiv de boală, G. Bănulescu-Bodoni părăseşte Chievul şi se stabileşte la Odessa, unde va locui până în august 1805, când iarăşi îşi schimbă locul de trai motivând că viaţa în tânărul oraş e prea scumpă. Motivul adevărat era altul. Politica Rusiei în Balcani nu suferise prea mari modificări. Forţele turcilor slăbeau. Reieşind din informaţiile pe care le deţinea, se aşteptau noi ciocniri ruso-turce, de aceea ar fi fost foarte bine să fie din nou în atenţia demnitarilor ruşi. Îşi alege loc de reşedinţă Dubăsarii.

Patru ani a locuit în acest orăşel, până când a sosit ordinul mult aşteptat de întoarcere în serviciul bisericesc. La 27 martie 1808, prin porunca împăratului Alexandru I, „…fostul mitropolit al Chievului Gavriil iarăşi să se numească părtaş al Presfinţitului Sinod şi exarh al lui în Moldova, Muntenia şi Basarabia”.

Prin acest rescript împărătesc două ţări de sine stătătoare, două biserici de sine stătătoare sunt unite. Şi primul lucru pe care îl face nou exarh este o vizită de revizie şi cercetare a bisericilor din exarhie. Îl urmăreşte ideea reformării bisericii după modelul celei ruseşti. Introduce condicele de înregistrare pentru nou-născuţi, cununii, pentru morţi. Şcoala de la mănăstirea Socola vrea s-o prefacă în seminar, recomandă Divanului să deschidă o şcoală de preoţi în Muntenia. În cadrul reformelor pornite de mitropolit o importanţă mare are încercarea de a apăra preoţii şi feţele bisericeşti: „Preoţimea ţărilor mult suferă din pricina obijdelor din partea boierilor şi a stăpânirii cetăţeneşti. Exarhul au luat multe măsuri pentru apărarea preoţilor de obijdele mirenilor, îndreptându-se la stăpânirea rusească. Stăruinţele lui n-au fost în zadar. De la împăratul au fost poruncit divanului Munteniei să caute să nu facă obijde şi asupriri de tot felul persoanelor duhovniceşti.

Exarhul Gavriil n-au scăpat din vedere nici mănăstirile. …în Moldova şi Muntenia se află mănăstiri de două feluri: mănăstiri de ţară şi închinate, sau atârnate pe mănăstirile şi obştiile călugăreşti din răsărit. În mănăstirile acestea exarhul a găsit neorânduieli de tot felul. Pentru înlăturarea lor, el au dat instrucţii (poveţe) mănăstirilor, unde porunceşte să primească în ele numai cei ce vin cu adevărate dorinţi de călugărie şi numai după o cercetare îndelungată. Afară de aceasta, exarhul au înlăturat amestecul divanului în treburile mănăstirilor, iar în mănăstirile închinate au mărit amestecul în ocârmuirea lui a împuterniciţilor mănăstirilor răsăritene, care face mari bazaconii (fărădelegi) cu averea mănăstirilor, întrebuinţând după placul său şi dărâmând buna stare a lăcaşelor Dumnezeieşti. Dar mai înainte de a aduce mănăstirile la buna stare, mitropolitul Gavriil a trebuit să ducă o luptă lungă şi grea cu împuterniciţii mănăstirilor, care s-au jeluit pe dânsul Preasfântului Sinod. Însă jalba lor n-au avut nici o urmare şi singuri jeluitorii au fost pedepsiţi prin trimiterea pe la fel de fel de mănăstiri din Rusia”. (Al. Mateevici. Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni – întemeietorul şi orânduitorul eparhiei Chişinăului şi a Hotinului, – rev. Luminătorul, august-noiembrie, 1913).

