Pe câtă vreme toaca şi clopotele noastre fac sgomot de-a surda, nemaiaflându-se urechi care să le înţeleagă glasul şi chemarea? - Portalul "Moldova Ortodoxă" | Portalul "Moldova Ortodoxă"
Header image

Pe câtă vreme toaca şi clopotele noastre fac sgomot de-a surda, nemaiaflându-se urechi care să le înţeleagă glasul şi chemarea?

8:58, luni, 21 octombrie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , , , ,

Încă demult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică.
Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au uitat demult cărarea ce duce la locaşul icoanelor.
Boieri, ostaşi, meseriaşi, negustori, dascăli, slujbaşi, mari şi mici, s-au lepădat de datoriile către legea lor creştinească – toţi sunt astăzi liber-cugetători.
Pe câtă vreme bisericile noastre ortodoxe româneşti părăsite de credincioşi, mai ales în Capitală şi-n oraşele mari, decad pe văzute; pe câtă vreme toaca şi clopotele noastre fac sgomot de-a surda, nemaiaflându-se urechi care să le înţeleagă glasul şi chemarea; pe câtă vreme o biată prescură şi câteva linguri de vin ajung unui trist altar pe multe dumineci – ce se-ntâmplă în altă parte?
Ia să vedem.
Treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, astăzi liber-cugetători, treceţi duminecă dimineaţa pe la frumoasa catedrală catolică a Sfântului Iosef, pe la biserica protestantă şi pe la cea calvină; treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, compatrioţii mei, liber-cugetători astăzi, treceţi vineri seara pe la sinagogile mozaice – şi vedeţi ce se petrece acolo, în acele locaşuri clădite de oameni pentru adăpostirea sfintei credinţe în Dumnezeu, lăsate lor de la moşi-strămoşi.
Vedeţi, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei şi de copii!
Priviţi-i! Bogaţi şi săraci, voinici şi neputincioşi, tineri şi bătrâni. Sunt între ei învăţaţi deosebiţi şi oameni de rând, fiinţe, pe drept ori nu, mândre şi fiinţe umile, oameni cu griji sdrobitoare şi oameni fără nici o grijă; toţi vin acolo să se roage împreună Lui, cum I s-au rugat şi părinţii lor, şi să-nveţe pe copii lor a se ruga cu dânşii.
Intraţi, foşti creştini ortodocşi, astăzi, liber-cugetători; intraţi după aceşti credincioşi în sfântul, pentru ei, locaş.
Ascultaţi cum răsună, legănându-se-ntre-nalte bolţi, acele cântări înălţătoare în slavă. Ia uitaţi-vă cum, cu capetele plecate, se lasă acei oameni pătrunşi de binefacerea Atotiitorului.

Vedeţi voi, cari sunteţi totdeauna posomorâţi, cum, după ce s-au împărtăşit de acea binefacere, ies toţi cu feţele senine şi vesele.

Şi dacă, liber-cugetători, nu mai puteţi crede în Dumnezeu, căci nu mai sunteţi în stare să-L vedeţi, pe El care s-arată pretutindeni, afară decât în sufletul vostru, nu puteţi crede nici măcar în ce vedeţi la aceşti semeni ai voştri? Nu înţelegeţi voi, cari tot vă plângeţi de slăbiciunea “noastră” faţă cu ei, ce întăriţi ies după ce s-au rugat şi au primit binecuvântarea?

Şi dacă nici atâta nu-nţelegeţi, nu v-aduceţi aminte barem de o vreme, nu tocmai depărtată, când părinţii voştri, cari dorm sub umbra crucii, cunoşteau izvorul acelei întăriri binefăcătoare şi ştiau să s-adape la el?

Părinţii voştri!
Prăpastie de vreme nemăsurată între ei şi noi! Mii de mii de ani de va fi trecut de la viaţa lor până la a noastră şi tot nu li s-ar fi şters mai bine din inimile copiilor pomenirea şi dragostea şi evlavia şi felul.
Ei au crezut şi s-au închinat, şi sufletele lor găseau mângâiere şi tărie în închinăciune.

Noi nu ne mai închinăm, fiindcă nu mai credem.

Sufletele noastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră, şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi românii foşti ortodocşi, cari suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.

Închine-se Asia – bătrână înţeleaptă, şi nobila şi ingenioasa ei fiică, Europa! Închine-se Africa, cu toate negrele ei seminţii! Închine-se iscusita Americă!

Noi – nu ne închinăm.

Închine-se nerozii!

Filosofia noastră se pune mai presus de nevoia închinăciunii!
Clopotele – sgomot! Icoanele – fleacuri! Credinţa – moft!

Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor!

Părinţii noştri cari le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen.

Noi suntem oameni moderni.

Măture-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe cari, după cerinţele progresului, să se zidească oteluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ!
Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul, ar fi un om ridicul.
E destul că biserica e tolerată!
Un slujitor al  altarului, când stătea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sf. Ignatius al Constantinopolei, mi-a spus cu adânc amar:
– Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu?
– Nu, părinte, i-am raspuns; nu-i e frică nimănui de bătaia cui nu crede că este. Ai uitat că ai de-a face cu o lume care nu crede în Dumnezeu, cu o lume căreia nu i-a fost frică să prefacă în puşcării lăcaşurile sfinte, închinate credinţei străbune, unde zac oseminte de măreţi voievozi?

Se va mai schimba lumea noastră românească? Va mai vrea Dumnezeu să o reîntoarcă la Dânsul?

Dumnezeu ştie!
Deocamdată, copiii noştri vor merge pe calea noastră, cuminte. De ce avem şcoli româneşti în care urmează înalte învăţături ale omenirii? Pentru ca să ni-i lumineze şi ca să ni-i crească.
Din aceste şcoli naţionale ies pe fiece an sute şi mii de viitori cetăţeni luminaţi, toţi liberi-cugetători, plini de despreţ pentru vechea rătăcită credinţă creştină, astăzi demodată, ridiculizată, scuipată.
Ei au învăţat o religie mai omenească decât cea creştinească. O religie care predică nu mila sau îngăduinţa, nu blândeţea şi omenia; o religie aspră, care predica omului:
“Eşti o fiară! Ghearele tale şi colţii tăi sunt deşteptăciunea şi şiretenia. Fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi!
Nu te uita o clipă sus pe cer; aici, în jos, pe pământ, uită-te cu ochii-n patru, ca şi cum ai avea patru picioare; aci, pe pământ, se isprăveşte tot pentru tine!
Eşti fiară, fii fiară!
Fiarele n-au biserică; fiarele nu se-nchină, fiarele n-au Dumnezeu”.
(Apărut în Universul din 7 ianuarie 1900,
în seria “Notiţe critice”, semnat: Caragiale)
sursa razvan-codrescu.blogspot.com

 

Contact Form Powered By : XYZScripts.com