„O, copiii mei, pentru care sufăr durerile nașterii, până ce Hristos va lua chip în voi”

Mă mir că așa de grabă treceți de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie care nu este alta, decât că sunt unii Care vă tulbură și voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos.

 (Galateni 1. 6-7)

Să vă duceți în insulele Chitim și să vedeți; trimiteți în Chedar  și cercetați cu de-amănuntul și aflați: fost-a, oare, acolo ceva de felul acesta?Schimbatu-și-a oare vreun popor dumnezeii? Poporul Meu, insă, și-a schimbat slava cu ceea ce nu-l poate ajuta. Eu te-am sădit ca o viță de soi, ca pe cea mai curată sămânță; cum dar Mi te-ai prefăcut în ramură sălbatică de viță străină?         

(Ieremia 2. 10-11.21)

       După dreptate vorbind, părinte duhovnicesc nu este doar cel cărui te spovedești și-i mărturisești necazurile, căci Harul lucrează prin orice preot, ci cel care te-a născut către o viață nouă. Cel a cărui cuvânt sau viață a avut puterea să ne trezească la o nouă realitate, să ne deschidă noi orizonturi, să ne scoată vălul de pe ochi, este cu adevărat un părinte duhovnicesc, uneori el singur nedânduși seama de asta.  Sfântul Pavel le scria corintenilor: „De ați avea zeci de mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos. Deci vă rog să-mi fiți următori mie precum și eu lui Hristos”. (1 Corinteni 4. 15-16).

     Sfânta Biserică prin Tainele Ei ni se arată tuturor ca o Mamă ce ne naște întru Hristos și pentru veșnicie. Și după naștere ne poartă grija și ne îndeamnă spre desăvârșire, iar atunci când cădem în diferite păcate sau patimi, mijlocește pentru noi către Dumnezeu.

      În misiunea Ei se aseamănă nemijlocit proorocilor care s-au tânguit și au plâns fărădelegile poporului. Asemenea lui Moise, Biserica înalță rugaciuni pentru fiii Săi. Și precum israeliții biruiau pe vrăjmași cât Moise era cu mîinile ridicate spre cer, la fel și fiii Bisericii biuruiesc pe vrajmașii nevăzuți pentru rugaciunile Ei necontenite, ridicate către Domnul puterilor. „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ” (Matei 28.18) – zice Hristos în Evanghelie.  Iar după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, această putere El o dă Bisericii ca să lege și să dezlege păcatele oamenilor și să mijlocească pentru ei înaintea lui Dumnezeu. Pentru aceasta Mântuitorul Hristos spune: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă și cine se leapădă de voi, de mine se leapădă”. (Luca 10.16)

     În istoria omenirii n-ar fi avut loc numeroasele războaie și dezbinări, dacă păcatul n-ar fi pătruns și robit firea omenească. Și dacă el, păcatul, crează o împărăție a dezbinărior și a haosului, Hristos prin Sfânta Sa Biserică întemeează o altă împărăție a dreptății și armoniei care, însă, nu-i din lumea aceasta. „Împărăția Mea nu-i din lumea aceasta” – zice Domnulîn Evanghelia de la Ioan. „Dacă împărăția aceasta ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor.”(Ioan 18. 36)

      Când Dumnezeu a văzut că oamenii au început să-și construiască un turn și un nume înainte de a se împrăștia pe fața a tot pământul, S-a coboât și le-a amestecat limbile încât nu se mai înțelegeau unul cu altul. Și s-a numit acel loc Babilon, ce se tâlcuiește amestecare. Iar atunci când uceniciilui Hristos stăteau în foișorul din Ierusalim, ascunși de frica iudeilor, s-a coborât peste ei Duhul Sfânt în chip de limbi de foc și au început să vorbească în diferite limbi, slăvind pe Dumnezeu. Și atunci a luat naștere Buserica lui Hristos, după cuvântul Lui: „Voi zidi Biserica Mea pe care nici porțile iadului nu O vor zdrobi.”(Matei 16.18)

     Biserica pe parcursul veacurilor a fost și este acel nucelu care consolidează credincioșii și lumea întreagă și, deși nu-i din lumea aceasta, se supune statuluiîntru toate , în afară de păcat. Această deosebire dintre un stat de drept (aici ar fi bine să facem deosebire între dreptate și Adevăr)  și Biserica lui Hristos foarte clar și frumos se relatează în condacul Cinzecimii: „Când S-a coborât, amestecând limbile, despărțit-a neamurile Cel Preaînalt, iar când a împărțit limbile de foc, la o unire pe toți i-a chemat. Și cu un glas slăvim pe Duhul Cel Preasfânt.”

