Mănăstirea “Înălţarea Domnului”, Noul Neamţ (Chițcani)

Manastirea Noul Neamt este o manastire ortodoxa de calugari, aflata pe malul Nistrului, la marginea comunei Chitcani, la numai 10 kilometri inspre sud de localitatea Tighina, numita si Bender, in judetul Tighina, Moldova.

Adresa:

Republica Moldova,

r. Slobozia, s. Chițcani, str. Lenin 2,

Tel .contact: (+373) 68824040

e-amil: [email protected]

web: www.noulneamt.md

* * *

Manastirea Noul Neamt a fost intemeiata pe vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Mai multi calugari de la Manastirea Neamt, din judetul Neamt, in frunte cu duhovnicul manastirii, parintele Andronic Popovici, nefiind de acord cu secularizarea averilor manastiresti si cu interzicerea slujbelor in limba slavona, in vechea lavra a Neamtului, trec raul Prut, in Basarabia care, de la anul 1812, fusese anexata de Imperiul Tarist. Parintele Andronic, impreuna cu ieromonahul Teofan Cristea intervin la Arhiepiscopul Chisinaului, Antonie, pentru a construi o manastire de calugari pe mosia Chitcani – Copanca. In anul 1864, Sinodul de la Sankt Petersburg aproba cererea ierarhului. Se infiinteaza, astfel, Manastirea Noul Neamt -Chitcani, cu hramul Inaltarea Domnului.

La inceput, calugarii au folosit biserica parohiala Sfantul Nicolae, datand din anul 1834. In anul 1867 se construieste insa Catedrala Inaltarii Domnului, care a avut rolul de biserica principala a manastirii.

In anul 1885, se inalta Biserica Inaltarii Sfintei Cruci, iar in anul 1904, Biserica Adormirii Maicii Domnului. Tot in acea perioada s-a construit si clopotnita, cu cinci nivele si o inaltime de 60 de metri, fiind cea mai inalta din Basarabia.

In anul 1917, manastirea numita Noul Neamt a fost puternic bombardata de bolsevici. In perioada Romaniei Mari, la cererea soborului manastirii, aceasta a primit numele Patriarhului Miron Cristea, acesta fiind stranepot al ieromonahului Teofan Cristea, unul din intemeietorii manastirii.

In anul 1945, sovieticii aresteaza pe staretul Auxentie Munteanu si incearca sa introduca slujba in limba slavona in biserica, insa nici un ieromonah nu va raspunde la aceasta cerinta. In anul 1945, staretul manastirii, Axentie Munteanu, este arestat si trimis in lagar, de unde nu s-a mai intors.

In anul 1959, in Basarabia mai erau deschise doar doua manastiri: Manastirea Capriana si Manastirea Noul Neamt. Manastirea Noul Neamt este inchisa insa in anul 1962, fiind salvate o racla cu moaste de la mai multi sfinti si cateva icoane. La putin timp, este transformata in spital de tuberculosi. Bisericile acesteia ajung depozite, iar clopotnita devine muzeu al gloriei militare sovietice.

In data de 10 aprilie 1885, este numit staret ieromonahul Andronic. Acesta trece la cele vesnice in 1893, lasand Manastirii Noul Neamt peste 60 de volume printre care se regasesc 10 volume despre istoria Manastirii Neamt si Manastirii Secu si doua volume cuprinzand Istoria pentru noua Manastire Neamt.

O data cu revenirea Basarabiei la patria-mama, Manastirea Noul Neamt va cunoaste o dezvoltare deosebita. Manastirea Noul Neamt se redeschide in anul 1989, cand incep lucrarile de reparatie la bisericile Adormirea Maicii Domnului si Sfantul Mare Ierarh Nicolae. In anul 1991 se deschide aici Seminarul Monahal Sfantul Paisie Velicikovski, limba de predare fiind limba romana.

In anul 1994 este restaurata clopotnita. Cel mai mare clopot, dintre cele 12, are greutatea de 8,7 tone. In anul 1999 se restaureaza si Biserica Inaltarii Domnului. Datorita asezarii in zona de ocupatie transnistreana, manastirea a avut de suferit atat in perioada razboiului din anul 1992, cat si dupa aceasta.

La manastire se ajunge, de cele mai multe ori, cu permisiunea organelor de control transnistriene. La ora actuala este manastirea cea mai vizitata si renumita din Basarabia. Sfinte Moaste: in biserica Inaltarii Domnului se pastreaza o racla cu particele din mai multe sfinte moaste, primite in dar de la Patriarhul Chiril al Ierusalimului.

Icoane si odoare de pret: Aici se afla toiagul de pastorie al Sfantului Paisie Velicikovski si mai multe manuscrise ale arhimandritului Andronic Popovici, intemeietorul lavrei. Manastirea a avut o icoana facatoare de minuni a „Maicii Domnului de la Noul Neamt”, aflata astazi la Manastirea Caldarusani, de langa Bucuresti.

