Preacuviosul Samson, făcătorul de minuni şi primitorul de straini

Samson cel Mare, despre care străbătuse vestea pretutindeni, a fost din cetatea Romei. El s-a născut din părinţi cinstiţi şi bogaţi, de neam mare, care se trăgeau din sînge împărătesc. El, ştiind bine învăţătura din afară, se deprinsese şi la meşteşugul doctoricesc, nu de nevoie, nici pentru îmbogăţirea sa, pentru că avea destulă bogăţie ci, pe de o parte, ca să nu petreacă în deşertăciune, iar pe de alta, ca din meşteşugul său să poată sluji lui Dumnezeu şi săracilor. El tămăduia pe cei cuprinşi de boli netămăduite; pentru că pe lîngă meşteşugul doctoricesc, i se adăugase darul Domnului, cu care dădea tămăduiri.

Deci, pentru faptele lui cele bune în care sporea şi pentru credinţa pe care o cîştigase în Dumnezeu, avea şi înţelegerea dumnezeieştii Scripturi. El se îndeletnicea mult la citirea sfintelor cărţi, şi spre dragostea lui Hristos se deştepta cu credinţa şi cu nădejdea. Apoi, murind părinţii lui şi lăsînd multe averi, n-a zăbovit a face cele cuviincioase lui; ci îndată a început ca bogăţia cea degrabă pieritoare şi vremelnică să o schimbe prin cea nepieritoare şi veşnică, urmînd cuvîntul Evangheliei. El dădea milostenie cu îndurare, precum se grăieşte, împărţind cu amîndouă mîinile la toate nevoile săracilor şi flămînzilor, cîştigînd prin pîntecele lor cel stricăcios, vistieria cea nestricăcioasă. Aceasta o făcea în toate zilele vieţii sale, că milostivirea o vedea născută şi crescută împreună cu el. Acest fericit, voind să se îndrepteze la o viaţă şi mai smerită, a eliberat mulţimea robilor, oprind numai pe unul pentru slujba sa. Căci ce nevoie avea de atîţia robi, de vreme ce singur se dăduse rob Domnului cel adevărat? Astfel s-a dezlegat de bogăţiile cu care era ţinut ca şi cu nişte legături, mulţumindu-se cu o haină şi cu o funie pentru ţinerea mijlocului.

Dorind Samson ca pe sufletul său să-l îmbogăţească mai bine prin duhovniceasca bogăţie, a defăimat lumea şi toate cele din lume şi, urmînd lui Hristos, s-a făcut străin, căci, lăsîndu-şi rudele şi cunoscuţii, a ieşit din Roma cea veche şi s-a sălăşluit în pustie, ca şi Ilie cel de demult. Dar Dumnezeu, voind ca robul său să le fie multora de folos, l-a adus din pustie în Roma cea nouă, adică în Constantinopol. Acolo, găsindu-şi o casă oarecare, petrecea într-însa, odihnind la el pe cei străini şi săraci, slujindu-le în tot chipul, primind pe cei neputincioşi şi tămăduindu-i de boli, nu numai prin meşteşugul său doctoricesc; dar le slujea cu toată plăcerea la pregătirea hranei şi a aşternuturilor cu atîta osîrdie, încît se părea că acea milostivire este firească lui. Căci precum firea soarelui este ca să lumineze şi a focului ca să ardă, aşa lui Samson îi era din fire silinţa cu osîrdie spre cei săraci, bolnavi şi străini.

Deci, Dumnezeu, Care S-a obişnuit a binecuvînta dragostea către aproapele ce se face pentru Dînsul şi aceea pe care o face cineva săracilor a o socoti ca Lui, a cinstit ostenelile robului Său cu minuni mari, care se făceau la bolnavi. Pentru că pe toţi îi primea în casa sa, avînd boli nevindecate, şi îi tămăduia cu minuni. Astfel, darul şi puterea facerii de minuni, care i se dăduse de la Dumnezeu, le acoperea cu meşteşugul chipului cel doctoricesc, ca să nu se cunoască sfinţenia lui; pentru că, fiind smerit cu inima, nu voia să se slăvească şi să se cinstească de oameni. Dar n-a putut să se ascundă sub obroc, nici cetatea deasupra muntelui, căci strălucind cu lumina lucrurilor celor bune şi suindu-se la muntele plăcerii de Dumnezeu desăvîrşit, a venit tuturor în înştiinţare. Aflînd şi patriarhul de acest lucru, l-a chemat la el şi l-a hirotonisit preot, deşi el nu voia. Despre slava faptelor lui celor bune s-a aflat pînă la palatele împărăteşti în acest chip: „Împăratul Justinian căzuse într-o neputinţă trupească, adică în vătămarea părţilor ascunse ale trupului şi acea durere era netămăduită. Chemînd el doctori mulţi şi stînd lîngă el după obiceiul lor, se consultau între ei şi îi făceau multă vreme curaj de tămăduire, numai cu cuvintele; iar cu lucrul nu puteau să-l vindece, nici să dea uşurare celui ce pătimea.

