Header image

Misiunea şi rolul monahismului în viaţa Bisericii. Trecut şi actualitate

20:36, joi, 15 mai, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , ,

Tematica „Misiunea şi rolul monahismului în viaţa Bisericii” ne cheamă la o reflecţie asupra cadrului spiritual şi pastoral privind responsabilitatea monahilor şi a instituţiilor monastice în contextul misionar actual al societăţii contemporane.

        Într-o lume în plin proces de secularizare, care şi-a pierdut reperele morale autentice, în care confruntările de ideologii, chiar şi cele de natură religioasă, tind să ne arunce în derută şi haos, cunoaşterea teologiei, dar şi a misiunii Sfinţilor Părinţi în viaţa Bisericii, pot contribui la o înţelegere mai bună a credinţei ortodoxe şi la capacitatea de a discerne mai bine între adevăr şi eroare în exprimarea credinţei creştine.

       Teologia şi misiunea Bisericii trebuie să cuprindă, în primul rând, pe toţi martorii învăţăturii ortodoxe din primele veacuri, a căror viaţă şi ale căror scrieri sunt, în general, în conformitate cu învăţătura Bisericii şi cărora Tradiţia creştină le atribuie o autoritate în privinţa doctrinei. Or, monahii au jucat un rol primordial în această privinţă.

       În decursul veacurilor şi a cristalizării tezaurului doctrinar al Ortodoxiei, monahismul prin exponenţii săi a îndeplinit un mare şi sfânt rol. S-a avântat în lupta pentru păstrarea neştirbită a credinţei, combătând ereziile şi schismele ce se iveau în viaţa Bisericii, abuzurile împăraţilor sau stăpânitorilor şi apărând drepturile celor fără de apărare, uneori chiar cu sacrificiul vieţii multor monahi. Cele mai alese personalităţi teologice, care au ridicat gândirea şi cultura pe culmile cele mai înalte, au crescut şi s-au format în climatul de evlavie şi de muncă din Mănăstirile Răsăritului Ortodox, acestea fiind forme concludente ale misionarismului monahal.

       Având în vedere cele expuse mai sus observăm că monahii s-au remarcat nu numai ca apărători ai evlaviei, ci şi ai dogmei ortodoxe. În special, atunci când credinţa ortodoxă e în pericol, ei arată o foarte mare sensibilitate. „Suntem luptători pentru moştenirea comună, a credinţei celei părinteşti”, notează formatorul vieţii monahale, marele Capadocian. Ortodoxia mărturisitoare şi misionară a monahilor, a strălucit în primul rând în timpul apariţiei ereziilor. Astfel, în primii ani ai ivirii arianismului s-au distins în chip deosebit pentru lupta lor atât Sfântul Antonie cel Mare în Alexandria, cât şi Sfinţii monahi Iulian în Antiohia şi Ilarion în Palestina. Potrivit Sfântului Atanasie cel Mare, prezenţa Marelui Antonie a avut mare ecou în rândul credincioşilor încercaţi, care „se bucurau auzind de la un astfel de bărbat anatematizând erezia cea luptătoare împotriva lui Hristos”. În duhul acestei mustrări s-a mişcat cu mult succes şi Sfânta Melania, o mare misionară a timpului. După cum ne informează Paladie, Sfânta Melania, prin acţiunile sale de filantropie, rabdare şi dialog, a activat în mod energic, în Ierusalim şi a reuşit întoarcerea în Biserică a pnevmatomahilor.

       Din lupta antieretică a Bisericii face parte împreună cu monahii desertului egiptean şi organizatorul vieţii cenobitice, Sfântul Pahomie. Caracteristică este şi situaţia Sfântului Ipatie, egumen în Constantinopol, care şterge din diptice numele lui Nestorie şi rupe comuniunea cu el înainte de judecarea sa de către Biserică, pentru că nu-l considera episcop, ci eretic.

       Apărători ai credinţei ortodoxe se disting în continuare Sfinţii Sava şi Teodosie, în lupta pe care au dus-o pentru apărarea dogmei Sinodului IV Ecumenic. Sfântul Eftimie, ca de altfel şi monahii care erau cu el, rămân apărători ai dogmei de la Calcedon şi nu se împărtăşesc cu anticalcedonienii în contradicţie cu autoritatea bisericească locală.

       Mari apărători şi misionari ai învăţăturii Bisericii s-au arătat a fi Sfinţii Ioan Damaschin şi Teodor Studitul.

        În secolul al XIV-lea, teologul vederii lui Dumnezeu, Sfântul Grigore Palama, ca ieromonah, apără cu îndărjire experienţa dumnezeiască a isihaştilor împotriva umanismului apusean şi se luptă împotriva teoriei lui Filioque  a latinilor cu argumente imbatabile, demonstrând că apusenii s-au îndepărtat nu numai de credinţa în Dumnezeul – Treimic, dar şi de trăirea nemijlocită a lui Dumnezeu, atâta vreme cât nu pot să primească îndumnezeirea harismatică a omului de către harul dumnezeiesc necreat. Este relevant de altfel, pentru actualitatea sa, sfatul marelui isihast de a avea loc dialogul teologic cu romano-catolicii numai după exluderea lui Filioque din Simbolul de credinţă.