Teodor Danalache

 Istoria apariției mănăstirii Sfintei Înălțări Noul-Neamț

În secolele XV-XVII teritoriul Moldovei era acoperit de o reţea deasă de mănăstiri şi schituri, graţie amplei activităţi de ctitorire din partea unor domnitori ca Alexandru cel Bun, Stefan cel Mare, Petru Rareş s.a. În total, pe teritoriul Principatelor Române funcţionau 70 de aşezăminte monastice. Dintre mănăstirile de călugări, cel mai însemnat a fost lăcaşul monastic Neamţ.Lavra Neamţ, înfiinţată în a doua jumătate a sec. XIV-lea, este una dintre cele mai vechi şi mai bogate mănăstiri din Moldova, care pe parcursul a cinci secole şi-a afirmat însemnătatea sa ca mare centru de cultură, şi care şi-a dus faima tradiţiilor pînă departe dincolo de hotarele Moldovei.După taradiţie, mănăstirea Neamţ a fost înfiinţată de monahii Sofronie, Pimen şi Silvan.

După o versiune, aceşti călugări au venit în munţii Moldovei de la sud, posibil să fi fost ucenici ai sfîntului Nicodim de la Tismana. După o altă versiune ei ar fi venit din Sfîntul Munte Athos.Prima biserică a fost construită în mănăstire de Petru I Muşat (1375 – 1391). Tot Petru I, voievodul, a dăruit mănăstirii „cîteva sate la gurile Neamţului, două mori şi două vii”.Buna orînduirea a lăcaşului a contiunuat şi pe timpul voievozilor ce au urmat, dar mai ales sub Alexandru cel Bun, cînd urmărim o înflorire a mănăstirii. În perioada domniei lui a fost construită în locul bisericii vechi de lemn – una nouă de piatră, ce n-a ajuns pînă în zilele noastre, apoi clopotniţa pe care o putem vedea şi astăzi. Tot acest domnitor în anul 1429 la 31 august „pentru veşnica pomenire jertveşte mănăstirii Neamţ iazul  „над-нистре” ce se numeşte Zahorno şi o prisacă”.

Ştefan cel Mare  construeşte în anul 1497 o biserică nouă de piatră în cinstea Înălţării Acest voievod la 17 martie, anul 1500, ca şi Petru Voievod la 15 martie, anul 1527, precum şi alţii ce au domnit după ei, „cu gramote au întărit pămînturile ce aparţineau mănăstirii Neamţ jertvite de predecesorii lor”La mănăstirea Neamţ a activat fructuos o întreagă pleiadă de iluştri copişti de cărţi. Şcoala de traducere de la Neamţ dispunea de buni cunoscători de limbă greacă, română şi slavonă, de pregătirea cărora s-a îngrijit personal Paisie Velicicovski, cei mai capabili călugări fiind trimişi la Academia Domnească din Bucureşti.

Perioada de înflorile a Lavrei este atestată în a doua jumătate a secolului XVIII-lea, cînd părintele Paisie cu discipolii şi adepţii săi se bucurau de o mare autoritate şi influenţă, iar mănăstirea era un centru de cărturărie şi iluminism spiritual. Este înfiinţată viaţa de obşte a călugărilor ca şi la mănăstirile din Sfîntul Munte, fiind scris şi introdus Aşezămîntul şi Tipicul vieţii de obşte a călugărilor după Sf. Vasile cel Mare, Sf. Teodosie cel Mare, Sf. Teodor Studitul şi a Sf. Munte Athos. Viaţa şi activitatea stareţului a influenţat istoria spirituală a peste o sută de mănăstiri din România, Rusia şi Ucraina. Tipicul vieţii de obşte Paisian era cunoscut şi în lăcaşurile din Basarabia precum şi în tînăra mănăstire Noul-Neamţ.

Timpuri grele au venit asupra mănăstirii în a doua jumătate a sec. XIX în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, care cu reformele sale a pricinuit mult rău Bisericii. Aşa, în anul 1859 Biserica a fost supusă statului. Guvernul condus de Mihail Cogîlniceanu a primit legea cu privire la secularizarea avuţiilor mănăstireşti (luarea bunurilor Bisericii în favoarea statului), deşi conducerea Bisericii era împotrivă. Miniştrii au început a împărţi catedrele episcopale şi funcţiile de stareţi în mănăstiri cît şi a bunurilor Bisericii după voia lor, fără înştiinţarea Mitropolitului. Toate mănăstirile neînchinate au fost transferate în competenţa Ministerului pentru culte (în Valahia şi Moldova existau mănăstiri închinate şi naţionale), au fost desfiinţate atelierele şi biblioteca mănăstirii Neamţ.