      Dacă o societate își creează prezentul și viitorul pe o dreptate omenească – încercarea ei suferă eșec și se repetă exact acele evenimente ce au avut loc la Turnul Babel; o confuzie și o despărțire totală, iar oamenii nu se mai înțeleg unii cu alții. Însă ceea la ce ne cheamă Mireasa lui Hristos coincide întru totul cu cuvintele Lui: „Căutați întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și celelalte vi se vor adăuga vouă.”(Matei 6.33)  „O societate creată pe o dreptate omenească, niciodată nu-i va uni pe oameni întru una. Unitatea se distruge din pricina iubirii de sine și a egoismului, iar dreptul nu stârpește egoismul, ci, și mai mult, îl întărește și-l protejează de egoismul celor din jur. Scopul unui stat ce se bazează pe drept e să creeze, după putință, o astfel de ordine, încât egoismul fiecărui cetățean să fie împlinit, dar totodată să nu afecteze interesele altcuiva. Întru acestea dreptul se contrazice: el întărește egoismul, dar în același moment îl limitează. Reeșind din toate, societatea creată pe o dreptate omenească întotdeauna poartă în sine semințele propriei descompuneri, pentru că apără egoismul care permanent distruge orice unitate. Soarta turnului Babel e soarta societății de drept. Și această ordine juridică adesea se transformă într-o dezordine teribilă.”  (Sf. Sfințit Mucenic Ilarion Troițki)

     Biserica prin prezența și învățătura Ei se opune total acestor principii. Hristos zidește Biserica nu pentru a proteja egoismul, ci pentru a-l lichida total. Și asta foarte clar și frumos ne-o spune în Sf. Evanghelie: „Ați auzit că s-a zis:„Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt. Celui ce voiește să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două. Celui care cere de la tine da-i; și de la cel ce voiește să se împrimute de la tine, nu întoarce fața ta. Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din Ceruri.”  (Matei 5. 38-45)

     Precum am spus într-un capitol mai sus; atunci când Biserica se opune duhului lumesc o face smerit și chiar smerit și neputincios și nicidecum asemenea unei chemări la duel. Ea nu strigă, nu caută libertate, ci o manifestă pe deplin, zicând:„Cine are urechi de auzit, să audă.” (Matei 13.43)

      Creștinismul nu se limitează doar la niște simple învățături despre iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui, jertfire și smerenie, căci de la sine ele nu pot schimba nimic. Acestea nu sunt niște cuvinte magice. Hristos așteaptă de la noi o trăire, să punem în practică cele poruncite de El. Iar cine ia aminte la mișcările propriului suflet, știe destul de bine cât de tare năpustesc păcatele și patimile și cât de des ne doboară la pământ și chiar în cele mai de jos ale pământului. Avem nevoie de putere și ajutor. Și aceste puteri ne sunt date prin întruparea Fiului lui Dumnezeu prin care firea omenească s-a unit în cel mai strâns mod cu Dumnezeu.

      Prin întruparea Sa, Hristos a sfințit pe tot omul și a pus în fiecare din noi semințele nemuririi. Și numai în Biserică, până în prezent, ba chiar până la sfârșitul veacurilor, omul se unește cu Dumnezeu. Această unire se face prin împărtășirea cu Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos.

     Când pășim pragul unui muzeu și privim îndeaproape sau chiar pipăim obiecte vechi, avem ocazia să „gustăm” din trecutul omenirii, iar prin împărtășirea cu Sfintele Taine, avem fericita ocazie să gustăm din cele veșnice care nu au preț în lumea aceasta și să-L simțim pe Hristos lângă noi. Domnul Hristos ne spune: „Eu sunt pîinea cea vie care M-am pogorât din cer. Cine mănâncă din pîinea aceasta, viu va fi în veci. Iar pîinea pe care Eu o voi da pebtru viața lumii este trupul Meu. Adevărat, adevărat zic vouă, dacă  nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu și Eu viez pentru Tatăl, și cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine. (Ioan 6. 51.53.57)

