Părintele Serafim

Cu cizma pe icoane

La Mănăstirea Zloţi, într-o zi de duminică din primăvara anului 1947, când slujba era în toi, în sfântul lăcaş au dat buzna un pâlc de soldaţi în frunte cu un comisar. Au păşit ferm peste călugării îngenuncheați, peste capetele credincioşilor sosiţi la slujbă din satele din jur şi au intrat cu automatele în altar, strigându-i preotului care tocmai citea din Sfânta Scriptură: „Ruki vverh!”(„Mâinile în sus!”), de parcă acesta ținea în mână o armă, şi nu o carte bisericească.

L-au scos pe stareţ din mănăstire, lăsând în urma lor cărţi sfinte călcate în picioare, icoane sparte, potire împrăștiate pe jos şi rugăciunea spusă doar până la jumătate… Cel arestat era unchiul meu şi fratele mamei, arhimandritul Serafim Dabija, ctitorul şi stareţul Mănăstirii Zloţi. Mirenii prezenți au rămas îngroziți de cele văzute. Când s-au dezmeticit, preotul era aburcat cu mâinile legate într-un camion, care aştepta în ograda mănăstirii ca să-l ducă într-o direcție necunoscută.

Între mulţii credincioşi prezenţi la sfânta slujbă se aflau bunica şi mama mea (avea pe atunci 18 ani), care muțiseră şi ele de frică. Abia mai apoi, ajunse în pădure, în drum către casă, mi -a povestit mama, au început dată să bocească, de se auziră bocetele lor până hăt în satele dimprejur. De multe ori mă întrebam: de ce comisarul n-a lăsat ca preotul să-şi termine slujba, şi apoi să-l aresteze?! De ce l-au legat ca pe un criminal, de faţă cu credincioşii? Şi am găsit răspunsul. Acesta dorise să-l umilească nu atât pe stareţ, cât pe Dumnezeul din fiecare dintre cei prezenţi: „Uitați-vă! – parcă spunea privirea trufaşă şi fapta acestuia – Dumnezeu nu-l poate apăra; el nu este, iar noi suntem, deci noi suntem mai tari”.

Fiind drumurile înfundate de ploi, la întoarcere camionul s- a împotmolit undeva pe aproape de gara Zloţi şi când soldaţii au coborât ca să-l urnească din glod, unchiul meu a pândit un moment când cei care îl păzeau împingeau cu mai mult zel, a sărit din caroseria camionului cu mâinile legate, s-a rostogolit într-o râpă cu tufari şi dus a fost. Zadarnic au tras soldaţii mai multe focuri de armă după el, verdele des şi ocrotitor al pădurii parcă îl înghițise pentru totdeauna. Două zile a umblat cu mâinile legate prin pădure, până a dat de nişte oameni cu vacile, care l-au dezlegat.

Ce face un stareţ de mănăstire fugit de sub strajă şi cu miliţia pusă pe urmele lui? Ca un veritabil fiu de ţăran, ziua umblă fugar, prin pădurile şi satele din jur, iar noaptea revine la mănăstire: află mai întâi dacă nu sunt oameni străini, apoi se roagă împreună cu călugării, cinează cu ei, le dă indicaţii pentru a doua zi: care să se ducă la câmp, care să îngrijească de vite, de prisacă, cine să împărtășească, să cine boteze, să oficieze serviciul divin etc.
… Chiar dacă unul dintre călugării săi era pe post de luda.

„Procesul preoţilor”

După 1945, când trupele sovietice au reocupat Basarabia, unul dintre scopurile noilor autorități a fost să facă dintr-o ţară românească − una rusească sau sovietică. Motive pentru a aresta preoţii nerefugiați (unii au avut „obrăznicia” să rămână cu „turma”, ca să-i împărtășească destinul) nu prea erau, deci acestea trebuiau inventate. În laboratoarele securității a fost pus la cale un plan de lichidare a preoţimii „naționaliste”. Aşa a luat naştere „procesul preoţilor” antisovietici în frunte cu stareţul Mănăstirii Zloţi Serafim Dabija, de la începutul anului 1948. Prin intermediul acestuia urma să se dovedească „evidenţa” că toată preoţimea e „trădătoare”, „naționalistă”, antisovietică, proromânească.