Astfel cu ucazul №121 din anul 1859 a fost numită o comisie pentru a conduce cu treburile mănăstireşti în Cnezat, formată din cinci oameni civili şi două feţe bisericeşti, aceştea doi intrînd în comisie fără permisiunea episcopului. Martorul acelor evenimente schiieromonahul Andronic a numit această comisie – „comisia  tîlhărească”.La 2 iulie a aceluiaşi an, comisia însoţită de armată s-au prezentat în mănăstire adunînd  stareţul (vom folosi termenul stareţ în accepţiunea de superior, conducător care o are la noi şi nu cu înţeles de duhovnic sau povăţuitor) şi fraţii la trapeză. Stareţul Gherasim cu ochii în lacrimi le-a răspuns: „Amar îmi este să văd mănăstirea înconjurată de jandarmi – ceea ce n-au îndrăznit s-o facă nici turcii în timpul ocupaţiei. Soborul (e format din: casier, econom, blagocin, veşmîntar, duhovnic şi gestionat de stareţul mănăstirii) nu se împotriveşte guvernului, dar este  dureros faptul ce nu slujeşte spre cinstea nici a soborului cît şi nici a guvernului ortodox”.Membrii comisiei au pătruns în vistieria mănăstirească luînd banii mănăstireşti – 15 mii de galbeni austrieci şi 400 de galbeni, dăruiţi de turcii poposiţi aici în calitate de gardă în anul 1821

Acţiunile stăpînirii stîrneau nedumerire şi agitare în rîndurile obştei mănăstireşti.Fiind înlăturat stareţul şi soborul de la conducerea mănăstirii, membrii comisiei îi asigurau pe fraţi precum că, vor avea un nivel de trai mai bun. Ca dovadă au fost date dispoziţii ca obştea să fie alimentată cu pîne de grîu şi în fiecare zi să fie gătit peşte în ulei, neluîndu-se în consideraţie postul Sfinţilor Apostoli în care se aflau, cînd după statut nu se cuvine de a folosi peştele în alimentaţie.De către membrii comisiei a fost format un „Comitet administrativ”, în special din fraţi ai mănăstirii care nu se supuneau ascultării Mitropolitului şi a stareţului. Acestui organ special i se obligau următoarele:

1.       De a se îngriji pentru îndestularea necesară cu hrană obştea şi animalele mănăstirii;

2.       De a urmări după slujitorii din mănăstire.

3.       De a efectua zilnic darea de seamă referitor la produsele folosite şi a persoanelor ce se alimentează în mănăstire.

4.       De a supraveghea întreţinerea spitalului şi a şcolii mănăstireşti.

Au fost pecetluite uşile bibliotecii mănăstireşti; a cancelariei; a arhivei unde se păstrau hrisoavele domneşti şi actele de donaţie a ctitorilor care au fost trimise de către comisari la Departamentul pentru treburi bisericeşti. Apoi  au fost date în arendă pămînturile mănăstireşti şi au fost organizate vînzări publice în urma cărora au fost vîndute averile mănăstirii: caii, boii, oile. Aceasta fiind mai mult o tîlhărie, decît vînzare, pentru că totul era vîndut cu hurta, la preţuri mizerabile. A fost vîndută unor evrei la un preţ aproape degeaba – tipografia.A fost atentat şi statutul vieţii de obşte a mănăstirii. Pe 18 octombrie anul 1859 ministrul cultelor cu membri ai comisiei au inerzis stareţului de a se mai svîrşi slujbele în slavona bisericească în mănăstire. La care stareţul a reproşat, motivînd că aceste reguli au fost stabilite de cuviosul Paisie şi el trebuie să le păstreze şi nicidecum să le zădărnicească. Au fost aruncate din biserică cărţile în limba slavonă în turla mănăstirii. Unii părinţi au protestat şi au fost arestaţi.

Tirănii cumplite se lucrau în acea perioadă în sfintele mănăstiri. La 19 aprilie 1860 au fost arestaţi şapte fraţi din soboul mănăstiresc. Mănăstirea a fost înconjurată de pază înarmată, cu scopul de a mai aresta alţi 50 de fraţi.În scurt timp comisia hotărăşte benevol izgonirea stareţului din mănăstire, hulindu-l şi înjosindu-l. Grigorie Cuza le-a spus celor adunaţi: ”Să ştiţi monahilor, ahimandritul Gherasim nu vă mai este stareţul vostru, nu-l pomeniţi la ectenii, eu l-am demisionat din această funcţie”. Fraţii mănăstirii s-au adresat Mitropolitului să-i protejeze de stăpînirea civilă  şi să le fie restabilit stareţul în funcţie.Mitropolitul a protestat împotriva acestor nelegiuiri în Comitetul Central al Cnezatelor. Adresîndu-se totodată şi ieromonahului Teofan – împuternicit asupra avuţiilor mănăstireşti în Rusia, rugîndu-l să mijlocească în faţa guvernului rus pentru a sprijini religia ortodoxă în România coreligionară.Pe 8 noiembrie Cogîlnicenu, însoţit de jandarmi sosind la reşedinţa mitropolitului şi „înhăţîndu-l l-au dus în mănăstirea Slatina – unde a fost întemniţat. Iar pe stareţul mănăstirii Neamţ – arhimandritul Gherasim – în mănăstirea Coşula. Ei au stat închişi fiind strict urmăriţi”.