Autoritatea mitropolitului G. Bănulescu-Bodoni la curtea împărătească creşte cu fiecare an. Împăratul îl mulţumeşte pentru slujba credincioasă şi îi dăruieşte o şubă de sobol. În 1812 primeşte ordinul Sf. Andrei cu briliante. Şi se părea că nu mai există piedici în realizarea reformelor ţariste. Având susţinerea curţii şi Sinodului, putea nestingherit să şteargă toate deosebirile dintre obiceiurile din bisericile ruse şi cele moldoveneşti şi munteneşti. Dar politica are traiectoriile ei şi, după pacea de la 16 mai 1812 de la Bucureşti, Bănulescu-Bodoni se retrage la Chişinău şi este nevoit s-o înceapă cu organizarea unei noi eparhii a Basarabiei. Nu-l stinghereşte faptul că fostul mitropolit al Chievului poartă titlul modest de exarh al Basarabiei. El e dornic să contribuie reformelor începute. E un moment de principiu. Are vârsta de 67 de ani şi dorinţa de a realiza ceva definitiv, să fie de pomină. Drept dovadă serveşte abnegaţia cu care se apucă de organizarea noii eparhii în Chişinău, orăşel mic cu vreo cinci mii de locuitori. Construieşte casele mitropoliei. Nu ajung mijloace. Mitropolitul pune la „bătaie” economiile sale.

Din acelaşi studiu al lui Mateevici, tipărit în Luminătorul: „Cu neobişnuita putere de muncă a mitropolitului Gavriil, cu grijele lui despre grăbirea lucrului zidirilor pornite, căci el pentru aceasta uneori singur căuta şi lucrători, clădirile creşteau repede. Toamna a anului 1814 au fost ridicate de acum douăsprezece clădiri pentru casa arhierească. Sfârşirea unui număr atât de mare de clădiri într-aşa scurtă vreme este un lucru vrednic de mirare, mai ales, că mitropolitul Gavriil singur a căutat şi chipuri băneşti pentru zidirea acestor clădiri”.

E ştiut faptul că mitropolitul avea câţiva ajutori de nădejde care îl sprijineau şi purtau poverile muncilor concrete. Petru Kuniţchi, Ion Nesterovici, Isidor Gherbanovschi sunt acele figuri modeste fără de care nu ar fi apărut în iarna anului 1813 la Chişinău Seminarul teologic. Iar peste câteva luni au fost deschise clase şi pentru copiii nobililor din ţinut. Pe G. Bănulescu-Bodoni nu-l poate linişti numai cutezătoarea-i încercare de a da viaţă unui aşezământ de învăţământ, ci pune în această idee şi o nuanţă politică. „Acest seminar, fiind învecinat cu ţinuturile Moldovei, Bulgariei şi Austriei, trebuie să aibă o înfăţişare atrăgătoare, scria în 1815 mitropolitul Gavriil, ce ar onora grija guvernului faţă de nevoile învăţământului”.

Deschiderea seminarului, reînnoirea şi deschiderea unor biserici noi îl îndreaptă spre gândul de a deschide o tipografie, căci era o acută nevoie de cărţi. La 31 mai 1814 tipografia eparhială a fost deschisă într-o încăpere prevăzută special pentru această menire.

A. Stadniţchi în studiul său Gavriil Bănulescu-Bodoni, ekzarh moldo-vlahiiskii (1808-1812) i mitropolit Chişinevskii (1813-1821), (Chişinău, 1894) menţionează: „Tipografia întemeiată de mitropolitul Gavriil aducea un mare folos întregii Basarabii. Aici se editau nu numai cărţi pentru serviciul divin în limbile rusă şi moldovenească. dar şi alte cărţi la fel de necesare pentru învăţătura preoţimii şi pentru îndrumarea poporului simplu, şi tot aici se tipăreau manualele pentru seminar, de serviciile ei se foloseau şi autorităţile locale. Şi chiar mai mult decât atât, tipografia eparhială a făcut un serviciu extraordinar knezatelor moldo-vlahe. De aici se luau cărţile pentru multe biserici de dincolo”.

Dintre toate personalităţile care au stat la cârma Basarabiei atunci când ea s-a pomenit în componenţa imperiului rus mitropolitul G. Bănulescu-Bodoni are trăsăturile cele mai distincte.

Primul guvernator al ţinutului, Scarlat Sturdza, a părăsit postul după un an de activitate. Succesorul său generalul Harting s-a menţinut în acest post până la 10 septembrie 1817, când a fost destituit şi lăsat la vatră fără nici o pensie. În locul lui la cârma noii gubernii a fost înscăunat Behmetiev.