Mănăstirea Zloţi a fost calificată imediat „centru de agitaţie antisovietică”, iar fiindcă era situată în pădure, a fost numită „adăpost (npиcтанище) al criminalilor care se ascund de represiunile puterii sovietice”. În acelaşi timp, cunoscând primejdia ce plana asupra unuia dintre puţinii stareţi de mănăstire nerefugiaţi, Patriarhia rusă, repusă în fruntea Bisericii basarabene de către armatele sovietice, încearcă prin împuterniciţii săi să-l protejeze într-un fel: ca reprezentant distins al preoţimii autohtone, părintele Serafim Dabija este invitat la oficierea serviciului divin din ziua Naşterii Domnului la 7 ianuarie 1946 din Catedrala chişinăuiană, care mai funcționa încă la acea oră, din inima oraşului Stareţul Mănăstirii Zloţi, ieromonahul Serafim Dabija − ca unul din preoţii cei mai de seamă ai Basarabiei – a fost decorat, la 9 februarie, cu „nabederniţă” (нaбeдpeнником) de cătere Episcopul Chişinăului şi al Moldovei Ieronim.

La 27 aprilie 1947б un alt Episcop al Chişinăului şi al Moldovei, Benedict, îl invită pe preotul fugar pentru a oficia împreună slujba de Înviere a Domnului, decorându-l cu crucea pectorală aurită (наперстным крестом). Toate aceste decoraţii vor fi anexate la dosar. Dar ele nu vor putea în niciun fel împrăștia norii care se îngrămădiseră deasupra acestuia.

Al doilea arest

Este arestat a doua oară, în Chişinău, unde credea că nu-l cunoaşte nimeni, la 29 octombrie 1947, de către căpitanul de securitate Derjavin şi  locotenentul de securitate Larionov. După ce l-au urmărit mai multe zile, aceștia îl opresc pe strada Gorki (azi −Maria Cebotari) din Chişinău, la 100 metri de strada Lenin (actualul bulevard Ştefan cel Mare), ordonându-i să-i urmeze.

În dosarul nr. 4966, aflat în arhiva Ministerului Securităţii Naţionale, e prezentă darea de seamă a căpitanului Derjavin, în care acesta menţionează împrejurările în care a avut loc arestul (aproape toate filele dosarului sunt scrise în ruseşte): „După ce ne-a însoţit vreo 20 de metri, a aruncat geanta din mână şi a luat-o la fugă din toate puterile în josul străzii Gorki”. L-au reţinut, se laudă „copoii”, abia „după ce i-am pus revolverul în frunte”, ameninţându-l că-l împuşcă pe loc. După asta a fost adus la închisoarea securităţii RSS Moldoveneşti, unde a fost închis.

În primele interogatorii e îndemnat să-şi povestească biografia: s-a născut în 1915, din 1934 e călugăr la Mănăstirea Suruceni, după 28 iunie 1940 se află la Mănăstirea Stânişoara, județul Argeş, iar din martie 1941 trece la Mănăstirea Turnu, județul Argeş, unde este diacon. În august 1941 revine la Mănăstirea Suruceni, unde e diacon până în aprilie 1943. Între timp soseşte la Zloţi, unde ridică mănăstirea, care va fi sfințită în noiembrie 1943.

„De ce n-aţi plecat când v-am eliberat?”

Anchetatorul secției de anchetă a Ministerului Securităţii de Stat, locotenentul Savcenko, îl întreabă: De ce după eliberarea Moldovei n-aţi plecat în România?

Dabija: Auzisem de la unele persoane că în Uniunea Sovietică credinţa în Dumnezeu nu este interzisă şi bisericile funcţionează.

Anchetatorul Savcenko: Argumentele Dvs. nu sunt convingătoare. Mărturisiţi sincer: cu ce scop şi la indicaţia cui aţi rămas după eliberare în RSSM?