După toate cele întîmplate, Mitropolitul a înaintat cererea să fie eliberat de la catedra arhierească. Aflînd de cele înîmplate, ieromonahul Teofan  scrie Patrairhului de Constantinopol Ioachim şi Sfîntului Sinod, de prigoana care era asupra pravoslavnicilor în Biserica Ortodoxă Română.Comisia tensiona în continuare liniştea obştei monahale, ameninţîndu-i că în mănăstire arestările nu au luat sfîrşit şi unii monahi protivnici vor mai fi arestaţi. ”După aceasta mulţi călugări au părăsit mănăstirea. Unii au plecat în sfîntul Munte al Athosului, iar alţii în Basarabia, nădăjduind să primească ajutor de la împăratul Rusiei la înfiinţarea unei mănăstiri noi. Practic aşa s-a sfîrşit slăvita existenţă aproape de cinci veacuri a marei mănăstiri Neamţ”.

În urma acestor evenimente, la 26 septembrie anul 1861, 10 călugări, în frunte cu ieromonahul Andronic trec peste rîul Prut pentru a înfiinţa o nouă mănăstire în Basarabia. Mai apoi au mai venit alţi 22 de fraţi de peste Prut. Aici, cu binecuvîntarea  Arhiepiscopului de Chişinău Antonie, mica obşte se aşeză în una din moşiile mănăstireşti – Nemţeni, unde au format o obşte monahală. Trăiau şi lucrau în strîmtorări şi neajunsuri, în două case. Lavra Neamţ deţinea în Basarabia 13 moşii, pînă la care mîinile noilor guvernatori n-au reuşit să ajungă uşor. Dintre acestea pentru noi prezintă interes moşiile Copanca şi Chiţcani.Localitatea Chiţcani este documentată pentru prima dată la 31 august anul 1429, iar Copanca esta atestată la 18 februarie 1456, cu denumirea Corabca.Moşiile Copanca şi Chiţcani au fost dăruite Lavrei Neamţ de către domnitorul Moldovei Alexandru cel Bun în anul 1429 în timpul episcopului Siluan.

În gramota de daruire citim: ”Милостию Божиею мы, Александр Воевода, господарь земли молдавской…, и дали есмы монастырю от Нямца, Вознесении Христову, озеро на-днистре на имя Нагорное, и пасику – на Загорном: урик с всем доходом, що будет от них… А кто бы хотел узять от таковый да будет проклят от Господа Бога, и от Пречистыя Его Матери и от всех святых. Аминь. Писано в лето 6937 (1429) августа 31 дня”. Feciorul lui Alexandru Cel Bun, Ioan Voievod a înoit mănăstirea Neamţ şi a întărit după ea „блато на-днистре, именуемое Загорное озеро со своими грели и пасеку от Загорнои…”. Umătorii domnitori de asemenea adevereau acest dar a lui Alexandru Cel Bun şi mai adăugau cîte ceva de la sine, încît s-a format acea porţiune de pămînt care prin urmare au format moşiile Copanca şi Chiţcani.În anul 1593 cetatea Bender (Tighina) şi tot ţinutul, au fost transformate în „Raia” turcească, aceste moşii fiind confiscate de la Lavra Neamţ.În anul 1771 Moldova a fost ocupată de armatele ruse în timpul războiului ruso-turc. Ruşii au luat de la turci cetatea Bender şi împreună cu ea şi moşiile Copanca şi Chiţcani.