Deci, au căutat prin toată stăpînirea grecească doctori foarte învăţaţi, dar nici unul nu s-a găsit vrednic să poată tămădui pe împărat de acea nesuferită boală. Împăratul, mîniindu-se, a poruncit să gonească pe toţi doctorii din ochii săi, iar el, întorcîndu-se spre Dumnezeu, Care este izvorul tămăduirilor şi ziditor a toată făptura, şi-a încredinţat Aceluia boala sa, cerînd ajutor de la El cu lacrimi. Dar Dumnezeu n-a trecut cu vederea rugăciunea lui cea cu dinadinsul şi, adormind puţin, a văzut în vedenie mulţime de doctori cu rînduială stînd înaintea lui îmbrăcaţi în haine luminoase. Apropiindu-se de el un tînăr oarecare de lumină, îi arăta pe fiecare dintre doctori cum şi în ce fel de rînduială a fost. Între aceştia i-a arătat şi pe unul smerit la faţă, cărunt la păr şi îmbrăcat în haină preoţească, despre care, lăudîndu-l către împărat, a zis: „O, împărate, acesta poate să te tămăduiască de durerea cea aducătoare de moarte!”

Împăratul, deşteptîndu-se din somn, s-a bucurat de acea vedenie care i s-a făcut cunoscută pentru sănătatea sa şi mulţumea lui Dumnezeu. Deci, avînd în minte chipul bărbatului văzut, a poruncit să cheme la dînsul pe toţi doctorii, ca să-i vadă. Şi căutînd între dînşii pe cel văzut în vis şi negăsindu-l, a căzut iarăşi în mîhnire şi a început a se întrista. Însă, punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu, a poruncit să caute mai cu dinadinsul pe acel doctor, care i se arătase în vis, spunînd tuturor asemănarea feţei lui şi făgăduind multe daruri şi cinste cui îl va afla pe el.

Mulţi căutîndu-l pretutindeni şi negăsindu-l, una din slugile împărăteşti care era cunoscută de împărat şi de un prieten al lui Samson, auzind asemănarea spusă de împărat a omului văzut în vis, şi-a adus aminte de fericitul Samson, care avea aceeaşi asemănare şi tămăduia pe cei neputincioşi. Deci, a spus împăratului de dînsul, iar el a poruncit să-l aducă pe Samson cu cinste la dînsul. Cînd l-a văzut pe el intrînd, îndată l-a cunoscut că este acela pe care îl văzuse în vis. Umplîndu-se de bucurie, împăratul s-a sculat degrabă de la locul său şi, alergînd înaintea lui, i-a cuprins grumajii şi i-a sărutat nu numai gura, ci şi capul şi mîinile bătrînului, zicîndu-i: „Cu adevărat, părinte, tu eşti acela pe care mi te-a arătat mie Dumnezeu în vis; deci, prin tine mi-a făgăduit că mi se va da sănătate”. Acestea zicînd, l-a băgat pe cuviosul în odaia lui şi, şezînd cu dînsul de vorbă, se îndulcea de vederea feţii lui. Apoi, lipind mîinile lui de ochii săi, le săruta cu dragoste şi, udîndu-le cu lacrimi, cerea de la dînsul tămăduire.