       În sfârşit, şi în vremea noastră, chipuri harismatice ale monahismului devin elemente de referinţă în privinţa unui misionarism stabil al credinţei şi al vieţii, în confuzia pe care o creează diversele erminii ale conţinutului credinţei, în special în cadrul dialogului desfăşurat al ortodocşilor cu eterodocşii.

      Revenind la rolul misiunii monahismului în societatea contemporană, trebuie să remarcăm faptul că monahul sau monahismul în genere, constituie o latură a Bisericii în care tot accentul cade pe misiune. Mulţimea de oameni care vine la mănăstire trebuie educată în spiritul creştin autentic, dar în acelaşi timp trebuie păstrate şi tradiţiile fiecărei comunităţi în parte. Monahul, aflându-se în mănăstire, are rolul fundamental de a răspândi Adevărul dumnezeiesc pretutindeni şi fiecăruia în parte. Dacă preotul datorită unor nevoi personale cum ar fi familia, parohia, etc., scapă din vedere latura aceasta a misiunii, monahul în schimb, trebuie să se îngrijească de mântuirea sa, dar şi de cea a credincioşilor care calcă pragul mănăstirii, printr-o misiune clară şi precisă prin care se pot dobândi elementele esenţiale ale ortodoxiei.

    Mănăstirile sunt vetre de cultură şi spiritualitate, oaze de linişte şi centre ale rugăciunii permanente. Vizitarea lor de către pelerini poate fi un bun prilej misionar. Duhovnicii îmbunătăţiţi ai mănăstirilor sporesc zestrea misionară a acestora.

      Prima lucrare misionară a monahismului rămâne a fi rugăciunea, deoarece pentru călugări timpul rugăciunii, este timp înveşnicit, timp în care intră veşnicia şi care conduce către veşnicie, spre viaţa eternă a Preasfintei Treimi şi spre comuniunea sfinţilor din ceruri. Rugăciunea are o mare putere de transfigurare şi înnoire a vieţii. Ea aduce pe om în sine şi pe oamenii rugători în comunitatea Bisericii.

      O altă lucrare misionară a monahismului este munca unită, de asemenea cu rugăciune şi caritatea, generozitatea. În acest sens, monahismul ortodox este în acelaşi timp liturgic, filocalic, dar şi filantropic, devotat Tradiţiei apostolice şi patristice şi atent la nevoile actuale ale Bisericii şi societăţii. Părinţii îmbunătăţiţi ai mănăstirilor au devenit misionari statornici în mănăstire, arătând într-un fel minunat cum poate cineva să aducă lumea la Dumnezeu, să schimbe vieţi, să vindece răni, să hrănească suflete, nu cutreierând lumea, nu bătând din uşă în uşă, ci deschizând cu dragoste părintească uşa sufletului şi ajutând pe fiecare credincios răvăşit să-şi deschidă propriul său suflet în spovedanie pentru a se întilni cu iubirea lui Dumnezeu cea vindecătoare.

       Un alt aspect misionar caracteristic monahilor de odinioară şi cu precădere pentru cei de azi este şi promovarea culturii prin intermediul cultului ortodox. Aici facem referinţă la editarea lucrărilor cu caracter eclesial şi cultural.

       În ultimii zece-cincisprezece ani, din cauza emigraţiei şi secularizării a diminuat numărul persoanelor care vin la mănăstire pentru a deveni monahi sau monahii, a diminuat şi numărul celor care rămân statornici în mănăstiri. Duhul individualismului şi materialismului devine o dificultate în menţinerea comuniunii frăţeşti prin ascultare duhovnicească şi conlucrare în obşte. A început o nouă perioadă de cernere şi de încercare spirituală tacită, dar vizibilă.

        În acest context remarcăm că Ortodoxia şi monahismul ortodox se trăiesc în timpul şi în cultura în care se află. Monahismul trebuie să constituie avangarda în lupta pentru unitatea Ortodoxiei, atât la nivel administrativ cât şi la nivel teologic, încât să putem propovădui Evanghelia, cu o voce şi un suflet.

       Ca şi concluzie, putem constata că viaţa îngerească – monahismul – poate şi trebuie să constituie o parte integrantă a credinţei ortodoxe evanghelice de pretutindeni. De asemenea, putem vedea că propovăduirea cuvântului evanghelic este o parte necesară, între multe altele, a vieţii monahale şi ne dăm seama de semnificaţia vieţii evanghelice în promovarea, ocrotirea şi transmiterea credinţei apostolice. Toţi trebuie să ne rugăm pentru o viaţă monahală autentică – să ne rugăm pentru bărbaţii şi femeile afierosite, care urmează învăţăturile ortodoxe autentice, ca să fie ascultători, să-i sprijine pe ierarhi, să lucreze armonios cu preoţii şi să fie devotaţi misiunii celei mari a Domnului Iisus Hristos, după viaţa îngerească evanghelică.

Arhimandrit IOAN (Moşneguţu)

Referat susţinut la  Conferința națională:

”Semnificația Teologiei Triadice în viața și misiunea Bisericii Ortodoxe”

Sursa: http://ioanmosnegutu.info/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com