Egumenul mănăstirii Varlaam s-a adresat cu rugămintea grafului Petru Rumeanţev, ca să fie reîntoarse mănăstirii moşiile înstrăinate. La 18 ianuarie 1772, Rumeanţev ordonă comandantului cetăţii Bender să fie clarificată problema şi dacă rugămintea e legală, atunci să-i fie restituite mănăstirii moşiile.Dar lucrurile stagnau, din care cauză egumenul mănăstirii Neamţ a fost nevoit în anul 1774 să se adreseze din nou grafului Rumeanţev cu aceiaşi rugăminte. Egumenului i s-a cerut să fie prezentată adeverire din partea Divanului Cnezatului Moldovenesc că, într-adevăr aceste moşii aparţin mănăstirii. O astfel de adeverire a fost primită la 29 martie al aceluiaşi an. Conform tratatului de pace din 24 iule 1774, încheiat la Cuciuc-Cainardji, ruşii au părăsit Moldova. Ţinutul Bender trece din nou la turci, iar împreună cu el şi moşiile mănăstireşti. În anul 1806 în timpul celui de-al al 3-lea război ruso-turc, armatele ruse din nou au intrat pe teritoriul Moldovei. Lavra Neamţ din nou înaintează cererea pentru a i se întoarce moşiile Copanca şi Chiţcani. De data aceasta lucrurile au tărăgănat pînă după anul 1812, cînd conform Tratatului de la Bucureşti o parte din teritoriul Moldovei dintre Nistru şi Prut – Basarabia, a fost anexată la Imperiul Rus.

Către anul 1845 mănăstirii Neamţ, i-au fost recunoscute drepturile de proprietate asupra  moşiilor. Însă stareţul şi soborul mănăstirii nefiind înştiinţaţi de aceasta, au scris guvernului rus. Împăratul Nicolai Pavlovici după 26 octombrie anul 1845, adoptă hotărîrea ca moşiile Copanca şi Chiţcani să fie luate de către stat, iar mănăstirii să i se plătească banii  conform estimării.La 10 iunie 1852, după inventarierea moşiilor, a fost stabilit preţul de 224.183 ruble şi 62 copeici.În anul 1858, ieromonahul Teofan Cristea, cîrmuitorul delegat de Lavra Neamţ pentru ocîrmîuirea moşiilor din Basarabia, renunţă să primească veniturile respective eliberate de guvernul rus pentru moşii în perioada anilor 1821-1859, în suma de 112.226 ruble, 24 ¾ copeici inclusiv şi pentru cheltuielile judecătoreşti, şi roagă ca moşiile Copanca şi Chiţcanni să fie reîntoarse în stăpînirea mănăstirii, după cum prevedea hotărîrea guvernului din anul 1845.

Rugămintea părintelui Teofan pentru reîntoarcerea moşiilor Copanca şi Chiţcani în stăpînirea Lavrei Neamţ s-a încununat de succes. La 18 noiembrie, 1860 a urmat hotărîrea Consiliului de Miniştri, de a reîntoarce moşiile Copanca şi Chiţcani în stăpînirea Lavrei Neamţ.Înştiinţindu-se despre reîntoarcerea moşiilor Copanca şi Chiţcani în stăpînirea Lavrei Neamţ, la 11 aprilie, 1861, părintele Teofan se adresează Arhiepiscopului de Chişinău şi Hotin Antonie (Şocotov), cu cererea de a înfiinţa pe moşiile Lavrei Neamţ, o nouă mănăstire de bărbaţi pentru aşezarea în ea a celor veniţi din Moldova. Dar pînă cînd totul se va organiza să li se permită celor veniţi de peste hotare de a săvîrşi slujbele divine după ustavul mănăstiresc în biserica Sfîntului Ioan Gură de Aur din satul Nemţeni, judeţul Chişinău.La 23 aprilie, pe cererea părintelui Teofan a fost pusă rezoluţia Arhiepiscopului Antonie că referitor la această problemă a început corespondenţa între Ministerele Afecerilor Externe, a Imobilului de Stat şi a Celui a Afacerilor Interne şi numai atunci va fi primită hotărîrea de înfiinţare a noii mănăstiri. Iar pînă atunci li se va permite fraţilor veniţi de a săvîrşi slujbele în satul Nemţeni, numai ca întîi să fie prezentate adeverinţe că ieromonahul şi ierodiaconii nu sunt opriţi canonic de a săvîrşi cele sfinte.

La 10 mai, 1861 cu un ucaz, Consistoria Duhovnicească din Chişinău l-a înştiinţat pe părintele Teofan de toate acestea. Primind binecuvîntarea ierarhului, părintele Teofan cu fraţii veniţi de peste Prut au plecat în satul Nemţeni, unde au slujit liturgia şi un te-Deum de mulţămire.Zădarnică le-a fost bucuria. Guvernul român acţionînd prin intermediul Ministerului Afecerilor Externe, a hotărît ca ieromonahul Teofan să fie reîntors în patrie şi distituit din funcţia de împuternicit cu avuţiile mănăstireşti din Basarabia. Ministrul cultelor, Gheorghe Dubău folosind intrigi şi ameninţări asupra frăţimii mănăstirii Neamţ, efectuează un act înşelător semnat de arhimandritul Timotei, om cu caracter slab, în baza căruia Ministerul Imobilelor Bisericeşti, publică ucazul № 2120 din 9 martie 1861, conform căruia funcţia de împuternicit cu avuţiile din Basarabia este transmisă comisarului Teodosie Aronean. În urma acestor acţiuni guvernul rus a fost pus în faţa problemei căruia dintre cei doi să-i fie reîntoarse avuţiile. În sfîrşit este primită hotărîrea cu № 10103 din 26 iulie anul 1862, de Ministerul Imobiliar de Stat şi Palata de Stat a Basarabiei, conform căruia moşiile Copanca şi Chiţcani trebuie să fie reîntoarse Lavrei Neamţ în persoana ieromonahului Andronic, fostul duhovnic al Lavrei care la moment se afla în satul Nemţeni.Fiind delegat de către ieromonahul Teofan prin procura № 155 din 6 august, părintele Andronic se face cunoscut cu moşiile cît şi cu bisericile ambelor moşii şi la 29 august 1862 alege satul Chiţcani.

