Sfântul Sofian Boghiu – Predică la Duminica Tuturor Sfinților

Ascultând Sfânta Evanghelie care ni s-a citit astăzi aflăm cum au fost chemați la apostolat primii patru apostoli: Petru și Andrei – fiii lui Iona -, și Iacob împreună cu Ioan – fiii lui Zevedeu. Toți erau pescari din Betsaida, unul dintre cele zece orașe de pe malul lacului Ghenizaret, din Galileea.

Aceștia patru sunt primii chemați la apostolat și în puțină vreme Iisus își completează grupul de apostoli până la doisprezece, care apoi l-au urmat îndeaproape de-a lungul celor trei ani și jumătate ai activității Sale mesianice.

Apostolii erau până atunci pescari anonimi, săraci și neînvățați, dar curați la suflet și la trup. La chemarea Lui avea să-i facă pescari de oameni, iar ei aveau să lase mrejele, corăbiile și familiile lor și să urmeze lui Iisus.

Martori ai vieții, învățăturii și faptelor lui Iisus – dumnezeiescul lor învățător -, pescarii simpli, anonimi și neînvățați devin învățătorii lumii, iar numele lor devin cunoscute și cinstite pe tot globul pământesc.

Această cinste le vine din partea lui Dumnezeu, pentru că, devenind ei înșiși temple ale Duhului Sfânt prin sfințenia vieții lor, slujitori devotați ai Mântuitorului Hristos și vestitori neînfricați ai Evangheliei păcii în lume, s-au învrednicit de cea mai mare cinste, aceea de a fi numiți prietenii lui Dumnezeu: „Voi sunteți prietenii Mei”(Ioan 15,14) și de a locui în veșnicie în slava lui Dumnezeu: „voi veni și vă voi lua la Mine – le spune Iisus – ca să fiți și voi unde sunt Eu” (Ioan 14, 3). Dar aceste mari și sfinte răsplătiri le-au venit după o trudă plină de jertfelnicie în apostolatul lor; pentru că au avut de luptat cu păcate și patimi vechi, înrădăcinate și zeificate de mii de ani în lumea păgână.

Și, precum știm cu toții, nu este luptă mai anevoioasă și mai grea, decât a te converti pe tine însuți la o viață curată și plăcută lui Dumnezeu și mai ales a convinge pe alții și a-i ajuta la despătimire și la înnoirea propriei lor vieți.

În această luptă de înnoire și de transformare în bine a lumii vechi se angajaseră Sfinții Apostoli. În lupta lor au avut foarte mult de suferit. În această privință, iată ce ne spune Sfântul Apostol Pavel, în numele tuturor Apostolilor:

„Căci mi se pare că Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe niște osândiți la moarte, fiindcă ne-am făcut priveliște lumii și îngerilor și oamenilor” (I Corinteni 4, 9), căci „în toate pătimind necaz, dar nefiind striviți; lipsiți fiind, dar nu deznădăjduiți; prigoniți fiind, dar nu părăsiți; doborâți, dar nu nimiciți; purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru. Căci pururea noi cei vii suntem dați spre moarte pentru Iisus, ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor” (II Corinteni 4, 8-11). Deci suferințele nu-i despart de Hristos, ci dimpotrivă. Iată ce mărturisește tot același Sfânt Apostol Pavel: „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?… Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul, și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 8, 35, 38-39).

Și, într-adevăr, nimic n-a putut să clatine nici credința, nici nădejdea în cele viitoare și nici dragostea Apostolilor față de Mântuitorul, față de Evanghelie și față de Biserică: nici viața, nici moartea, nici oamenii, nici îngerii, nici cerul, nici iadul.

Prin Duhul lui Dumnezeu, pe Care îl purtau în „vase de lut”, în ființa lor neputincioasă de oameni, pescarii au biruit lumea prin Evanghelia păcii și prin sfințenia vieții, împlinind astfel voința Bunului Dumnezeu. Lăsând mrejele și corăbiile, au urmat pe Iisus Domnul până la moarte. Cum L-au urmat? Ne răspunde tot același Sfânt Apostol Pavel că: „…în osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură…, în călătorii, adeseori în primejdii, pe râuri, în pustie, în cetăți, primejduiți din partea tâlharilor, iudeilor și păgânilor, în necazuri (de tot felul), în privegheri, în foame, în sete, în frig și golătate, având pe deasupra grija tuturor bisericilor.