Fericitul Samson, mîhnindu-se de atîta smerenie din partea împăratului, i-a zis: „O, împărate, nu face aceasta, nici nu te pogorî aşa prin nemăsurată smerenie, ca să nu mă aduci pe mine în mîndrie şi să fii pricinuitor al osîndirii mele. Pentru că în ce covîrşesc eu pe ceilalţi oameni? Fiind sărac şi păcătos, singur am trebuinţă de căutarea milostivirii lui Hristos pentru tămăduirea păcatelor mele. Numai credinţa cea mare şi nădejdea cea fierbinte, vor pleca spre milă pe Împăratul Hristos. Acela te va tămădui, fiindcă toate cîte voieşte, poate să le facă”.

Acestea zicînd, s-a atins cu mîna de partea unde pătimea împăratul, ca şi cum ar fi pus doctorie; şi aşa, vrînd să-şi tăinuiască darul tămăduirii dat lui din cer, numai cu atingerea mîinilor lui i s-a făcut uşurare de boală şi grabnică tămăduire. Împăratul, cîştigînd desăvîrşit sănătatea sa, se bucura nu numai pentru tămăduire, ci şi pentru că s-a învrednicit de vederea unui bărbat plăcut lui Dumnezeu ca acesta. Apoi, vrînd să mulţumească sfîntului, i-a dat mult aur şi argint. Iar sfîntul a grăit împăratului: „Împărate, aur, argint şi o mulţime de alte averi am avut şi pe toate le-am lăsat pentru Hristos, ca să cîştig celelalte bunătăţi veşnice! Însă, de vrei să-mi arăţi atîta bunătate, fă pentru Dumnezeu şi pentru mîntuirea ta aceasta: zideşte-mi lîngă locuinţa mea o casă, în care aş putea să odihnesc pe cei neputincioşi şi străini, cărora m-am obişnuit a le sluji şi să-i primesc după puterea mea; pentru că aşa şi ţie îţi vei mijloci răsplătire de la Dumnezeu şi mie îmi vei mîngîia bătrîneţile”.

Aceasta auzind împăratul şi socotind-o mai mult o dăruire, decît o cerere, a poruncit să-i zidească o casă şi o bolniţă pentru străini, precum a poftit cuviosul. Sfîrşindu-se zidirea aceea, împăratul a îndestulat-o cu multe averi pentru nevoia străinilor ce se odihneau acolo şi pentru bolnavii ce se tămăduiau.

Cuviosul Samson, petrecînd mulţi ani în obişnuita slujbă a primirii de străini şi a doctoriei şi ajungînd la adînci bătrîneţe, a slăbit cu trupul şi s-a îmbolnăvit puţin. Iar cînd sufletul lui s-a despărţit de trup, s-a arătat luminos la faţă, cu nimic mîhnindu-se de moarte, precum este obiceiul la celelalte suflete, care sînt cuprinse de grijile trupeşti şi mireneşti şi care se tem de moarte. Pentru că ştia Cine îl cheamă pe el de la acele osteneli, la odihnă desăvîrşită şi ce fel de răsplătire aştepta sufletul lui cel fericit; că vrednic era lucrătorul acesta de plata sa. Astfel sufletul lui, fiind plăcut lui Dumnezeu, s-a dus în părţile cereşti, iar trupul lui a fost îngropat cu cinste în biserica Sfîntului Mucenic Mochie, din a cărui seminţie se trăgea Samson, marele plăcut al lui Dumnezeu şi moştenitor al faptelor lui celor bune şi duhovniceşti.

El a fost slăvit cu mari minuni nu numai în viaţa aceasta, ci şi după moarte, din care aici se pomenesc cîteva: Odată a fost în Constantinopol un foc atît de mare – care începuse de la biserica Sfintei Sofia -, încît nimeni din oameni nu putea să-l stingă. Astfel, au ars toate palatele cele mai alese şi cele mai frumoase zidiri din toată cetatea. Acel foc a ajuns şi la casele Cuviosului Samson, cele primitoare de străini, care înconjurîndu-le de pretutindeni flăcările, nu puteau să se atingă de ele. Casele acelea fiind înconjurate de atîta văpaie, se vedea în mijloc ca rugul cel nears şi mulţi dintre oameni au văzut pe Cuviosul Samson, care se arăta deasupra zidirii, umblînd iute împrejur prin ograda casei şi certînd cu mînie văpaia aceea ce se repezea. Focul, ca şi cum s-ar fi ruşinat de sfînta lui faţă, supunîndu-se poruncii, se dădea în lături de la casa aceea. Apoi deodată, auzindu-se dintr-un loc un tunet puternic, şi vărsîndu-se o ploaie mare, tot jarul acela de foc s-a stins cu rugăciunile sfîntului.