După stabilirea semnelor de hotar de către o comisie specială , la 24 septembrie după terminarea formalităţilor necesare, părintele Andronic a preluat funcţia de conducere a moşiilor Copanca şi Chiţcani. La reîntoarceraea ieromonahului Teofan din Petersburg, la 28 noiembrie 1862, părintele Andronic s-a adresat Arhiepiscopului de Chişinău şi Hotin Antonie cu rugămintea de a se permite trecerea fraţilor din Nemţeni în Chiţcani şi de a se binecuvînta săvîrşirea slujbelor după ustavul Lavrei Neamţ. Această rugăminte a fost satisfăcută cu ucazul № 911 din 7 decembrie, 1862. Aşadar, la 22 decembrie călugării erau în Chiţcani. Cu săvîrşirea unui te-Deum de mulţămire Maicii Domnului, în ajunul Crăciunului a început săvîrşirea slujbelor după ustavul Lavrei. Din acest moment pe „otcina” Chiţcani, în biserica Sfîntului Ierarh Nicolae (care există şi în prezent) a început slujba mănăstirească.

Părintele Andronic şi alţi călugări au adus de la mănăstirea Neamţ în Basarabia aproximativ 30 de manuscrise în limba slavonă şi română din sec. XV-XIX. Acestea au stat la baza bibliotecii mănăstirii Noul-Neamţ, care pe parcurs a fost completată cu ediţii tipărite şi manuscrise daruite sau aduse.Dar neplăcerile cu aceasta nu au sfîrşit. Asupra părintelui Teofan se scriau pîre, în care el era clevetit. Nu un ultim aport l-au avut aici parohul bisericii din Chiţcani şi acei săteni ce urmau să fie strămutaţi în satul Ursoaea, conform ucazului. Din această cauză, ieromonahul Teofan pentru a doua oară pleacă la Petersburg pentru a primi permisiunea înfiinţării noii mănăstiri în satul Chiţcani. La 15 mai 1863, el a înaintat Ministerului Afacerilor Externe proiectul, în care  accentuează promisiunile sale indicate în raportul din 21 iulie 1860 – referitor la înfiinţarea noii mănăstiri pe „otcinile” Copanca şi Chiţcani, ceîndu-i Ministerului de a revizui proiectul şi de a permite aşezarea mănăstirii.

Proiectul înaintat prevedea următoarele:

• Noua mănăstire să se numească Lavra Noul-Neamţ a Înălţării Domnului din Basarabia;

• Să se săvîrşească rînduiala mănăstirească după tipicul alcătuit de cuviosul Paisie Velicicovski ca şi în Lavra Neamţ şi Secu;

• Alegerea stareţului se va efectua din rîndul fraţilor mănăstirii de către soborul fraţilor ei, dar şi cu acordul şi participarea celor de la Neamţ şi Secu. Candidatul ales în funcţie va fi înaintat Sfîntului Sinod pentru aprobare;

• Pentru acoperirea cheltuielilor de întreţinere a fraţilor se va reţine anual suma necesară de arginţi din veniturile moşiilor Copanca şi Chiţcani, cît şi a altor moşii a Lavrei Neamţ şi Secu, aflate în Basarabia;

• Se va reţine suma necesară pentru construcţia mănăstirii conform planului, care urma să fie întărit;

• Din suma rămasă din veniturile de pe moşiile mănăstireşti, se va depune în Banca de Stat din Odesa suma necesară în arginţi, pînă se va aduna capitalul necesar, din procentele căruia se vor întreţine un număr anumit de studenţi la Seminarul Teologic din Chişinău cît şi a unui anumit număr de studente la Institutul de femei organizat în Chişinău;

• Noua mănăstire deşi se va supune Sfîntului Sinod, concomitent va fi socotită fiica Lavrei Neamţ şi toate actele se vor efectua în trei exemplare: pentru Sfîntul Sinod, pentru Lavra Neamţ şi al treilea pentru păstrare în nou întemeiata mănăstire.Acest proiect a fost prezentat la 28 mai Ober-Procurorului Sfîntului Sinod. Iar la 30 mai Mitropolitului Filaret al Moscovei (actualmente canonizat în rîndurile sfinţilor de către B.O.R.), care a spus următoarele: ”Nu există niciun motiv care ar pune la îndoială înfiinţarea noii mănăstiri care se cere de soborul mănăstirii Neamţ din Moldova…”.

