Mănăstirea Noul Neamț – o temă tabu pentru istoriografia românească

Tocmai am terminat de citit studiul Doamnei Nina Negru intitulat: „De la Neamţ la Noul Neamţ: secularizarea ca prilej pentru înstrăinarea de valori patrimoniale româneşti” apărut în revista chişinăueană Magazin Bibliologic (nr. 1-2, 2008). Revista mi-a fost oferită de însăşi autoarea articolului, fapt care ar trebui să spulbere de la bun început orice bănuială de nesimpatie din partea mea faţă de omul de litere Nina Negru, deoarece, în continuare, voi ataca discursul Domniei Sale exprimat în acest studiu.
Încă din titlu, autoarea indică linia pe care îşi propune să o urmeze, numindu-i pe întemeietorii mănăstirii Noul Neamţ, după vechea tradiţie cuzistă, hoţi de patrimoniu. Pretenţioasă este şi sintagma „valori patrimoniale româneşti” cu referire la proprietatea Mănăstirilor Neamţ şi Secu însuşită abuziv de regimul lui Cuza. Este ca şi cum i-ai învinui de înstrăinare de valori patrimoniale pe monahii care în 1940 au trecut peste Prut, din Transnistria în România (la Căldăruşani) icoanele pline de aur de la Noul Neamţ, salvîndu-le de sovietici.

Şi regimul sovietic, ca şi regimul lui Cuza, identice prin ateismul lor, au declarat icoanele şi odoarele de aur „patrimoniu de stat”.

Ironia soartei este că monahii de la Noul Neamţ, care în 1940 au trecut Prutul fugind de sovietici, au dus în România mult mai mult aur decît au adus înaintaşii lor la plecarea din Lavra vechiului Neamţ. Ca să nu spunem că nu prea avem mărturii cum că monahii nemţeni ar fi adus cu ei în Basarabia aur, altminteri nu se explică mizeria, datorată sărăciei lucii, în care au trăit în primii ani. Acesta trebuie să fie un argument suficient cum că monahii nu „înstrăinau valorile patrimoniale”, ci, pur şi simplu, îşi apărau icoanele pe care le considerau sfinte şi făcătoare de minuni, cît şi cărţile de cult şi de învăţătură fără de care nu concepeau organizarea vieţii călugăreşti de obşte.

De pildă, monahii de la Neamţ, la plecarea lor în Basarabia, nu au luat odorul principal al mănăstirii, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Că această icoană era cinstită de călugării „fugari”, o arată faptul că ei au făcut o copie (pe hîrtie) a sfîntului chip, comandînd după aceea la Peterburg unui oarecare pictor Verhovţev, să le execute o copie după icoana de la Neamţ. Această icoană a fost ferecată cu aur şi pietre scumpe, agonisite din danii, pe care le făceau credincioşii, deoarece vestea despre minunile icoanei de la Neamţ era cunoscută în Rusia, iar o copie a ei era văzută ca o aducere a harului în aceste pămînturi. Această icoană de la Noul Neamţ, cu tot aurul şi pietrele nestemate „franţuzeşti” (după cum dă mărturie Părintele Andronic în „Istoria despre minunile icoanei Maicii Domnului de la Neamţ şi Noul Neamţ”, ridicată de către noi de la Arhiva de Stat a RM), se găseşte acum la mănăstirea Căldăruşani din România.

Faptul că monahii de la Neamţ nu au luat cu ei în Basarabia icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni arată că ei nu au luat lucruri şi cărţi la nimereală, de dragul de a se înavuţi, ci că au făcut totul cu multă discreţie şi temere de Dumnezeu.

Mai întîi, trebuie să spunem că monahii plecaţi de la Neamţ să înfiinţeze noua mănăstire de pe malul Nistrului, pe care o vor numi Noul Neamţ, nu erau oareşicine. Printre ei era duhovnicul obştii, în persoana părintelui Andronic, cît şi o bună parte a clerului, ştiut fiind că pe atunci monahii hirotoniţi erau foarte puţini, alcătuind elita mănăstirii. Faptul că noua mănăstire a preluat numele şi hramul (Înălţarea Domnului) lavrei Neamţ arată că aceşti monahi şi-au iubit locul nevoinţei lor şi că se considerau, pe bună dreptate, continuatori fideli ai tradiţiei nemţene întemeiate de marele Stareţ Paisie.

