O absenţă şi o prezenţă

Din articolul: Stranie, dar, totuşi, cunoscută:

Călătoria mea spre Biserica Ortodoxă

Episcopul Kallistos Ware

 Îmi amintesc exact momentul când a început călătoria mea personală spre Ortodoxie. S-a făcut pe neaşteptate, într-o după-amiază de Sâmbătă, în vara anului 1952, când aveam şaptesprezece ani. Mergeam pe strada Buckingham Palace Road, aproape de Victoria Station, în centrul Londrei, când am trecut pe lângă o biserică în stil Gotic, construită în secolul al nouăsprezecelea. Biserica era mare şi cam dilapidată, ceea ce nu observasem până atunci. Plăcuţa de pe faţadă era simplă – Biserica Ortodoxă niciodată nu a ştiut să-şi promoveze imaginea în Occident! – deci, pe o tăbliţă de aramă scria simplu „Biserică Rusă”.

Când am intrat în biserica Sf. Filip – căci aşa se numea – am crezut iniţial că nu era nici un suflet de om în ea. Afară, în stradă, lumina soarelui era orbitoare, dar aici, interiorul era răcoros, spaţios şi cam sumbru. Când ochii mi s-au obişnuit cu întunericul, primul lucru ce mi-a atras atenţia a fost o absenţă. Nu erau rânduri de bănci, de scaune aranjate grijuliu; stăteam pe podeaua lustruită în faţa unui spaţiu larg şi gol.
Apoi mi-am dat seama că biserica nu era cu totul goală. Împrăştiaţi prin naosul ei stăteau câţiva credincioşi – majoritatea vârstnici. Pereţii erau împodobiţi cu icoane, având candele aprinse în faţa lor, iar în partea de răsărit era iconostasul, la fel cu candele. De undeva se auzeau cântările corului. Peste puţin timp din altar a ieşit un diacon şi a făcut un cerc prin biserică, cădind icoanele şi oamenii, şi eu am observat că veşmântul său împodobit era vechi şi cam rupt.

Impresia mea iniţială de o absenţă totală s-a schimbat – deodată am fost copleşit de un sentiment de prezenţă. Simţeam că biserica era departe de a fi goală; de fapt, ea era plină – plină de o mulţime de credincioşi nevăzuţi, care mă înconjurau din toate părţile. Intuitiv, mi-am dat seama că noi, adunarea cea văzută, făceam parte dintr-un întreg mult mai larg, şi că atunci când ne rugam, eram atraşi într-o lucrare mult mai mare decât noi înşine – într-o slujbă nedespărţită, atotcuprinzătoare, care unea timpul cu eternitatea, cele de jos cu cele de sus.Peste mulţi ani, trăind un straniu şoc al recunoaşterii, au am dat de istoria convertirii Sfântului Cneaz Vladimir, scrisă de cronicarul rus. Întorcându-se în Kiev, trimişii ruşi i-au spus Cneazului despre Sfânta Liturghie la care ei asistaseră în Constantinopol. „Noi nu ştiam dacă suntem în cer sau pe pământ”, au spus ei. „Pentru că nu este o asemenea splendoare sau frumuseţe pe pământ, şi noi nu ştim cum să descriem ceea ce am văzut. Ştim doar că Dumnezeu trăieşte acolo între oameni… Pentru că noi nu putem uita acea frumuseţe” (The Russian Primary Chronicle, tr. S. H. Cross and 0. P. Sherbowitz-Wetzor (Cambridge, MA: The Mediaeval Academy of America, 1953), III.). Citeam aceste cuvinte cu multă uimire, pentru că am simţit exact acelaşi lucru atunci, la slujba Privegherii din biserica Sfântului Filip de pe strada Buckingham Palace Road. Aspectul exterior era lipsit de splendoarea Bizanţului secolului al zecelea, însă eu, la fel ca şi emisarii Sfântului Vladimir, am văzut „raiul pe pământ”. Şi eu am văzut, aievea, Liturghia cerească, am simţit apropierea îngerilor şi a sfinţilor, frumuseţea necreată a Împărăţiei lui Dumnezeu. „Acum puterile cereşti împreună cu noi nevăzut slujesc” (Liturghia Darurilor Mai Înainte Sfinţite).

Eu am ieşit din biserică înainte de sfârşitul slujbei; şi, ieşind, am fost uimit de două lucruri. În primul rând, am observat că nu aveam idee cât timp petrecusem înăuntru. Poate, doar douăzeci de minute, poate, două ore – nu puteam spune exact. Acea existenţă era de o altă natură, în care timpul nu contează. E foarte posibil că în biserică se auzeau şi sunete, dar eu nu le-am auzit. Fusesem într-o altă lume, unde timpul şi traficul nu aveau semnificaţie; o lume care era mult mai reală – eu chiar aveam impresia, mult mai tangibilă – decât Londra secolului douăzeci, în care m-am întors deodată.