Rugămintea părintelui Teofan a fost satisfăcută.La 6 august Sfîntul Sinod a editat ucazul № 1461 referitor la mănăstirea Noul-Neamţ: ”Deşi acest lăcaş este numai o parte a Lavrei Neamţ în hotarele Rusiei, dar ea trebuie să urmeze rînduiala de obşte a Lavrei după ustavul muntelui Athos; să păstreze legătura permanentă cu Lavra Neamţ; să se afle în supunerea ierarhului eparhiei de Chişinău, dar să depindă şi de Sfîntul Sinod; alegerea stareţului mănăstirii trebuie să aparţină călugărilor acestui sfînt lăcaş, iar aprobarea celui ales în această treaptă depinde de Mitropolitul Moldovei; în mănăstire numărul fraţilor trebuie să ajungă pînă la 50”.La raportul Ober-Procurorului Sfîntului Sinod № 213 din 13 ianuarie, anul 1864, împăratul Alexandru Nicolaevici a aprobat proiectul referitor la înfiinţarea mănăstirii Sfîntei Înălţări, Noul-Neamţ de obşte, pentru bărbaţi, în satul Chiţcani.

La 17 februarie 1864, cu ucazul nr. 306 a fost înştiinţat de instituirea mănăstirii Noul-Neamţ, Arhiepiscopul de Chişinău şi Hotin, Antonie. Ministrul Afacerilor Externe al României, de asemenea, a fost informat de formarea noii mănăstiri. Iar la 30 aprilie, anul 1864, a fost anunţat stareţul Lavrei Neamţ – arhimandritul Timotei împreună cu toată obştea, de consulatul Rusiei, despre înfiinţarea mănăstirii Noul-Neamţ în ţinuturile satelor Copanca şi Chiţcani. Astfel a fost pus începutul şi întemeierea mănăstirii Noul-Neamţ.

Ultimul cronicar al vieţii monastice, arhimandritul Andronic

Printele Andronic (Popovici) este unul din marii duhovnici pe care i-a auvut neamul nostru, care a rămas necunoscut publicului larg, datorită perioadei vitrege prin care a trecut Biserica din Basarabia de-a lungul vremii. Deşi născut în România actuală în anul 1820, crescut şi educat în mănăstirile Neamţu şi Secu, unde va ajunge şi duhovnic, numele părintelui a rămas legat de Basarabia. Alături de părintele Teofan (Cristea), el este fondatorul şi stîlpul duhovnicesc al „noii mănăstiri Neamţu” de pe malul Nistrului.

A face cunoscut numele părintelui Andronic înseamnă a face cunoscută o epocă. Om de înaltă statură duhovnicească, printre ascultările doborîtoare pe care le-a îndeplinit întodeauna cu desăvîrşită lepădare de sine, părintele Andronic găsea timp să studieze manuscrisele aflate în mănăstirile Neamţ şi Secu, să înveţe notaţia psaltică, să copieze cărţi şi învăţături pentru îmbogăţirea bibliotecii, dar şi pentru a-şi nota impresiile şi cugetările personale.Astfel, el ne-a lăsat o comoară nepreţuită încă, în care se oglindeşte cu multă claritate un secol de istorie a poporului român.

Minuţiozitatea şi totodată laconitatea cu care părintele Andronic relatează evenimentele politice contemporane lui, nume de miniştri, de feţe bisericeşti sau jandarmi, dialoguri revelatoare, numere de ordine şi ucazuri, fac din el un ultim cronicar al Moldovei. Această faţă a părintelui Andronic a rămas pînă acum necunoscută.Numele marelui duhovnic al Noului-Neamţ este pomenit cu multă căldură şi apreciere în „Patericul Românesc”, alcătuit de părintele Ioanichie Bălan, unde se aminteşte şi despre faptul că acest cuvios stareţ a scris istoria mănăstirii Neamţ în două tomuri. Despre alte scrieri ale lui, care sunt de ordinul miilor de pagini, nu se face pomenire, deoarece ele au fost scrise la Noul-Neamţ.