Este o blasfemie insinuarea cum că aceşti monahi au fost mînaţi în Basarabia de ura pe care o aveau faţă de neamul românesc şi că au fost „agenţi” ai imperialismului rusesc. Însuşi stareţul Paisie este prezentat ca un partizan al Rusiei, trecîndu-se cu vederea că tocmai el a format la Neamţ prima şcoală de traducători în limba română a textelor greceşti. Faptul că în obştea Cuviosului Paisie se slujea în două limbi (slavonă şi română), lucru nemaiîntîlnit nicăieri în lume, arată tocmai spiritul său mai presus de orice orgoliu naţionalist. Acest spirit i-a lipsit cu desăvîrşire lui Cuza, care a intrat în mănăstirile moldoveneşti cu ciocanul, arătînd o totală lipsă de diplomaţie, izvorîtă, probabil, din ateismul său de tip masonic.

Pe de altă parte, există suficiente dovezi cum că averile mănăstirilor numite se confiscau de către miliţia cuzistă nu pentru a fi trecute în patrimoniul noului stat român, ci pentru a fi vîndute prin licitaţie evreilor care stăpîneau atunci împrejurimile. Astfel, chiar Doamna Negru în studiul său afirmă că tipografia mănăstirii Neamţ a fost „vîndută ieftin unor evrei pentru a tipări jurnale şi cărţi laice”. O parte din „valorile patrimoniale”, cum ar fi cărţi în limbile slavonă şi greacă, au fost pur şi simplu nimicite, în stilul bolşevicilor de mai tîrziu. Se înţelege de ce monahii nemţeni s-au văzut nevoiţi să ascundă parte din obiecte şi cărţi din faţa acestor barbari, căci altfel nu-i poţi numi pe oamenii care distrug operele literare şi artistice doar pe motivul că nu corespund politicii lor.

În ce priveşte reproşul pe care Nina Negru îl aduce Părintelui Andronic de a fi transportat cărţi şi manuscrise peste Prut în Basarabia, este nepotrivit. Ironia făcută în jurul valizei acestuia în care, chipurile, ar fi încăput prea multe cărţi, este cu atît mai nelalocul ei. Mai întîi, pentru că Părintele Andronic a fost vreme de mai mulţi ani bibliotecar la Secu, mai bine zis, a fondat biblioteca de acolo, adunînd cărţi, iar pe unele copiindu-le cu propria mînă, după cum reiese din autobiografia sa „Aduceri aminte” (Cathisma, 2007). La vremea sa, Andronic pare să fi fost omul cel mai instruit din obşte, deşi era un autodidact, arătînd o rîvnă supraomenească pentru studiu şi agonisirea cărţilor. A fost împuternicit de mitropolitul Moldovei să scrie istoria mănăstirilor Neamţ şi Secu, publicată în 1953. Numai cărţile scrise de mînă şi legate personal de acest om alcătuiesc o colecţie cu totul impresionantă. Printre manuscrisele Părintelui Andronic se numără pînă şi două volume de notaţie psaltică, fapt care arată aria largă pe care o acopereau manuscrisele sale.

Aşadar, dacă studiosul Andronic a dorit să-şi ia cu el truda de zeci de ani, care, pe de asupra, părea să nu intereseze pe nimeni din cei rămaşi la Neamţ, este un lucru care nu doar că nu poate fi condamnat, ci este vrednic de apreciere. Dar lista primilor călugări veniţi în Basarabia, pe care şi Doamna Negru o reproduce, ne descoperă şi cîţiva legători de cărţi şi copişti. Şi aceştia aveau dreptul moral să ia din faţa urgiei care s-a abătut asupra mănăstirii lor cărţile sfinte pe care le-au lucrat cu propriile mîini. Iar dacă mai punem la toate acestea şi cărţile în limbile greacă şi slavonă regăsite în fondul de la Noul Neamţ, cărţi care, dacă ar fi fost lăsate la Neamţ, ar fi fost pur şi simplu distruse, înţelegem cine, de ce şi ce fel de cărţi şi manuscrise a adus în Basarabia.

Din cele zise pînă aici, desprindem cîteva concluzii. Mai întîi, că însăşi împroprierea valorilor bisericeşti, denumite de către Doamna Negru „patrimoniale”, este discutabilă. Privită prin prisma legislaţiei actuale a Statului Român această împropriere este ilegală. În orice caz, ceea ce Doamna Negru numeşte „valori patrimoniale româneşti” erau, de fapt, proprietatea obştii de la Neamţ.

