Mitropolitul Augustin de Florina – Omilie la Duminica Samarinencei

Iubiții mei, vă voi vorbi simplu, ca să mă înțelegeți toți. Dar oare vor exista urechi care să audă? O profeție zice că vor veni vremurile în care oamenii își vor astupa urechile ca să nu audă adevărul lui Dumnezeu (II Timotei 4, 4). Cu nădejdea că mă veți auzi, îndrăznesc să vorbesc.

Nu știu dacă ați fost atenți la evanghelie. Vorbește despre o femeie păcătoasă, care a crezut în Hristos. Aceasta s-a botezat mai apoi, a primit numele de Fotini și, în cele din urmă, a fost martirizată ea însăși, dar și multe rude ale ei. Este sfântă și este sărbătorită nu numai astăzi, în Duminica Samarinencei, ci și pe 26 februarie.

„Samarineanca” (Ioan 4, 9) nu este numele ei, ci înseamnă locul obârșiei ei. După cum unei femei care este din Macedonia îi spunem macedoneancă, așa și aceasta se numește samarineancă, deoarece provenea din Samaria, o regiune din Palestina, mai sus de Ierusalim, cu capitala în cetatea Samaria. Locuitorii ei au crezut la început în Dumnezeul cel Adevărat, ca și iudeii, însă mai pe urmă au amestecat religia cea adevărată cu obiceiurile și tradițiile idolatre, și astfel și-au schimbat religia.

Atenție! Pentru că și noi, creștinii mai tineri, care avem unica religie adevărată, am amestecat sfânta noastră credință cu obiceiuri idolatre. Un astfel de obicei este, de pildă, carnavalul de la lăsatul secului de carne. Carnavalul nu este un obicei creștin: dansurile nebunești, chefurile și distracțiile sunt idolatre. Se amestecă uleiul cu apa? Nu. Tot așa, nu poți să amesteci credința noastră cu idolatriile. Așadar, religia samarinenilor era una falsificată și de aceea iudeii o disprețuiau.

În ceea ce privește calitatea morală a samarinencei, am spus că era o femeie păcătoasă, foarte păcătoasă. S-a căsătorit. Și-a luat un bărbat. L-a ținut? Nu. L-a lăsat. A luat al doilea. L-a ținut? Nu. A luat al treilea. L-a ținut? Nu. A luat al patrulea. Nici pe acesta nu l-a ținut. A luat al cincilea. Și de acesta s-a despărțit. Le vrea pe acestea Dumnezeu?

Așa sunt și unele femei de astăzi. Hristos spune: un bărbat – o femeie; fecioară și ea, fecior și el, se întâlnesc și fac o familie. Acum, în blestematele vremuri de acum, și la oraș, și la sat, femeia nu trăiește doar cu bărbatul ei. Spune minciuni, că își are bărbatul ei, pentru că ea se amestecă și cu unul, și cu altul. Există femei care s-au amestecat cu zece bărbați; nu le pasă. Înfricoșător lucru e adulterul. Evanghelia spune că la creștini doar lopata groparului desparte familia.

Așadar, samarineanca era ca multele femei de astăzi; trăia în fărădelege. De aceea, vedem că avea și rușine. De unde se vede asta? În timp ce celelalte femei mergeau dimineața la fântână pentru apă, la fântâna care era în afara satului, ea mergea cu găleata la amiază, ca să nu se întâlnească cu cineva.

Ea se ferea de ei, îi ocolea, iar ei o disprețuiau. Toți o disprețuiau, însă Unul singur nu a disprețuit-o, Unul singur a iubit-o sincer și s-a interesat de ea: Hristos, pe Care L-au numit „prieten al păcătoșilor” (Matei 11,19; Luca 7,35). Ca s-o găsească, a mers pe jos kilometri, ca ciobanul care își pierde oaia și aleargă ca s-o găsească între stânci și prin văgăuni. S-a dus acolo, în cetatea lor, ca să găsească această oaie pierdută. Când a ajuns, s-a așezat la fântână. Peste puțin timp, iată samarineanca! Vine ca să-și umple găleata. Hristos îi spune: – Dă-mi să beau. Ea, dată peste cap, a rămas nedumerită. – Tu, iudeu, ceri apă de la mine, o samarineancă? – Dacă ai fi știut Cine este Cel care îți cere, tu I-ai fi cerut, iar El ți-ar fi dat o altă apă; apă nemuritoare din care, bând cineva, nu va mai înseta niciodată. – Domnule, zice femeia, dacă ai o astfel de apă, dă-mi-o, ca să nu mai însetez și să nu mai vin aici ca să scot. Atunci Hristos îi spune: – Mergi și cheamă-l pe bărbatul tău și vino aici. – Nu am bărbat. – Bine ai zis că nu ai bărbat, că cinci bărbați ai schimbat și cel pe care îl ții acum nu este al tău. Ea s-a pierdut. Acesta este un străin – s-a gândit – și vine de departe; de unde știe viața mea?