O altă sursă care îl aduce în atenţie pe schiarhimandritul Andronic este „dicţionarul teologilor români”, unde este numit „istoric şi copist”.Activitatea sa rodnică s-a desfăşurat în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, cînd tradiţia scrierii manuscrise în Moldova şi Basarabia va înceta, fiind înlocuită cu cea de tipar. Astfel, schiarhimandritul Andronic, după caracterul creaţiei sale, poate fi apreciat ca unul dintre ultimii reprezentanţi ai tradiţiei cărturăreşti multiseculare. În primul rînd, de numele lui este strîns legată apariţia mănăstirii Noul-Neamţ şi apoi amenajarea acesteia. În al doilea rînd, ca om cult, luminat, petrecînd mult timp, studiind şi scriind cărţi. Mai bine de treizeci de ani a dedicat părintele Andronic mănăstirii noi. La început în calitate de tipicar, apoi ca ajutor de stareţ, şi pînă la urmă a activat el în calitate de stareţ, înlocuindu-l pe părintele Teofan (Cristea) după moartea acestuia. Judecînd însă după opiniile critice ale însuşi părintelui Andronic în ceea ce priveşte studiile sale, multe lucruri el le-a învăţat de sine stătător, deci poate fi considerat un autodidact.

În anul 1847, este numit tipicar la mănăstirea Secu, în obligaţiile lui intra şi păstrarea cărţilor mănăstireşti, adică grija de bibliotecă; „Am fost rînduit de ascultare, ca să fiu tipicariu soborniceştii biserici, în locul părintelui Neofit”.După schimbările din anul 1859 în lavra Neamţ, ieromonahul Andronic a hotărît „să părăsească mănăstirea, locul vechi de trai, şi să fugă într-un alt loc pustiu, unde încă nu este locuinţă mănăstirească”, iar acest loc nou de trai urma să fie viitoarea mănăstire Noul-Neamţ. Aici în 1885, este ales stareţ.

În amintirile ucenicilor săi părintele Andronic apare ca un om cu o morală înaltă, fiind un conducător iscusit în viaţa duhovnicească, care nu căuta la ceea cum să conducă cu obştea, ci cum să o povăţuiască. Problemele ce ţineau de gospodărie le încredinţa economului şi altora, singur însă, nu se amesteca în treburile gospodăreşti şi înţelegea funcţia sa în sensul conducerii celor ce caută mîntuirea sufletelor în mănăstire.  Pe tot parcursul vieţii sale părintele Andronic s-a dedicat scrisului şi cititului. El a lasat urmaşilor un bogat tezaur de manuscrise. La fel, părintele acorda o atenţie majoră cercetărilor istoriografice, scriind cîteva lucrări. Dar numai două din ele au fost editate, celelalte păstrîndu-se în manuscrise.

Fiind educat spiritual în tradiţiile nemţene, Andronic le-a rămas fidel lor pe parcursul întregii sale vieţi. Despre aceasta ne vorbesc şi datele din bibliografia sa, operele sale istorice şi manuscrisele muzicale. A scris cu mîna sa cîteva cărţi cu cîntări bisericeşti de tradiţie bizantină, folosind notaţia lui Hurmuz (psaltichie). Însă din aceste cărţi numai trei se află astăzi în Arhiva Naţională. Vom sublinia faptul că manuscrisele marelui cărturar, în primul rînd, prezintă un interes enorm din punct de vedere al apartenenţei la un mare centru spiritual din Moldova – mănăstirea Neamţ; şi în al doilea rînd, studierea acestor manuscrise poate completa cunoştinţele noastre despre tradiţiile nemţene în prima jumătate a sec. XIX.

Schiarhimandritul Andronic a lăsat un testament, în care menţionează: „… Eu, din mică pruncie pre cît îmi aduc aminte am fost ne iubitor de avere multă, averea cea mai iubită mi-au fost ca să aib sfinte icoane, frumoase şi sfinte cărţi multe. Deci, dintre toate cele ce se află în chilie, mă rog, ca sfintele cărţi, toate, cîte se vor afla în limba moldovenească, şi grecească, tipărite şi adunate prin multă sîrguinţă a mea aici… să rămîie spre îmbogăţire bibliotecii mănăstirii, şi spre folosul sufletelor fraţilor în veci, ne înstrăinîndu-se nici odată, de la această sfîntă novaia monastire”.După cum reiese din conţinutul citatului de mai sus, părintele Andronic lăsînd prin testament mănăstirii lucrările sale, urmărea două scopuri: întîi – completarea colecţiei şi doi – pentru folosul sufletesc al frăţiei lăcaşului. Prin intermediul acestui stareţ, se crează o legătură nemijlocită între tradiţiile mănăstirii Neamţ şi lăcaşul Noul-Neamţ. Activitatea sa este o continuare a poruncilor lui Paisie Velicicovski, în primul rînd a celor ce ţin de luminarea spirituală şi acivitatea cărturărească. În pofida tuturor greutăţilor, schiarhimandritul Andronic a rămas un fidel cronicar al tradiţiilor nemţene, în sensul larg al cuvîntului.