E adevărat că se cere să stabilim care din călugări şi în ce măsură îşi putea revendica bunuri din averea mănăstirii, în condiţiile risipirii obştii. Că această chestiune a fost luată în considerare de grupul călugărilor plecaţi, este evident. Întîi de toate, pentru că aceştia nu au luat cu ei icoana Maicii Domnului, pe care nu au considerat-o ca proprietate a lor, ci a mitropoliei, icoana fiind donată cîndva de împăratul Constantinopolului, Manuil Paleologul, mitropolitului moldovean Iosif, pe vremea lui Alexandru cel Bun.

Părerea mea personală este că monahii plecaţi, care doreau cu tot dinadinsul să trăiască după rînduiala Cuviosului Paisie, lucru care devenise cu neputinţă la Neamţ, au luat cu ei ceea ce era legat de iubitul lor Stareţ. Aici trebuie să numărăm cărţi în limbile greacă şi slavonă, pe care atît Stareţul însuşi, cît şi ucenicii săi le-au cumpărat din lumea întreagă pentru a le traduce; dar trebuie să socotim şi traducerile însăşi, care erau rod al şcolii paisiene şi pe care Părintele Andronic, ca unul ce dorea păstrarea tradiţiei cu tot dinadinsul, avea tot temeiul să le ia de la cei care nici nu au lucrat la aceste cărţi, nici nu le preţuiau, arătîndu-şi pe faţă ura lor faţă de rînduiala paisiană.

Pe de altă parte, ustavul paisian, foarte aspru în privinţa sărăciei, admitea, ca singură avere a monahului, cărţile. Trebuie, aşadar, să admitem că toate cărţile aduse de părintele Andronic şi fraţii veniţi, fie că le aparţineau prin agonisire personală, fie că erau moştenite de la bătrînii înaintaşi, care îşi lăsau cărţile ucenicilor iubiţi. Iar monahii veniţi în Basarabia, spre deosebire de cei rămaşi, erau tocmai cei care au păstrat legătura cu înaintaşii lor.

O altă concluzie care se cere a fi trasă este aceea că printre „valorile patrimoniale” nu a fost aur sau argint vandabil. Chiar articolul Doamnei Negru adevereşte, bazat pe mărturiile atestate documentar, că monahii plecaţi în Basarabia au trăit primii patru ani într-o sărăcie ajunsă la mizerie, avînd, la 32 de persoane, doar 4 cojoace şi două perechi de cizme. Dacă aceşti oameni ar fi adus cu ei aur din România, ei nu ar fi trăit astfel.

S-ar putea ca printre lucrurile personale ale călugărilor veniţi să fi fost şi icoane sau cruci aurite sau argintate, lucru pe care nu-l lămureşte nici Nina Negru, nici manuscrisele Părintelui Andronic. Însă şi această afirmaţie este doar ipotetică, într-o posibilă pledoarie juridică, dar nimic mai mult. Monahii plecaţi au lăsat bogăţiile de la Neamţ, venind în pămînt străin, suferind de frig şi de foame, dar mai ales de pe urma autorităţilor pseudo-bisericeşti de la Iaşi (căci se aflau în legătură cu mitropolitul depus al Moldovei, dar nu cu autoproclamaţii conducători ai mitropoliei), care făceau periodice plîngeri la poliţie asupra lor, nu pentru a ţine aur şi argint la ei, lucru oprit şi de rînduiala Cuviosului Paisie, de dragul căruia aceşti monahi pătimeau. Păstrarea aurului şi argintului printre lucrurile personale ale călugărilor este exclusă.

Ipoteza cum că monahii fugari ar fi putut lăsa spre păstrare icoane şi obiecte de aur şi argint unor necunoscuţi (căci în noua mănăstire era mai mult decît periculos a le păstra, statutul lor juridic fiind incert vreme de 4 ani, pînă la 1864, aşa încît oricine le putea confisca bunurile, în acest sens existînd tentative atestate documentar) este şi ea de neconceput.

Moralitatea şi integritatea monahilor veniţi la Noul Neamţ nu poate fi pusă la îndoială. Aceştia erau oameni drepţi, credincioşi pînă la jertfirea de sine, străini de duhul amestecului lumesc, darămite intrigilor politice. Mai degrabă grupul rămas la Neamţ ridică o seamă de îndoieli. Mai întîi pentru că au sărit să slujească o stăpînire străină tradiţiilor Bisericii, prin care mitropolia trecea în ocîrmuirea unui împuternicit laic, ca în URSS mai tîrziu. Monahii rămaşi s-au arătat străini de idealurile monahiceşti, preferînd mărturisirii propriului crez viaţa comodă cu orice preţ. Pe lîngă toate, ei s-au arătat orbi duhovniceşte, acceptînd un regim care, dincolo de faţada unei politici naţionale, urmărea de fapt desfiinţarea monahismului şi a preoţimii, măsuri care au străbătut ulterior din reforma cuzistă.