Dabija: Nu mi-a dat nimeni nicio însărcinare să rămân în Basarabia… Mănăstirea Zloţi a fost făcută cu eforturile mele şi ţineam prea mult la tot ce înseamnă pentru mine ca să mă despart de ea…

Întâlnire cu Iuda

La 12 decembrie 1947, în închisoarea securităţii chişinăuiene, între orele 22.45 şi 01.40 din noaptea către 13 decembrie 1947 are loc confruntarea dintre stareţul Mănăstirii Zloţi, părintele Serafim Dabija, şi subalternul său, călugărul Vasile Cristov, cel căruia i-a aparţinut pâra ce a stat la baza arestului.

Cristov: În toamna anului 1946 (…) am pus portretul unuia dintre conducătorii PKR(b) (aşa i se spunea, eufemistic, lui I. V. Stalin − n.n.) în chilia mea. Dabija i-a zis diaconului Iosif Gargalâc (…) că dacă portretul e în chilie, înseamnă că și Cristov e de partea lor. După două zile portretul unuia dintre conducătorii partidului şi guvernului a dispărut din chilia mea. Vreau să subliniez că afară de stareţ (conform legilor mănăstireşti − n.n.) nimeni nu are dreptul să intre în chilia unui călugăr…

Dabija: Recunosc că am lichidat portretul unuia dintre conducătorii P K R (b), care se afla în chilia lui Cristov.

Rechizitoriul pe marginea dosarului nr. 4966 va concluziona: „Dabija, sosind pe teritoriul Moldovei în anul 1941 din România (în ţara „lor” dintr-o ţară străină – n.n.) împreună cu armatele de ocupaţie, motivul convingerilor sale antisovietice, împreună cu Onu şi cu susţinerea chiaburimii din partea locului, a construit în scopuri antisovietice Mănăstirea Zloţi în cinstea izgonirii bolşevicilor din Basarabia, transformând-o în unul dintre centrele de propagandă antisovietică din Moldova”.

Părintelui Nicodim Onu, un alt unchi de-al meu, în cadrul aceluiași proces i se va imputa că a întâmpinat, în iulie 1941, cu pâine şi sare trupele româneşti care au intrat în Satu-Nou.

Sentinţa

Sentinţa „în numele RSSM” e pronunţată de judecătorul Vikonski, în prezența procurorului Manjosov, la 5 februarie 1948. Traducerea ei anexată spune: „În baza art. 54-l0, p. 11, şi potrivit sancțiunii art. 54-2 al CC al RSS Ucrainene, pe Dabija Serafim Ivanovici din anul 1915 şi Onu Nicodim Stepanovici din anul 1911 de pedepsit cu închiderea în lagărele de muncă de îndreptare pe timp de zăce (10) ani pe fiecare, cu confiscarea întregii averi de la fiecare şi cu pierderea drepturilor de alegere pe timp de (5) cinci ani pe fiecare cu socotirea pedepsei lui Dabija S. de la 29 octombrie 1947, iar a lui Onu N. de la 18 decembrie 1947.

Măsura de prevenţie împotriva condamnaţilor Zaviţchi, Gondiu, Dabija şi Onu de lăsat întreținerea lor sub strajă. Sentinţa este definitivă şi darea jalobei de casare împotriva ei de lege este oprită.

Președinte (semnătura).
Asesor norodnic (semnătura).”

Mănăstirea rămasă fără stăpân

Înainte de a fi arestat a doua oară, părintele Serafim a reuşit să salveze o parte din biblioteca mănăstirii, pe care a mutat- o la bunicii mei, bibliotecă la care am crescut într-un fel, icoanele cele mai de preţ badea Petrea Dabija, alt frate de-al mamei, ducându-le la Mănăstirea Suruceni, ca să le ascundă la călugării de acolo.

Bunica

Când eram mic, bunica mă ducea de mână până „la mănăstire”. Se aşeza pe un deal din preajmă, se uita în vale spre mănăstirea odinioară cu călugări, acum cu curtea ei plină cu vite şi văcari de-ai „colhozului”, care-şi mutase ferma aici, şi-şi strângea câteva ore lacrimile într-o batistă. Eu, copil naiv şi fără griji, mă jucam în jurul ei cu fluturii şi gâzele din iarbă, până mă plictiseam şi-i ziceam într-un târziu: „Hai acasă, bunicuțo. Că mi-i foame!”.