Guvernatorii se schimbau, iar mitropolitul de unul singur ducea povara orânduirii eparhiei, lupta cu răuvoitorii şi intriganţii de tot soiul. Funcţionarii ruşi nu-l prea aveau la inimă, bănuindu-l de orientare proromânească.

„Cum putem explica reuşitele unei asemenea activităţi? se întrebă în lucrarea citată A. Stadniţchi. Ele îşi au explicaţia în talentul organizatoric şi administrativ al arhiepiscopului nostru şi de asemenea în calităţile caracterului său. Mai mult practician decât teoretician idealist, el era omul faptei şi nu al cuvântului. De aceea el întotdeauna izbândea în înfăptuirile sale. Greutăţile ce îi ieşeau în cale nu-l resemnau, ci dimpotrivă îi adăugau forţe sufleteşti ca să lupte cu acele piedici şi să învingă. Dacă ar fi să aducem calităţile sale sufleteşti, raportându-le la vreo unul dintre temperamentele recunoscute de psihologie, am putea spune că arhiepiscopul nostru era un exponent al temperamentului holeric”.

O completare interesantă a portretului lui G. Bănulescu-Bodoni o găsim în paginile publicate de Alexie Mateevici în Luminătorul:

„Cu supuşii săi, după cum spune arhimandritul Irinei (Nesterovoci – Iu.C.), el era răbdător: iar de ieşea din răbdări, apoi peste câteva minute cerea iertare de la cei mai de pe urmă din supuşii săi. Într-o vorbă cu prietenii, mitropolitul Gavriil odată a zis: „În toată viaţa mea ea m-am străduit să le fac bine mai mult celor ce m-au obijduit. Se întâmpla că nopţi întregi n-am închis ochii, gândind numai despre un cuvânt, care, după cum gândeam eu, putea să obijduiască pe cineva şi nu mă linişteam, până nu-i arătam iubirea şi dragostea mea”.

Era de-acum al optulea an al slujirii mitropolitului Gavriil bisericii din Basarabia, se sfârşea al 75-lea an al vieţii lui. Truda îndelungată, supărările lui de slunbă, cu totul surpase puterile lui şi el mai toată ocârmuirea eparhiei o dăduse acum vicarului sau preasfinţitului Dimitrie (Sulima). La anul 1819 el au prins de-acum a se pregăti spre mutarea în altă lume. Alegând un loc al odihnei sale mănăstirea Căprieanei. Arhipăstorul s-au grăbit să sfârşească aicea zidirea bisericii Adormirii Maicii Domnului; singur a fost de faţă la sfinţirea ei, în toamna anului 1819, au arătat locul său de înmormântare şi-au poruncit să se zugrăvească planul peşterii de mormânt”.

Bătrânul mitropolit socotea că treburile sale lumeşti sunt încheiate şi acum trebuie să aştepte chemarea de pe urmă. Şi ceasul vieţii lui s-a oprit în martie 30, în 1821, la orele 8 dimineaţa.

Au fost scrise anunţuri în ziarele ruseşti, româneşti şi austriece ca să vină moştenitorii să-şi ia partea ce li se cuvenea. Dar mare a fost dezamăgirea lor, căci Gavriil Bănulescu-Bodoni îşi cheltuise averea zidind lăcaşuri pentru Domnul. Trecută în alţi parametri, această viaţă este închinată căutării de râuri nevăzute, dar fără de care sufletele noastre pier de sete…

În biblioteca Seminarului din Chişinău au fost găsite trei cărticele scrise cu mâna, conţinând Ode închinate mitropolitului Gavriil de către ajutorii şi elevii săi. Preotul Mateevici le-a tradus şi le-a inclus în studiul său. Am ales un catren care se potriveşte de minune pentru un epigraf, dar şi pentru un epitaf…

O, mare şi ales bărbat.

La noi, copiii tăi, priveşte,

Căci truda nu ţi-i de uitat

Şi duhul lor o pomeneşte.

Iurie Colesnic,

pentru www.ortodox.md