Nu este secret pentru nimeni că Alexandru Cuza era mason, deschizînd calea conducătorilor masoni în România, care, în diferite etape istorice, au prigonit Biserica. Din faţa acestui pericol au fugit monahii nemţeni în Basarabia, aflată de jumătate de secol în stăpînire rusească, şi nu pentru a-şi exprima ura faţă de poporul român, ei fiind români cu toţii.

Părintele Andronic, care este învinuit mai mult decît ceilalţi de „rusolatrie” şi spionaj în folosul Rusiei, era român din zona Neamţului. Venind în Basarabia, pînă la sfîrşitul vieţii sale, a continuat să scrie în limba română, nu ruseşte. Fără îndoială, Părintele Andronic ar fi putut deveni un autor de largă circulaţie în spaţiul Imperiului Rus dacă ar fi ales să scrie în limba imperiului, pe care o cunoştea. El însă a scris în română, fiind cu gîndul la neamul său, în special la credincioşii rămaşi în România. De pildă, atunci cînd scrie „Istoria mănăstirii Noul Neamţ”, face două copii, una fiind destinată „fraţilor rămaşi în obştea vechiului Neamţ, pentru a cunoaşte adevărul despre cum s-a întemeiat această Nouă Mănăstire Neamţu”.

În plus, obştea de la Noul Neamţ, care în timp a ajuns să depăşească 200 de monahi, nu s-a aliniat niciodată politicii de rusificare a românilor din Basarabia, întreprinsă pe cale bisericească. Nu a existat nici o perioadă cînd la Noul Neamţ limba română să fi fost scoasă din cult. Dimpotrivă, trebuie să vedem în Noul Neamţ un important bastion al păstrării limbii române în rîndul populaţiei din zona vitregă a Transnistriei.

Prin urmare, este nedrept ca Părintele Andronic, care, alături de ieromonahul Teofan Cristea, a întemeiat mănăstirea Noul Neamţ, să fie învinuit de politică pro-rusească doar pentru faptul că a văzut în ţarul rus, Alexandru II, un sprijinitor trimis de Dumnezeu. Trebuie să recunoaştem că acest ţar, dincolo de faptul că era rus, totuşi a emis un decret prin care călugărilor de la Noul Neamţ le era înapoiată moşia de altă dată, cu scopul ridicării unei mănăstiri.

Dacă Părintele Andronic, ca om, a făcut o diferenţă între un domnitor care le-a luat monahilor mănăstirea şi altul care le-a dat-o, nu trebuie să vedem aici o chestiune de simpatii etnice sau politice, ci manifestarea unei fireşti simpatii personale faţă de un suveran la care, de altfel nu ajungea oricine. Ţarul Rusiei a luat în considerare cererea unor monahi sărmani, ajunşi pe drumuri, care l-au convins prin sinceritatea lor. Trebuie să spunem că episcopia Chişinăului, deşi era aservită intereselor politice ale Rusiei de acum jumătate de secol, nu a reuşit să obţină proprietatea moşiei Copanca Chiţcani.

Faptul că Alexandru II era rus nu umbreşte frumuseţea gestului său, după cum faptul că Alexandru Cuza era român nu trebuie să îndreptăţească reforma lui barbară la adresa mănăstirilor moldave. Să lăsăm clişeele naţionalismului neocomunist, de sorginte masonică, pentru alte situaţii. Aici a fost vorba de o simpatie profund omenească faţă de un om care şi-a oferit sprijinul într-o perioadă cînd toţi, începînd de la politrucii cuzişti, pînă la reprezentanţii episcopiei de la Chişinău şi a evreului care ţinea moşia Copanca Chiţcani, pe care s-a întemeiat mănăstirea, îi duşmăneau pe monahii nou veniţi. Aşadar, nici un fel de politică, ci sentimente cît se poate de fireşti, pe care şi monahii pot să le aibă uneori.

Spunînd acestea, nu pot să trec cu vederea sintagma „vise imperialiste” pe care Doamna Negru o foloseşte cu referire la vedeniile duhovnicului Andronic, pe care, de altfel, mărturiseşte că nu pune preţ. Andronic a fost un om care a iubit smerenia şi dreptatea, lăsînd testament să nu fie îngropat în biserică, în locul hărăzit stareţilor mănăstirii, ci în cimitirul de obşte. Vreme de peste 30 de ani a făcut ascultare desăvîrşită în Lavra Neamţ, în care a intrat la vîrsta de 12 ani. În tot acest timp a răbdat frigul, greutatea muncilor, nesomnul, mulţimea bolilor, ocările şi chiar bătăile unor fraţi, după cum însuşi mărturiseşte în „Aduceri aminte”. E destul să spunem că, din ziua cînd a fost hirotonit diacon, vreme de cinci ani nu a fost lăsat să slujească nici măcar o singură liturghie, din invidia unora, dar că nu s-a plîns niciodată şi nu a înştiinţat despre aceasta pe mitropolitul care l-a hirotonit.

