Nu meseria îl face pe om

Părinte, care este pricina pentru care cineva, deşi se osteneşte, nu are spor în munca sa?

Nu cumva nu înfruntă cu gânduri bune diferitele situaţii ce se ivesc în orice fel de muncă? Dacă însă le-ar face fată într-un mod corect, atunci orice muncă ar face va fi pentru el o sărbătoare.

Părinte, dar atunci când cineva se mâhneşte că face o muncă grea şi dispreţuită, de pildă, zideşte sau spală cratitele într-o bucătărie, etc, ce trebuie să facă să-şi dobândească buna dispoziţie?

Dacă se va gândi că Hristos a spălat picioarele ucenicilor săi, va înceta să se mai mâhnească. Căci, prin ceea ce a făcut Hristos, este ca şi cum ne-ar spune: „Aşa trebuie să faceţi şi voi”. Fie că cineva spală cratiţe, fie că sapă pământul, trebuie să se bucure. Altul curăţă canalele de scurgere, pentru că nu găseşte altceva de lucru şi se află sărmanul mereu într-un mediu infectat de microbi. Oare acesta nu este om? Oare nu este şi el chipul lui Dumnezeu? Era un familist care avea ca meserie curăţirea acestor fel de canale de scurgere şi ajunsese la o mare înălţime duhovnicească. Se îmbolnăvise de tuberculoză şi, deşi avusese posibilitatea să plece, nu a vrut, deoarece se gândea: „De ce să sufere altul în locul meu?”. Iubea viaţa dispreţuită şi de aceea Dumnezeu i-a dăruit mult har.

Nu meseria îl face pe om. Am cunoscut un hamal care înviase un mort. Atunci când eram dicheu în Schitul Ivirului, într-o zi m-a vizitat un bărbat cam de cincizeci de ani. A venit târziu după amiază şi ca să nu deranjeze pe părinţi, nu a sunat clopoţelul şi s-a culcat afară. Când l-au găsit părinţii, l-au luat înăuntru şi m-au înştiinţat.

„Bine, i-am spus, dar de ce nu ai sunat clopoţelul, ca să-Iţi deschidem şi să te găzduim?”. „Ce spuneţi. Părinte? Cum să-i deranjez pe părinţi?”, mi-a spus. Atunci am văzut că faţa lui avea o strălucire şi am înţeles că acela trăia foarte duhovniceşte. Apoi mi-a spus că a rămas orfan de tată şi de aceea, atunci când s-a însurat, îl iubea foarte mult pe socrul său. Venind de la muncă, mai întâi trecea pe la socrii săi şi după aceea mergea
acasă. Dar se mâhnea pentru că socrul său înjura mult.

De multe ori îl rugase să nu mai înjure, dar acela înjura şi mai mult. Odată socrul său s-a îmbolnăvit grav. L-au dus la spital şi după câteva zile a murit. Acela nu era lângă el atunci când îşi dăduse sufletul, pentru că trebuia să descarce un vapor. Când s-a dus la spital şi-a găsit la morgă, s-a rugat cu multă durere, spunând: „Dumnezeul meu. Te rog să-l înviezi ca să se pocăiască şi apoi poţi să-l iei!”, în aceeaşi clipă mortul şi-a deschis ochii şi a început să-şi mişte mâinile. De îndată ce l-au văzut, toţi cei de la morgă au dispărut. După ce l-a îmbrăcat, l-a luat acasă, fiind cu desăvârşire sănătos. A mai trăit încă cinci ani în pocăinţă, după care a murit.

„Părinte, mi-a spus, îi mulţumesc mult lui Dumnezeu pentru că mi-a făcut acest bine. Cine sunt eu ca să-lmi facă Dumnezeu un astfel de har?”. Avea multă simplitate şi smerenie, încât nici nu-i trecuse prin minte că înviase un mort. Se topise de recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru ceea ce Acela i-a făcut.

Mulţi oameni se chinuiesc pentru că nu reuşesc să câştige slavă lumească, sau să se îmbogăţească cu lucruri deşarte. Nu se gândesc că acestea nici nu trebuie, nici nu se pot lua în cealaltă viată, cea adevărată. Ci acolo vom lua numai faptele noastre, care ne vor scoate încă de aici paşaportul corespunzător pentru călătoria cea mare în veşnicie.

Extras din Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, p.188-189