Ea se ridica anevoie, îşi făcea o cruce mare cu faţa spre sfânta mănăstire şi, ținându-mă de mână şi mai strâns la întoarcere, mergea tăcută, şi mai gârbovită, cu o mână sprijinindu-se într-un toiag, iar cu alta culegându-şi tot drumul lacrimile care i se cotileau în continuare în iarba care prinse de mult să acopere cărările din pădure ce duceau spre mănăstire.

Apoi nopțile aşternea scrisori, buchisindu-le cu voce tare în timp ce le scria, în care îi vorbea feciorului ei închis undeva, pe la marginea lumii, ce-i cu mănăstirea din deal, cine mai e azi stăpân în ea, precum şi despre lumea cea care a venit în sat pe la cârmuire, pe la gară, pe la mănăstire, fără nici o frică de Dumnezeu…

Muta

Când eram copil, mă duceam deseori cu alţi copii din sat „la Mănăstire”. La biserica ei fusesem botezat şi eu, de părintele Iosif Gargalâc, după ce unchiul meu luase drumul Siberiei. Apoi, după ce călugării au plecat, ograda mănăstirii se umpluse cu porci, apoi cu vaci aduse de oamenii de la cârmuirea colhoznică din Satu-Nou. Prima s-a părăginit livada: pomii au refuzat să mai rodească. Apoi iazul s-a mâlit şi el. Peştii s-au sinucis într-o vară, îngropându-se în mâlul uscat, de pe care fugise apa. Cele câteva cruci din cimitirul mănăstirii s-au lăsat măcinate de ploi şi de vânturi. Apoi şi pietrele s-au lăsat învinse. Şi memoria oamenilor. Odată un bătrân ne-a arătat pe acele locuri o piatră, zicându-ne: „Această piatră a fost cândva biserică”.

Dar nu voi uita-o vreodată pe o călugăriță surdomută, cum o credeam noi, fiindcă n-a vorbit niciodată cu nimeni, care venea din când în când pe locul unde fusese mănăstirea – în anumite zile, pe care copiii care păşteau vacile în pădure le cunoşteau – la Sfântul Gheorghe, la Sfânta Măria Mare, de Moşi, scotea dintr-o coșniță de papură colaci împletiți de ea, aprindea câte o lumânare la fiecare colac, aşezându-i în cerc de jur-împrejurul ei. Noi o urmăream de departe, ea însă nu ne invita mai aproape, parcă nu ne vedea.

Dar noi știam că după ce luminările vor arde de tot, ea se va ridica şi va pleca, şi noi ne vom putea apropia ca să luăm colacii picurați cu ceară… Câteodată strigam din urma ei: „Bogdaproste!”, dar ea nu ne auzea. Pleca spre gara Ciufleşti, ca să aştepte trenul care o ducea cine ştie unde. Câteodată copiii găseau doar fârâmiturile de la colacii ei, după ce ospătau păsările cerului, dânsa sosind cu o zi sau două, sau zece mai înainte şi lăsând colacii să aştepte ei copiii… Nu știa nimeni cine e, de unde vine, de ce vine, unde se duce. N-a vorbit niciodată cu nimeni, de aceea copiii îi ziceau „Muta”. Nu s-a uitat niciodată spre noi, deşi ea știa că suntem numaidecât pe undeva prin preajmă. Pe urmă n-a mai venit. Să se fi îmbolnăvit? Să fi murit? Dar copiii  de atunci ai satului nostru o aşteptară încă mult timp şi-o mai aşteaptă, bănuiesc, şi azi, deşi au îmbătrânit demult.