      Taina Împărtășaniei îi unește pe oameni cu Dumnezeu și unii cu alții și astfel devin un tot întreg. „Un trup suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pîine.” (1Corinteni 10.17)

      Domnul Iisus Hristos nu ne-a lăsat numai o simplă învățătură, ci a întemeiat Biserica. În Ea Duhul Sfânt care suflă unde voiește (Ioan3.8), ne dă puteri să înfăptuim învățătura lui Hristos. Și deoarece e vorba despre dragostea care îndelung rabdă, nu se mânie, nu se trufește, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr și niciodată nu cade (1Corinteni 13.4-8 ), împlinirea ei zidește acea unitate pe care o vrea Dumnezeu, căci dragostea e un nucleu care unește si adună și nicidecum nu desparte sau risipește.

      Cum am spus la începutul acestui capitol, Biserica este Cea care ne dă naștere întru Hristos și după naștere, prin porțile Împărăției care sunt cele șapte Sfinte Taine, ne duce la mântuire. Are grijă de desăvârșirea noastră și ne rabdă neputințele noastre, iar atunci când noi ca și fii ai Ei ne purtăm nevrednic de chemarea noastră, primește loviturile și ne poartă rușinea, deși după dreptatea omenească, pedeapsa o suferă cel ce greșește.

      Apostolul Pavel spune că dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; și dacă un mădular este cinstit, toate se bucură împreună. (1 Corinteni 12.26) Cămașa lui Hristos, care simbolizează Biserica, nu era cusută din mai multe bucăți, ci țesută dea-ntregul. Deaceea ostașii au și tras la sorți cui va cădea, căci nu puteau s-o împartă.

     Costache Ioanid, un poet creștin, scrie în una din poeziile sale:

… Și nu ostașilor prin sorți

Cămașa albă și-o dădu.

Ci tuturor! Dar tu n-o porți

Și fără ea toți suntem morți

Și eu, și tu.  …

      Precum Mântuitorul Hristos n-a venit numai pentru un anumit grup de oameni, ci pentru toți cei născuți din Adam, asemenea și Sfânta Biserică duce cuvântul lui Dumnezeu la inima fiecărui om, aducându-i aminte de fiecare dată că are origini dumnezeiești și împărătești. Și precum scria Tertulian, după natura lui, fiecare suflet e creștin. Greșala noastră e că nu întotdeauna recunoaștem asta. Dar vedeți, dumneavoastră, adevărul e ceea ce este și nu doar ceea ce-i place omului.

       Deși Nietzshe prin filosofia sa a lăsat o amprentă negativă, ba chiar a și atacat creștinismul, totuși ne îngaduim să amintim o celebră frază a lui: „Trebuie să porți în tine haosul ca să dai naștere unei stele dănțuitoare.” Nu suntem specialiști în domeniu ca să comentăm cele spuse de el, dar pare-ni-se că în aceste cuvinte se întrevede acea lucrare a lui Dumnezeu la facerea lumii, dar și mai mult, la pregătirea oricărui suflet pentru veșnicie. Repetăm, nu suntem siguri că Nietzshe a avut asta în vedere, dar noi putem să auzim, să găsim Adevărul și în orice frază lustruită, dar și în orice fir de iarbă, pentru că Dumnezeu, de voiește – vorbește și prin asin. (Numeri 22. 28-30)

     Exact și Biserica lui Hristos se grijește de noi, ba chiar ne cheamă la o treaptă mai înaltă. Prin gura lui Pavel apostolul ne spune: „O, copiii Mei, pentru care sufăr durerile nașterii, până ce Hristos va lua chip în voi.” (Galateni 4,19 )  Aceste „dureri ale nașterii” le rabdă de multe secole, asemenea Domnului Hristos Mirele Ei. Le rabdă în tăcere și smerenie. Biserica având dimensiuni cosmice, are capacitatea să încapă în Sine lumea văzută cu „haosul” ei, oferindu-i posibilitatea nașterii întru veșnicie. Însă lumea I se opune cu vehemență, învinuind-O că se implică în treburile ei. Și nedându-și seama că există, adică supraviețuiește, numai datorită rugăciunilor Bisericii care zice că mult poate rugaciunea dreptului care se face (Iacov 5,16), judecă pe toți și pe toate și se îndeletnicește zilnic cu chițibușuri, plătind corvoade vrajmașului ucigaș de suflete. Dar totuși Biserica le rabdă pe toate, știind că într-o bună zi , fiind înviforați de patimile și valurile lumii, vor apela la ajutorul Ei. Fiindcă numai Cârmaciul Ei, Hristos Cuvântul Întrupat al Tatălui are putere să oprească furtuna de pe mare zicându-i: „Taci! Încetează!” (Marcu 4.39)

