Părintele Vasile

Un om înţelept a spus: „Dacă nu ai un bătrân, cumpără-l”. Adică, fă orice, dar găseşte-ţi o călăuză spirituală.

Acum câţiva ani, adunându-ne în jurul Sfântului Prestol de la Biserica Întâmpinarea Domnului din curtea Universităţii de Stat din Moldova, am avut fericirea să-l cunosc pe un Părinte, o sursă de înţelepciune inepuizabilă, un adevărat chip al blândeţii şi al smereniei, părintele Vasile Gulivati. M-a uimit capacitatea părintelui de a tăcea şi de a asculta – noi, cei tineri, suntem întotdeauna mânaţi de temperamente să ieşim în faţă, să ne spunem părerea, sus, tare, răspicat, pe când părintele Vasile întotdeauna vorbea doar dacă era întrebat. Iar vorba, de când îl ţin minte, i-a fost întotdeauna dreasă cu sare, cizelată, aleasă.

Am fost fericit să-mi petrec adolescenţa sacerdotală lângă acest munte al răbdării. Mi-a povestit multe despre tinereţea sa, despre dorinţa, încă de mic copil, să devină preot, şi despre spinoasa şi strâmta cale pe care a parcurs-o spre preoţie. Mi-a povestit despre ororile GULAG-ului prin care a trecut în anii 1952-1956. Eram uluit, gândindu-mă că viitorul părinte Vasile abia se întorcea din însângerata cale a Siberiei atunci când se năştea mama mea. A vorbit părintele şi despre multe trădări pe care le-a suferit în viaţă, din partea celor mai scumpi, din partea celor chemaţi să-ţi fie toiag şi sprijin, umăr şi zid, căpătâi şi acoperământ.

La ai săi 87 de ani, părintele nu se miră de nimic din ceea ce se întâmplă în jur. Nu aşteaptă sprijin, decât de la Bunul Dumnezeu.

L-am vizitat împreună cu părintele Mihail într-o seară din iulie. Mult a şovăit părintele, până ne-a deschis uşa. Ar fi preferat să stăm de vorbă în curtea blocului, şi am înţeles, de ce, imediat ce i-am păşit pragul.

„Cetatea” părintelui Vasile ni s-a părut o colivie neîncăpătoare, şi, neavând unde să ne aşezăm noi, musafirii, l-am rugat pe părinte să ia loc, pentru că noi suntem tineri şi putem sta în picioare în faţa unui stareţ.

Amintindu-şi de personalităţi diferite, părintele a zis, „Apoi, dragii mei, reiese că eu cunosc mai mulţi oameni morţi, decât vii. Bineînţeles, la Dumnezeu nu e nimeni mort, însă majoritatea celor pe care îi cunosc eu deja sunt în veşnicie”. Am fi vrut să ne vorbească mult, dar nu am îndrăznit să-l istovim, întrucât era o oră destul de târzie pentru părintele.

Cu maximă delicateţe i-am propus să organizăm o zi de curăţenie generală, însă nu a acceptat. Cu mult greu i-am obţinut acceptul să facem câteva fotografii cu Sfinţia Sa şi să imortalizăm imaginea garsonierei în care îşi duce bătrâneţea. A început, grăbit, să caute ceva prin casă, timp ce noi aşteptam, nedumeriţi. A găsit! Era crucea aurită, pe care i-a dăruit-o Preafericitul Patriarh Alexei al Doilea, atunci când a vizitat Republica Moldova şi a fost întâmpinat de părintele Vasile în parohia sa din Mileştii Mici. Pe nepreţuitul odor scria „1000 de ani de la încreştinarea Rusiei, 988-1988”. Purtată pe grumazul părintelui Vasile, această comoară are o semnificaţie cu totul specială.

Chipul luminat al părintelui Vasile îl port în suflet mereu, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru acest duhovnic.
Să dea Bunul Dumnezeu, să purtăm şi noi cu vrednicie crucea noastră!

Preot Constantin Cojocaru