Revenit din Siberii

Şi totuşi a supravieţuit. Şi el, şi părintele Nicodim. Când, cu dezgheţul hruşciovist, au ieşit ca de sub pământ episcopul rus al Chişinăului şi al Moldovei Benedict, în amintirea slujbei de Paşte din 1947, pe care o oficiaseră împreuna la Catedrala din Chişinău, îi oferă egumenului Serafim Dabija parohia satului Piatra, raionul Orhei. (Părintelui Nicodim Onu i se dă parohia satului Gâsca de lângă oraşul Tighina.) În acelaşi timp, părintele Serafim mai e numit şi duhovnic al Mănăstirii de maici Hirova. În anul 1959, când venise de sus indicaţia ca şi această mănăstire să fie închisă, maicile s-au baricadat în biserică, unde câteva săptămâni s-au aflat în rugăciune şi post, cu zăvoarele bisericii trase pe dinăuntru. În tot
acest răstimp, biserica a fost înconjurată de trupe de miliţieni înarmați. După câteva săptămâni de sfidare a „organelor de drept”, călugăriţele au fost atacate de miliţienii, conduşi în acest asalt de către secretarul de partid din localitate, unul Roşca, poreclit Vanea Cazacu (tatăl politicianului Iurie Roşca). Câteva maici au fost împuşcate în altar. Mai multe au fost rănite, altele − arestate. Mănăstirea a fost ocupată de „antihrişti”, iar icoanele − scoase şi arse în afara satului, ca nişte lemne netrebuincioase. Stareţa de azi a mănăstirii, maica Iraida Bârcă, arată urmele de sânge care parcă se mai cunosc pe pereţi…

Preotul duhovnic Serafim Dabija a fost calificat drept instigator al călugăriţelor rebele. Nu putea fi judecat încă o dată, deoarece abia se întorsese din închisoare. A fost chemat la mitropolie şi i s-a spus că Patriarhul îi mai acordă o şansă, permiţându-i să fie preot în continuare oriunde, numai nu pe teritoriul RSSM, al Basarabiei de Sud, al Basarabiei de Nord, al Bucovinei şi Transnistriei. Adică – tot în Siberia. Şi atunci unchiul şi-a amintit că undeva, deasupra Maramureşului românesc, există mai multe sate româneşti (acolo sunt peste 40000 de români), care fac parte din Transcarpatia Ucrainei de azi. Şi s-a cerut acolo. Moscova a acceptat. A fost preot mai întâi la Apşa de Mijloc, apoi a fost solicitat să fie preot la Slatina. Acum câțiva ani, la Apşa de Mijloc a fost ridicată, de către meşterul Alexandru Perţa, o troiţă-răstignire „În amintirea preotului Serafim Dabija”, în semn de recunoştinţă şi dragoste pentru ilustrul preot basarabean. Mai aproape de bătrâneţe, părintele Serafim Dabija s-a transferat la Cernăuți, de unde-mi trimitea saci cu cărți româneşti din librăria de acolo. A fost o vreme preot la Catedrala cernăuţeană, apoi − fiindcă își ţinea liturghiile mai mult în limba română decât în cea a ucrainenilor – a fost mutat la biserica Roşa din mahalaua Klokucika a Cernăuţilor, unde oficia doar româneşte, deşi biserica era frecventată şi de o mulţime de ucraineni, dar ei îl iubeau pentru că îi trata şi de diverse boli, citindu-le rugăciuni
din cărţile sale româneşti. Înainte de a muri, a venit la Chişinâu, unde, zăcând grav bolnav în pat – el, care a făcut zeci de fântâni şi izvoare –, a mai ctitorit un izvor la Munceşti, la stația „Combinatul de Carne”. Dar au venit nişte tipi de la comitetul raional de partid şi i-au spart placa de marmură pe care scrisese: „Bucurați-vă. Serafim”, au încercat să astupe izvorul, să-i rupă cănile: într-o singură lună au rupt de la lanț şi au confiscat 30 de căni, în flecare zi câte una. Când l-am întrebat pe un instructoraş de ce o face, mi-a zis:

„Pentru că acolo fusese scris: Izvorul Sfântului Serafim. Ceea ce nu era adevărat. Actualmente, am aflat că bea şi fostul instructor apă din acel izvor şi o laudă că-i bună. Părintele Serafim a plecat către cele veşnice în 1985 şi a rugat să fie înmormântat în Bişcotari (Codreni), satul moşilor şi strămoşilor săi, avându-şi somnul de veci între mormintele părinţilor săi: Ioan Dabija și Ana Dabija, născută Caragea.