      Toți cei care au văzut și văd în continuare Biserica prin diferite mituri și prejudecăți, sunt chemați și chiar bineprimiți în Ea, sau cel puțin la un dialog sincer. Dar, credeți-ne, nu sunt ei cel mai mare pericol pentru obștea creștinească. Atunci când sunt trimiși apostolii la predică, Hristos le spune: „În calea păgânilor să nu mergeți și în cetate de samarineni să nu intrați, ci mai degrab mergeți către oile ale casei lui Israel.”(Matei 10.5-6)  Problemele, suferințele Bisericii sunt mai mult din partea noastră, a oilor celor pierdute ale casei „noului Israel”. De ce? Pentru că nu știm cine-i mare și cine-i tare. (asta ca să nu răspundem prin zicala:casa arde, dar baba se piaptănă). Domnul Hristos mergea spre patimi, iar ucenicii nu știau cine-i mai mare. (Luca 22.24-27) Mântuitorul se smerește înaintea tuturor, iar ucenicii nu știu cine-i mai mic, ca să spele picioarele celorlalți. (Ioan 13.1-20) Se arată tuturor ca Trimis al Tatălui, dar iudeii strigă în gura mare: „Cercetează și vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc.”(Ioan 7.52) Le spune tuturor că El e mai mare decât sâmbăta, iar oamenii caută să-L omoare pentru că nu ține legea sâmbetei. (Ioan 5.18) Hristos caută măcar o singură faptă bună ca să-i mântuiască, oamenii, însă, măcar una rea, cât de mică, pentru a-L osândi. Și până la urmă au găsit. Răspunsul afirmativ Da Eu sunt și veți vedea pe Fiul Omului stând dea dreapta puterii și venind pe norii cerului (Matei 26.64), l-au socotit ca blasfemie și L-au judecat la moarte. (Matei 26. 65)

      Spuneți, vă rugăm, oare nu se petrec acestea toate în zilele noastre? Trebuie să fii orb și împietrit ca să nu le vezi. Și, fiți atenți, pe Hristos L-au judecat la moarte cei de un neam cu El și nu păgânii!!! Pilat le-a dat voie să facă ce vor pentru că amenințau cu răscoală și, spălându-se pe mîini, a zis: „Nevinovat sunt de sângele acestui drept, voi veți vedea.”(Matei 27.25)  Posibil cineva să nu fie deacord cu cele ce le spunem, dar dacă ar mai veni Hristos încă o dată în chip smerit, prima cuvântare ar fi pentru noi: „Vai vouă cărturarilor și fariseilor fățarnici …” (Matei 23. 13-16), iar noi, pare-se, am striga primii: „Răstignește-L !” (Matei 27. 22-23)

      Biserica merge asemenea lui Hristos spre Golgota Sa, spre patimi, însă oamenii nu pot împărți locurile de cinste, certându-se cui i s-a dat cheile Împărăției și puterea de a lega și dezlega păcatele sau întâietatea între Bisericii; celor din Roma, Ierusalim sau Constantinopol? Cine-s mai aproape de Dumnezeu, cei ce țin calendarul vechi sau cel îndreptat? Care limbă e mai „sfânta”, slavona sau greaca? Tentația de a politiza Biserica nu-i caracteristică doar celor de la conducere, ci și celor din Biserică. Ioan și Iacob au cerut să stea unul dea dreapta și altul dea stânga în Împărăția lui Dumnezeu, iar fariseii și saducheii în genere Îl voiau doar un lider politic și mai mult nimic. Însă Hristos le spune smerit: „Împărăția Mea nu-i din lumea aceasta.” (Ioan 18.33-37)   Prin Evanghelie Domnul Hristos ne cheamă la o viață nouă. Ne cheamă la o cultură care-l ridică pe om până la îndumnezeire. Cultura laică se termină cu mormântul, iar Ortodoxia ne dă una care ne trece dincolo de el și de ceea ce numim noi moarte.