Cum, aşadar, se poate spune despre un astfel de om că ar fi recurs la născocirea unor vise şi vedenii cu scopul de a-i manipula pe fraţi? Şi cum nişte monahi care ar fi putut fi păcăliţi cu vise ar fi răbdat mizeria, frigul şi foamea în pămînt străin? Ar fi venit oare stareţul de la Secu, Isihie, cu întreaga obşte în Basarabia, dacă monahii de la Noul Neamţ ar fi fost nişte amăgiţi de vise, unelte ale imperialismului rusesc? Mă tem că lucrurile acestea nu se cuvin a fi gîndite de către cineva care crede în Dumnezeu, iar Doamna Nina Negru, pe care o respect pentru unele mărturisiri publice pe care le-a făcut ca ziarist, are şi calitatea de a fi un om de biserică.

Închei această pledoarie prin a-mi exprima regretul că minciunile scornite de agentura cuzistă la adresa cuvioşilor monahi români care au întemeiat Sfînta Mănăstire Noul Neamţ continuă să fie preluate şi după un secol şi jumătate. Atît istoria laică, precum şi istoria bisericească, evită să dea amănunte despre unul din cele mai interesante evenimente din istoria Bisericii noastre, fără îndoială plin de tragism, cum a fost risipirea monahilor din marea Lavră Neamţ, cu schiturile ei, ca urmare a reformelor cuziste. Este o adevărată orbire să credem că toţi monahii şi preoţii, în frunte cu mitropolitul Moldovei, Sofronie (arestat şi ucis de miliţia noii orînduiri), care au încercat în acea perioadă să se opună lui Cuza erau nişte trădători de neam, iar toţi care l-au susţinut, erau nişte bravi şi luminaţi luptători pentru idealurile naţionale.

Avem de a face cu o temă tabu pentru istoriografia românească. Mărturiile dintr-o perioadă istorică mai mult decît apropiată, sînt neînsemnate cantitativ. În România, ele au fost distruse, sau poate camuflate cu prea multă grijă. Arhivele KGB-ului au fost mai indulgente în acest sens, deşi se ştie că şi la Chişinău a existat intenţia de a distruge fondul Mănăstirii Noul Neamţ din Arhiva de Stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

Starea actuală a naţiunii române nu poate fi înţeleasă corect decît aflînd adevărul despre ceea ce s-a petrecut în vremea lui Cuza. Lucrul acesta, după cum se vede, este camuflat de către cei care l-au făcut pe Cuza domn. Mărturiile publice venite dinspre marea lojă masonică a României ne descoperă că domnul Cuza a fost unul din membrii ei de gală, deschizînd calea conducătorilor masoni în România. A fost nevoie însă ca primul domn mason al românilor să fie şi un erou naţional.

Adevărul este că acest Cuza a comis şi multe fapte condamnabile, în special faţă de Biserica Ortodoxă, care este Biserica neamului a cărui erou a fost declarat. Aceste fapte sînt ascunse cu grijă sub tăcerea care stă peste această perioadă istorică, din care mărturiile monahilor şi preoţilor, pînă la mitropoliţi, disidenţii de fapt ai epocii, au fost omise ca fiind din start tendenţioase. Poate că şi oamenii care au pus începutul culturii române, prin primele tiparniţe şi tipărituri în limba română, ar trebui cel puţin ascultaţi, înainte de a fi diabolizaţi pentru vecie de politrucii masoni? Dar lucrul acesta ar răsturna România cu josul în sus.

Cum ar fi, de pildă, ca rămăşiţele eroului naţional, zis Cuza vodă, să fie scoase din biserica Trei Ierarhi din Iaşi, pe motivul că acest om a prigonit Biserica, fiind străin şi potrivnic Ortodoxiei întru toate, altfel spus, neamului românesc? Dar lucrul acesta, ştim bine că nu se va întîmpla. Pentru că cei care l-au îngropat pe Cuza în biserică, mai repede vor îngropa biserica, decît îl vor dezgropa pe Cuza.

De egumen Savatie BAȘTOVOI
(Din volumul ”Cronici incomode”, Cathisma, 2010)