Serafim Dabija şi poezia…

Când mi-a apărut prima carte, i-am dăruit-o unchiului meu. El s-a uitat atent la titlu şi m-a întrebat ce-ar însemna Ochiul al treilea? I-am explicat că ochiul al treilea e cel cu care vedem ceea ce nu putem vedea cu aceşti doi din frunte, cu ajutorul lui vedem ce e dincolo de orizont, că ochiul al treilea e ceea ce numesc unii intuiție ş.a.m.d. El se prefăcea că nu înțelege. Apoi s-a dus într-o altă cameră şi a adus de acolo o fotografie făcută la Polul Nord, pe versoul căreia scria: „Doamne, nu știam că exista un al treilea ochi. Cu el Te-am văzut. 1954, Inta”. Era o poezie pe care am scris-o în locul lui sau al altor strămoşi de-ai mei, mă gândeam mai apoi.

Minuni la Mănăstirea Zloţi

Oamenii din satele din jur povestesc că pe locul unde e situată azi Mănăstirea Zloţi s-a arătat Maica Domnului, mai întâi unei femei ce secera în acel loc cu copilul ei mut, care şi-a recăpătat pe dată graiul. Apoi Născătoarea de Dumnezeu s-a mai arătat şi unui cioban, căruia îi porunci să se ducă în sat şi să spună creştinilor să înalte un locaş pe acel loc sfânt. Cu mult mai înainte de a fi ridicate zidurile mănăstireşti, acel loc de la marginea pădurii, deşi era pustiu, devenise în curând loc de pelerinaj, lume de pe lume venind aici ca să se roage Maicii Domnului să o izbăvească de diverse boli sau necazuri.

Azi mulţi credincioşi vin ca să se atingă de Răstignirea Mântuitorului din curtea mănăstirii. Iată povestea ei. În una din zilele lui 1946б stareţul Serafim Dabija a scos călugării din biserică să înfigă pe un deal o răstignire din lemn masiv, pe care o cioplise împreună cu călugării mai multe săptămâni. Au săpat o groapă adâncă, au aşezat în ea crucea înaltă de vreo 4 metri, au pus de jur-împrejurul ei mai multe pietre cu mortar ca să n-o clintească vântoasele şi – despre acest lucru mi -a povestit unul dintre vechii călugări de la mănăstire, prea bunul părinte Dumitru Hristov, azi paroh al bisericii din Cimişlia, atunci de faţă − la un moment dat părintele Serafim a avut o viziune, a început să plângă şi să le spună: „Mi s-a arătat acum că totul va dispărea din această văioagă: şi mănăstirea, şi clădirile, şi livada, şi iazul… Doar această cruce va rămâne, nevăzută de păgâni, ca să povestească oamenilor că aici a fost cândva un cuib de călugări…”.

Şi cu adevărat, îmi povestea părintele Dumitru, peste ani totul s-a făcut una cu pământul: pe dealul unde se înălța mănăstirea era loc arat, livada a fost tăiată, iazul s-a mâlit. Şi doar răstignirea care se vedea din trenurile ce treceau nu prea departe de mănăstire, amintea lumii că aici a fost odinioară o mănăstire de călugări…

În anii ’60, când a fost emisă indicaţia ca toate răstignirile să fie adunate din sate, de pe la răscruci etc. şi mutate în cimitire, a sosit din Satu-Nou un grup de activişti cu un camion, ca să ducă şi această cruce la cimitirul de acolo. Oameni din satele din jur povestesc că atunci când aceștia au încercat să scoată răstignirea din pământ şi n-au putut, cum ea era prinsă bine în pietre şi mortar, cineva a avut „inspiraţia” s-o taie de jos c-un ferăstrău. Dar imediat ce ferăstrăul a prins să muşte, din rana răstignirii a început să curgă sânge. Comsomoliştii s-au speriat şi au fugit. Pe urmă au venit alţii − răstignirea prea se profila sfidător pe un deal care se vedea din toate satele din jur − au dezgropat-o şi mutat-o în cimitirul din Satu-Nou, unde a stat până în 1995, când a fost adusă înapoi la mănăstire.