Așa a început dialogul. Din cuvintele pe care i le-a spus Hristos, femeia a înțeles că nu are înaintea ei un om obișnuit.

– Noi, zice, așteptăm un profet mare, pe Mesia, Care ne va explica toate tainele. Atunci Hristos îi descoperă: „Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine; Eu sunt Cel pe Care Îl așteaptă și samarinenii, și iudeii, și întreaga lume!”. Surprinsă, femeia își lasă acolo găleata și aleargă în sat. Ea, care se ferea să vadă vreun om, acum le aduce la cunoștință tuturor samarinenilor, chemându-i să vină și să-L vadă pe Hristos. Și s-au dus. Hristos a șezut cu ei două zile. Au auzit cuvintele cele de aur și au crezut și ei. Mai apoi îi ziceau femeii: Acum nu mai credem pentru că ne-ai spus tu; am crezut singuri pentru toate câte am auzit și am cunoscut că Acesta este într-adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii.

Aceasta este, pe scurt, istorisirea Evangheliei de astăzi. Biserica ne pune înainte pe samarineancă, ca pe o pildă de pocăință sinceră. Pentru că păcătoasă era și ea, dar păcătoși suntem și noi toți, iubiții mei: bărbați și femei, bătrâni și copii. Toți câți coborâm din Adam și din Eva purtăm în noi sămânța păcatului și a pierzării.

Desigur, noi astăzi suntem mult mai păcătoși. Nu trăim ca în vremurile de demult. Trăim în anii marii stricăciuni și corupții. Nicicând oamenii nu au păcătuit ca acum. Zilele noastre par a fi zilele sfârșitului. Putem să avem case mari, cu radiofoane, cu televizoare; pot copiii noștri să studieze, să avem portofelul plin, să dispunem de automobil, să chefui(m) și să ne distrăm; dar suntem păcătoși, foarte păcătoși. În vremurile vechi, în satele noastre erau colibe. Dar în colibele cu lumânări și făclii locuiau sfinți. Acum, în palate locuiesc demoni.

Ne-am schimbat, suntem foarte diferiți de strămoșii noștri. Înainte, cu o sută de ani, nu exista om necredincios, acum și copii mici îți zic: „Nu există Dumnezeu!”. Altădată, oamenii nu își puneau mâna pe Evanghelie, acum cu ușurință o pun și jură mincinos. Altădată nu înjurau, acum zi și noapte înjură tot ce este sfânt și cuvios. Altădată, suna clopotul și – aripi la picioare! – toți alergau la Biserică și plângeau când treceau Sfintele Taine și udau pământul cu lacrimile lor. Și se făceau minuni. Acum, sună clopotul și, din zece creștini, dacă vine unul, iar acesta pândește momentul când se va termina slujba, ca să iasă afară. Altădată divorțul nu era cunoscut. Acum emit divorțurile ca o fabrică de cărămizi; judecătorii și avocații trăiesc din divorțuri, iar medicii din avorturi. Acolo am ajuns. Și consecința? Vine pedeapsa: cutremure, inundații, secete, boli necunoscute altădată (cum este cancerul, care seceră), poluarea aerului și mai ales riscul radiațiilor care otrăvesc totul. Omule nemulțumitor, care-L înjuri pe Dumnezeu, te temi să mănânci și să bei, ca să nu te otrăvești și să nu mori, după profeția Apocalipsei (vezi 8, 10-11). Va veni însă ziua în care, pentru un pahar cu apă curată, vei da o liră și nu-l vei găsi. Ne va pedepsi, pentru că toți au plecat de lângă El: preoți, episcopi, patriarhi, mici, mari, de dreapta, de stânga, negri, albi, roșii, verzi, toți, fără excepție.

Ce să facem? Să deznădăjduim? Nu! Să avem nădejdea samarinencei, care era atât de păcătoasă. Aceasta este credința noastră! Îl ia pe corb și-l face porumbel. Ia o desfrânată și o face apostol. Ia un tâlhar și-l face sfânt. Mare este puterea pocăinței! De aceea, nu ne va judeca Dumnezeu pentru că am păcătuit, ci ne va judeca pentru că nu ne-am pocăit.

Domnul ne cheamă la pocăință pe toți: preoți, episcopi, patriarhi, mici și mari, de dreapta și de stânga. Așteaptă să ne întoarcem la El, deoarece se apropie sfârșitul lumii.

Să ne rugăm, să postim, să alergăm la Biserică, ca să ne miluiască Dumnezeu. Acestea am avut să vi le spun dragostei voastre.

(Omilia a fost rostita in Biserica Sfantul Atanasie din Sitaria – Florina pe 1-6-1986; traducere: M.L., sursa: http://www.augoustinos-kantiotis.gr/)  http://apologeticum.wordpress.com/