      Galileea era un ținut locuit de pescari și mulți din apostoli erau oameni simpli ce se întrețineau din pescuit. Desigur cei ce se credeau elita țării, cărturarii și bătrânii poporului așteptau ca Mesia să vină la ei întâi de toate ( posibil sa le ceară sfaturi), dar n-a fost așa. Pentru aceasta Hristos a fost ignorat și chiar urât de ei.  „Cercetează și vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc.”(Ioan 7.52), – ziceau ei plini de ură.

      Astăzi ne spun și nouă asemenea cuvinte, inclusiv și unii din „adepții” ceștinismului, chipurile, el a suferit eșec, n-a adus prea mult folos omenirii și nu-i capabil să schimbe lumea în mai bine. Schimbarea lumii nu-i în creștinism!?  Ei, dar culmea prostiei nu-i aici. Am avut trista ocazie să asistăm la o discuție „filosofo-creștină” în care unul din pretinșii experți a spus că la baza creării și formării omului au fost și sunt … microbii !? Nu suntem experți în Microbiologie, dar spusele „omului de știință” erau că microbii și paraziții au o viață aparte care influențează radical asupra vieții sau existenței omului. Ei impun niște legi, iar omul, cununa creației lui Dumnezeu, se supune. Stranie gândire, de parcă microbii și paraziții ar fi centrul a toate, omul, însă, nimic altceva decât un accident. Numai că  Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i rușineze pe cei înțelepți. (1Corinteni 1.28)

       Excepție nu fac nici „neînfricații” zeloți. Oamenii aceștia pierd capacitatea de a gândi treaz, pe când asta e una din cele mai mari virtuți a tuturor timpurilor, și cu atât mai mult se cere a fi a celor de azi. A crede în Dumnezeu și a avea încredere în El – sunt lucruri total diferite. Se vede clar că la capitolul încredere sunt întrebări chiar destul de serioase.

        „Sâmbăta e pentru om și nu omul pentru sâmbătă”. (Marcu 2.27)  – spune Hristos. Se pare că aud toți, dar nu are cine asculta. E judecat la moarte pentru că nu ține legea dată de El Însăși prin Moise. Avem făgăduința dată de Domnul Hristos, că va zidi Biserica e care nici porțile iadului nu o vor zdrobi (Matei 16.18), însă asta nu încape întru ei. „Greu este cuvântul acesta1 cine poate să-l asculte? Și se duc înapoi și nu mai umbla cu El”.(Ioan 6. 60-66) Sunt gata să atace orice oponent, însă nu știu a se apăra și se comportă ca niște revoluționari needucați. Iar cine nu-i deacord cu ei, e declarar vrăjmaș al Ortodoxiei. Uneori pot să treacă peste competențele lor și să ceară excluderea unui membru din Biserică. Spun că se luptă pentru respectarea canoanelor, dar singuri aleg din ele numai ce le convine lor, găsindu-și îndreptățire. Nu vă faceți griji, Hristos le spune și lor: „Nu judecați după înfățișare, ci judecați cu judecată dreaptă.(Ioan 7.24) Cu ce măsură măsurați, cu aceea vi se va măsura și vouă.”(Matei 7.1-2)

      Precum am spus mai sus, Dumnezeu caută măcar un lucru bun la oameni ca să-i mântuiască, iar ei măcar unul rău ca să-L omoare. Asemenea și Biserica așteaptă de la credincioșii Ei măcar o faptă bună; să nu piardă credința în Dumnezeu și să nu iasă de sub omoforul Ei, pentru că numai Ea are puterea și menirea de a-i uni cu Hristos. Însă oamenii nu întârzie, cu orice prilej s-O atace și s-O clevetească, învinuind-O de toate relele. Biserica le rabdă pe toate și nu răspunde nimănui cu rău pentru rău și poate doar una să întrebe: „Dacă am vorbit rău, dovedește ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă bați ?” (Ioan 18. 22-23)

       Societaea zilelor noastre care tinde tot mai mult să fie doar una de consum, învinuiește Mireasa lui Hristos de faptul că stăruie să-L urmeze întru toate. Legile zilelor noastre ne spun că n-ai dreptul la asta pentru că astfel discriminezi pe ceilalți.