Răstignirea Mântuitorului, considerată făcătoare de minuni, atrage multă lume bolnavă, care doarme în nopțile de vară în preajma ei, ca să se vindece de boli şi suferinţe. Când a murit mama mea, am donat Sfintei Mănăstiri Zloţi doua icoane mari − a Maicii Domnului şi a Sfântului Ioan Teologul, pe care le aveam moştenite şi pe care călugării le-au aşezat de-o parte şi de alta a altarului. În duminica imediat următoare, mi-au povestit călugării, la un moment dat, în timpul slujbei, cei veniți din satele din jur au rămas înmărmuriţi: icoana Sfântului Ioan Teologul a început să plângă… Şi de atunci, în anumite zile, la anumite ore, icoana lăcrimează cu lacrimi adevărate. Părintele Tobie de la mănăstire îmi povesteşte că icoana e tămăduitoare: cine se atinge de ea se vindecă de anumite boli, cu excepţia celor „îndrăciți”, care parcă sunt loviţi peste mâini când le întind s-o atingă…

La Zloţi se mai întâmplă minuni şi-n prag de secol XXI, semn că Dumnezeu nu ne-a părăsit de tot, susţin călugării.

Părintele Tobie
În 1995, pe locul arat al vechii mănăstiri şi-au făcut apariţia doi călugări, în frunte cu părintele Tobie. Deşi mănăstirea e numai schele şi zidărie, ea a reuşit să devină loc de pelerinaj pentru credincioşii sosiţi din diverse localități ale Basarabiei. Tot mai multă lume vorbeşte de minunile care se întâmplă aici. Mă voi mai referi la una: iazul vechi al mănăstirii secase atunci, demult, cu tot cu peşti. Dar când călugării l-au umplut cu apă, peştii au apărut şi ei. De unde?! Cum?! Când nimeni nu-i înmulțise. Să fi aşteptat ei atâta vreme apa cea binefăcătoare îngropaţi în ţărâna devenită toloacă? Locul unde e situată mănăstirea e ca o potcoavă înconjurată de dumbrava veche. Aici parcă cerul e mai jos. Sau, poate, pământul e mai aproape de bolţi? Zvon de clopote pluteşte lin peste pădure, adunând zările împreună. La Zloţi clopotele cheamă la neuitare. La Zloţi, în mijlocul codrilor, o mănăstire se înalță către ceruri, ca o rugăciune de taină şi de speranță către Cel de Sus:  Miluiește, Doamne, poporul Tău Şi binecuvântează moştenirea Ta!

referințe bibliografice
1. Munteanu Nicandru, arhimandrit. Alături de părintele Serafim. – Chişinău: Axios,
2003, 120 p.
2. Dosarul nr. 4966, Serafim Dabija. În: Arhiva Serviciului de Informare şi Securitate a
Republicii Moldova.
3. Dabija Nicolae. Părintele Serafim. În: Râul în căutarea mării. Craiova. Fundaţia Scrisul
Românesc, 2003, p.53-89.
4. Pădureţ Ludmila. Părintele Serafim Dabija – slujitor în altarul credinţei. În: Altarul
credinţei, nr. 1-2, 2013, p.30-32.
5. Bortă Mihail. Serafim Dabija, arhimandrit (1915-1985). În: Oamenii lui Dumnezeu
din Basarabia de altădată. Chişinău: Noua Galilee, 2010, p. 111-112.
6. Soarta preotului-martir Serafim Dabija, ctitorul şi stareţul Mănăstirii Zloţi. În: Literatura şi Arta, 17 februarie 2000, p.1-3.

Nicoalea DABIJA

Extras din Biserica Ortodoxă din interfluviul pruto-nistrean (1813-2013), p.572-580