Totul la slujba Privegherii a fost în slavonă, şi eu, cu mintea mea conştientă, nu puteam înţelege nici un cuvânt. Totuşi, când am ieşit din biserică, mi-am spus cu o convingere fermă: Iată care este locul meu; Eu am ajuns acasă. Este foarte curios, nu? – uneori se întâmplă că noi încă nu ştim nici un detaliu despre o persoană, un loc, un subiect, dar ştim exact: Iată persoana pe care o voi iubi, iată locul unde trebuie să merg, iată subiectul cel mai important, trebuie să-mi dedic viaţa, cercetându-l. Din momentul când am fost prezent la acea slujbă din biserica Sf. Filip de pe strada Buckingham Palace Road, am simţit în adâncul inimii că eu am fost ales pentru Biserica Ortodoxă. (Întâmplător, acea biserică a dispărut demult; a fost demolată cam peste patru ani după ce am vizitat-o)
Sunt foarte bucuros că acea primă întâlnire cu Ortodoxia nu a fost prin lecturi sau discuţii cu membrii Bisericii Ortodoxe într-un context social, dar anume prin prezenţa la slujbă. În înţelegerea ortodoxă, Biserica, în primul rând, este o comunitate liturgică ce îşi exprimă adevărata identitate prin rugăciune şi slavoslovie. Pe primul plan este slujirea. Doctrina şi disciplina sunt secundare. Am avut fericirea să descopăr Ortodoxia, în primul rând, prin participarea la un act de rugăciune comună. Am întâlnit Biserica Ortodoxă nu ca o teorie sau ideologie, ci ca o lucrare concretă şi specifică, o prezenţă de slujire, de închinare lui Dumnezeu.„Iată ceea în ce am crezut tot timpul…”În retrospectivă, îmi este clar că deja luasem decizia în acea după-amiază din vara anului 1952. Totuşi, am aşteptat încă aproape şase ani, înainte de a fi acceptat. În Marea Britanie a anilor 1950 era un lucru foarte neobişnuit ca o persoană occidentală să dorească să intre în Biserica Ortodoxă, şi majoritatea prietenilor mei englezi au făcut tot posibilul ca să mă convingă să renunţ la această idee. „Toată viaţa vei fi un excentric”, spuneau ei. „Dumnezeu te-a plantat în cultura Occidentală; nu fugi de greutăţile şi de provocările moştenirii tale istorice”. Oricât de frumoasă este slujba ortodoxă, oare nu a existat (întrebau ei) această ruptură tragică dintre principiile ortodoxe şi practica ortodoxă? Oare nu aveam o abordare prea idealizată, prea sentimentală, faţă de ortodoxie? Poate, eu căutam securitatea şi protecţia pe care niciodată nu le vom găsi, şi nici n-ar trebui să le căutăm, aici, pe pământ?

Mai puţin predictibil, majoritatea ortodocşilor ai căror sfat am cerut, la fel, nu s-au grăbit să mă încurajeze. Ei erau oneşti şi realişti – şi le sunt recunoscător pentru aceasta – atrăgându-mi atenţia asupra neajunsurilor istorice ale Bisericii Ortodoxe, precum şi asupra dificultăţilor concrete prin care ea trece în lumea Occidentală. Asemenea aspecte erau din belşug în Ortodoxie, de aceea, ei m-au preîntâmpinat că aceasta era foarte departe de a fi „raiul pe pământ”! Când am discutat cu episcopul vicar de la Catedrala Grecească din Londra, Episcopul Iacob (Virvos) de Apamaea, el mi-a vorbit blând şi îndelung, dar m-a îndemnat să rămân membru al Bisericii Anglicane în care am fost crescut. Un preot rus cu care am discutat la Paris mi-a dat exact acelaşi sfat.

Atunci acest fapt m-a pus într-o încurcătură. Citind despre Ortodoxie, am aflat foarte curând că ea se declară a fi nu doar una din multiplele „denominaţii”, ci singura Biserică a lui Hristos pe pământ. Astfel, părea că înşişi ortodocşii îmi spun: „Da, Ortodoxia este într-adevăr singura Biserică adevărată, dar tu nici într-un caz nu trebuie să te alături ei. Este doar pentru noi, orientalii, grecii, ruşii şi restul”. Aderenţa la adevărul mântuitor părea să depindă de astfel de întâmplări, precum naşterea şi geografia.
Privind în urmă, acum înţeleg mai bine, de ce Episcopul Iacob mi-a spus ceea ce mi-a spus. Acum patruzeci sau cincizeci ani erau mulţi ortodocşi, dar şi mulţi anglicani, care sperau sincer la reconcilierea sobornicească a comunităţii anglicane cu Ortodoxia. De aceea, convertirile individuale de la Anglicanism  la Ortodoxie erau descurajate; anglicanii, ar fi preferat să rămână acolo unde erau – acest lucru era simţit – şi să lucreze pentru unitate din interiorul Bisericii lor, acţionând ca o influenţă „Anglo-Ortodoxă”.