Și totuși nu s-au lăsat. Au răsturnat idolii, au mustrat cu asprime fărădelegile și au mărturisit pe Hristos Cel răstignit și înviat, cu prețul vieții lor. Au îndrăznit, au răbdat, s-au jertfit, au primit cununa muceniciei și au biruit.

Au biruit deodată două lumi: lumea păgână, care-i prigonea, și lumea răului din lăuntrul inimii, care-i ispitea să-și trădeze rostul vieții și scopul Evangheliei.

Ei știau că vor fi urâți, prigoniți și uciși, căci li se spusese dinainte de Domnul: Atunci vă vor da pe voi spre asuprire și vă vor ucide și veți fi urâți de toate neamurile pentru numele Meu. Atunci mulți se vor vinde unii pe alții și se vor urî unii pe alții (cf. Matei 10, 16-22).

Și totuși au îndrăznit și nu s-au temut de cei ce ucid trupul (cf. Matei 10, 28). Au înfrânt în ei orice gând lumesc, orice poftă vinovată, orice deșertăciune pământească, știind că „cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele” (Galateni 5, 24) și că „Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăție, ci la sfințire” (I Tesaloniceni 4, 7).

Oricând fiind gata de moarte, ei erau încredințați că „pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care li se va descoperi” (Romani 8, 18). Vrednici ostași ai lui Hristos, ei așteaptă cu bucurie cununa vieții veșnice, veșmintele albe și locurile fericirii negrăite din cetatea Ierusalimului celui de sus (cf. Apocalipsa 6, 11).

Căci, după cum luptătorii care se întorc biruitori în patrie sunt primiți cu flori și cununi de glorie, tot așa sunt primiți apostolii și mucenicii în patria cerească.

Din viața de trudă binecuvântată a Sfinților Apostoli și a urmașilor lor putem scoate o mulțime de învățături. Dar dacă învățăm numai cum să fim buni creștini, este de ajuns. Căci a fi creștin bun înseamnă a fi un mic apostol al Evangheliei, înseamnă a trăi tu mai întâi poruncile lui Dumnezeu și apoi să le vestești și altora.

A fi creștin bun înseamnă a crede sincer în Dumnezeu, a nădăjdui în viața viitoare și a iubi pe Dumnezeu din toată ființa ta, nu numai cu vorba, ci mai ales cu fapta, iar pe aproapele tău să-l iubești ca pe tine însuți.

Câtă deosebire este între creștinul bun, care îndeamnă și învață pe semenii săi să se roage, să mărturisească adevărul, să împlinească poruncile lui Dumnezeu, să fie conștiincioși în munca lor și oameni de cuvânt, să fie cinstiți, harnici și omenoși, și omul rău, care învață pe alții să fure, să înjure, să se îmbete, să nu aducă rodul muncii lui în familie și la copiii săi, ci să-i cheltuiască în chip netrebnic, să-și bată joc de cele sfinte și să facă toate fărădelegile.

Fiecare creștin este chemat să fie un mic pescar de oameni, cum au fost Apostolii, trăgând pe oameni de la rău la bine, un mic pescar sau un mic apostol, care să câștige pentru împărăția lui Dumnezeu măcar un singur suflet, întorcându-l de pe calea cea largă a pierzării, cu obligația ca și acela să câștige un alt suflet pentru aceeași împărăție a lui Dumnezeu.

Ce bucurie are cel care poate spune: am făcut pace într-o familie învrăjbită; am ridicat moralul unei ființe deznădăjduite, care era chinuită de gândul sinuciderii; am împăcat doi foști prieteni, care între timp s-au certat și se urau de moarte; am recomandat cuiva o carte bună care să-i fie cu adevărat călăuză în profesia lui, ori în viața lui; am ajutat pe cineva să se lase de niște patimi și obiceiuri rele, care-i vătămau și sufletul și trupul! Sau, câtă bucurie să poți spune: am scăpat un suflet de la moarte, cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Iacob, zicând: „să știe că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui, își va mântui sufletul din moarte și va acoperi mulțime de păcate” (Iacob 5, 20).

Dacă sfătuim și ajutăm cu sinceritate și cu dragoste curată pe semenii noștri, să se ferească de răutăți sub toate formele lor și să facă binele, așa cum ne îndeamnă bunul simț și Sfânta Evanghelie, atunci facem și noi apostolat și ne împlinim datoria de buni creștini; atunci suntem creștini buni, creștini apostolici, creștini cu râvnă sfântă, creștini care slujesc lui Dumnezeu cu gura, cu inima și cu toată ființa lor.

Așa să ne ajute Dumnezeu! Amin.

Sfântul Sofian Boghiu de la Antim