     ―  Noi nu credem în Biserică pentru că „credem în dumnezeu”  – spune lumea.

    ―  Dar care-i numele dumnezeului vostru? – întreabă Biserica.

… tăcere …

     Hristos prin răspunsurile Sale la fel le închidea gurile ispititorilor care singuri mărturiseau că nimeni n-a vorbit ca omul acesta. (Ioan 7.46 )

      Cândva Israiltenii au cerut lui Samuel să le pună rege peste ei, ca să-i judece acela, ca și la alte popoare. Și Dumnezeu îi răspunde: „Ascultă glasul poporului în toate câte îți grăiește; căci nu pe tine te-au lepădat, ci M-au lepădat pe Mine ca să nu mai domnesc peste ei.” ( 1Regi 8.5-7)   Și Samuel le-a lămurit care vor fi drepturile regelui care va domni peste ei. „Și veți suspina atunci sub regele vostru, pe care vi l-ați ales și atunci nu vă va răspunde Domnul.” (1Regi 8. 18)   Exact așa s-a și întâmplat.

     Oamenii din ziua de zi la fel procedează și cu Biserica, zicând: N-avem noi nevoie de Biserica. Vrem să fim și noi ca alte popoare care au o ”relație personală” cu Dumnezeu. Dar uită că El spune: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Luca 10.16)

      Necătând la toate, Biserica nu se depărtează și nu depărtează pe nimeni, ci se roagă pentru toți și plânge înaintea lui Dumnezeu:  „Hrănit-am feciori și i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva mea.” (Isaia 1.2)  Prin gura proorocului Ieremia, Dumnezeu se mâhnește pentru noi: „Eu te-am sădit ca o viță de soi, ca pe cea mai curată sămânță; cum dar Mi te-ai prefăcut în ramură sălbatică de viță străină? (Ieremia 2.21)

       „La noi pentru că nu-i nici unul desăvârșit și sănătos în credință, ci toți sunt bolnavi – unii mai tare, alții mai puțin, – nimeni nu-i în stare să ajute pe cei ce zac. Așa încât dacă ar veni cineva dintr-o parte și care ar afla poruncile lui Hristos și schimonosirile vieții noastre, atunci nu știu pe care mai răi vrăjmași ai lui Hristos și-i va închipui în afară d noi; pentru că că am ales acel drum, de parcă ne-am hotărât să mergem împotriva poruncilor Lui.” (Sf. Ioan Gură de Aur)

     Cineva poate să ne spună că e prea aspru spus, dar asta e realitatea și nu putem fugi de ea, ba chiar ar trebui să ne asumăm responsabilitatea. Oamenilor le place și caută ceva nou, însă această căutare nu înseamnă neapărat lupta cu cele vechi, cu arhaicul. Nici Dumnezeu nu-i împotriva căutării a ceva nou, chiar El ne aduce acest mesaj: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul.” (Ioan 13.34)

     Chemarea Domnului e de a intra în esența învățăturilor Lui, pe care, spre regret, am adus-o la niște simple ritualuri și simbolisme. „Iată Eu le fac pe toate noi (Apocalipsa 21.1-5), – ne spune El. Și suntem convinși că le lucrează anume prin Tainele Bisericii. Ea este cea care ne poartă neputințele și viciile noastre, primește loviturile și cu ranele Ei noi toți ne vindecăm. (Isaia 53.3-5) Mesajul pe care ni-l transmite este că Dumnezeu e Dragoste și numai Dragoste, care cu greu e acceptat de oameni.

      Filosoful italian Giovanni Pico della Mirandola, spunea că peroasna e taina a unuia, nunta  e taina a doi, iar obștea Bisericească – e o taină a trei.

      Viața în Biserică e plină de taine și mistere pe care noi nu le vedem sau chiar nu dorim să le vedem, dintre care cea mai mare e cea a unirii omului cu Dumnezeu și îndumnezeirea lui. Și dacă așa e, înseamnă că datoria noastră e să nu strivim corola de minuni a lumii și să nu ucidem cu mintea tainele ce le-ntâlnim în calea noastră, după cum spunea marele Lucian Blaga.

2