Mă tem că aceste speranţe la o reunificare sobornicească au fost întotdeauna lipsite de realitate. Dar trebuie să ţinem minte că în prima jumătate a secolului douăzeci partida moderată a „Bisericii Înalte” din cadrul Anglicanismului – care se declară întemeiată pe Sinoadele Ecumenice şi învăţătura Părinţilor Bisericii – a fost mult mai puternică atunci, decât este în prezent, în timp ce aripa „liberală”, cu tot relativismul său doctrinal şi moral, a fost mult mai puţin pronunţată, deşi, deja pusă ferm în evidenţă. În tot cazul, Episcopul Iacob nu era deloc unicul care visa ca Anglicanismul Înalt să se dezvolte eventual într-un nucleu al Ortodoxiei Occidentale băştinaşe.

Episcopul Iacob avea şi motive pastorale. Nimeni în parohiile sale nu folosea la acel moment limba engleză în slujbele de duminică, şi doar foarte puţini clericii din episcopia sa vorbeau o altă limbă decât greaca. El ezita să accepte pe britanici în grija sa, deoarece nu avea suficiente resurse pentru a le oferi călăuzire pastorală. În mare măsură, cuvintele sale în această privinţă erau justificate; este o imensă iresponsabilitate a clerului ortodox să accepte pe convertiţi, ca apoi să nu facă nimic pentru a-i întări în credinţă. (De fapt, îmi pot aminti multe cazuri când anume aşa s-a şi întâmplat). Nou veniţii în credinţă au nevoie de a fi integraţi într-o comunitate vie; ei nu trebuie doar să fie aruncaţi în partea cea adâncă a piscinei ortodoxe, ca să decidă singuri – să se înece or să înoate.

In afară de aceasta, după cum îmi dau seama acum, Episcopul Iacob dorea să mă încerce. Văzându-mi râvna de a deveni ortodox, el vroia ca eu să cercetez atent contraargumentele. El ştia că dacă eu voi avea intenţii serioase, atunci neapărat mă voi întoarce pentru a discuta mai mult. Aşa şi s-a întâmplat.

Între timp, cu puţină vreme înainte ca să mă întorc la Episcopul Iacob, am început să dezvolt o varietate de contacte ortodoxe. Foarte curând după prima mea experienţă a slujbei ortodoxe în biserica rusă din Londra, eu am început studiile la universitatea din Oxford. Timp de patru ani am studiat greaca veche şi latina, am făcut şi nişte studii de filozofie contemporană, iar apoi am rămas la universitate pentru a face încă doi ani de teologie. (Întâmplător, eu nu studiasem la colegiu teologic anglican, şi nici nu am fost hirotonit în Biserica Angliei). La Oxford am avut posibilitatea să cunosc creştini ortodocşi personal şi să discut cu ei nemijlocit. Şi anume, l-am cunoscut pe Nicolai Zernov, Lectorul Universitar de Cultură Ortodoxă Orientală. Şi acum îmi amintesc cu plăcere ospitalitatea generoasă cu care el şi soţia sa Militza îi tratau pe numeroşii lor musafiri, dar şi conversaţiile vesele şi nepredictibile în care ei obişnuiau să ne implice. De asemenea, l-am cunoscut şi pe părintele (mai târziu, Episcopul) Vasili Krivoşein, care slujea în micuţa capelă rusă din Oxford, şi care atunci lucra asupra ediţiei sale clasice a Catehezei Sf. Simeon Noul Teolog. O nouă lume s-a deschis în faţa mea, când îl auzeam citind descrierea Sf. Simeon a viziunilor sale despre Lumina Dumnezeiască necreată, şi eu am început să apreciez locul central atribuit tainei Schimbării la Faţă a Domnului în Ortodoxie.

La Oxford, sub influenţa unui prieten şcolar apropiat, Donald (A.M.) Allchin, eu am devenit membru activ al Frăţiei Sfinţilor Alban şi Serghie, scopul cărei a fost promovarea apropierii dintre Ortodoxie şi Anglicanism. Conferinţa de vară organizată de Frăţie a avut un rol decisiv în viaţa mea. Aici am ascultat astfel de anglicani, precum Arhiepiscopul Michael Ramsey, părintele Derwas Chitty, şi Profesorul H.A. Hodges, toţi ei priveau Ortodoxia drept plinătatea tradiţiei Creştine la care Anglicanismul trebuie să se întoarcă. În viziunea lor, anglicanii pot trăi plinătatea credinţei ortodoxe şi să rămână, în acelaşi timp, în Biserica Angliei, şi în acest fel noi putem să-i aducem pe fraţii noştri anglicani mai aproape de Ortodoxie.Entuziasmul lor mi-a aprins inspiraţia, însă o parte din mine a rămas nesatisfăcută. Duceam dorul Ortodoxiei în felul total şi vizibil. Cu cât mai mult învăţam despre Ortodoxie, cu atât mai mult îmi dădeam seama: iată ceea în ce am crezut tot timpul şi din adâncul sufletului, dar niciodată până atunci nu am auzit obiectul credinţei mele să fie exprimat atât de bine. Nu găseam Ortodoxia arhaică, străină sau exotică. Pentru mine ea nu era decât simplul Creştinism.

Tradus din engleză
de preotul Constantin Cojocaru