El dădea la toate bolile tămăduiri, precum în viaţa sa, aşa şi după moarte. Unui om vestit, cu numele Teodorit şi cu dregătoria spătar, i s-a întîmplat, cînd alerga din casa lui după oarecare trebuinţă, de şi-a vătămat din încheieturi piciorul său. Din această cauză, zăcea foarte rău bolnav, neputînd să guste, nici mîncare, nici băutură, şi nici măcar să doarmă puţin din pricina durerii piciorului. Nu putea nici să grăiască, fiind mut şi fără de glas. Însă se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu şi Sfîntului Samson, chemîndu-l în ajutor. Iar după a treia zi, venind noaptea, l-a văzut pe cuviosul pe care îl chema, stînd la picioarele sale şi, atingîndu-se de glezna cea vătămată, i-a zis: „Scoală-te, că nimic mai mult nu vei pătimi”. Acestea zicînd, s-a făcut nevăzut. Teodorit îndată simţindu-se sănătos, a început a mulţumi lui Dumnezeu cu mare glas, zicînd: „Cu adevărat, Sfîntul Samson este mare plăcut lui Dumnezeu”. Apoi, pipăindu-şi picioarele şi văzîndu-le tămăduite desăvîrşit, s-a sculat şi umbla. Făcîndu-se ziuă, s-a dus cu sîrguinţă la mormîntul cuviosului, şi s-a închinat.

Un alt boier din Constantinopol, cu numele Leon, mergînd călare, din întîmplare şi-a rupt un picior, lovindu-se de un zid de piatră. Din această pricină pătimea greu şi, din zi în zi, durerea se întărea mai cumplit. Casnicii lui îl sfătuiau să cheme un doctor, ca să-i scoată sînge de la locul cel vătămat. Apropiindu-se a patra zi în care urma să cheme doctorul, s-a făcut într-acea noapte lui Teodorit, cel pomenit mai înainte, o vedenie în acest fel: „Vedea pe trei oameni intrînd în casa acelui boier, dintre care unul i se părea că este Sfîntul Samson, pe care îl văzuse în neputinţa sa; iar ceilalţi doi sfinţi doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian şi i-a întrebat, zicînd: „Unde mergeţi?” Iar ei, privind cu dragoste spre dînsul, i-au răspuns: „Mergem la boierul Leon”. Teodorit le-a zis: „Au nu ştiţi, stăpînii mei, că el pătimeşte, fiind cuprins de durere şi în viitoarea zi vor veni doctorii să-i tămăduiască piciorul cel sfărîmat?” Sfinţii au răspuns: „Să nu fie aceea, căci noi vom veni la dînsul în ziua de vineri şi-l vom tămădui”. Teodorit, deşteptîndu-se din vedenie, a alergat la acel bolnav şi i-a spus ceea ce a văzut şi a auzit. Bolnavul, crezînd cuvintele lui, n-a primit la sine pe doctori; ci, nădăjduind spre Dumnezeu, aştepta ziua de vineri. Deci, rugîndu-se şi sosind ziua de vineri, piciorul lui cel bolnav a primit desăvîrşit tămăduire şi s-a făcut sănătos ca şi celălalt, netrebuindu-i nici o doctorie. Atunci cel tămăduit a alergat la mormîntul Cuviosului Samson, dîndu-i mulţumire pentru cele ce arătase cu dînsul.

Dumnezeu, preamărind cu mai multe minuni pe plăcutul Său, Samson, a făcut ca din mormîntul lui să izvorască mir tămăduitor, din care bolnavii se ungeau cu credinţă şi cîştigau sănătate pentru toate neputinţele lor. S-a întîmplat iarăşi aceluiaşi boier, Leon, de a căzut în neputinţă cu tot trupul. Astfel, zăcea ca un slăbănog, fiindu-i toate mădularele înţepenite. Iar cînd a fost uns peste tot trupul cu mirul care ieşea din mormîntul Sfîntului Samson, îndată s-a făcut sănătos. Asemenea, odată, durîndu-l ochii foarte tare, s-a tămăduit cu acelaşi mir tămăduitor.

Deci, dînd mulţumire doctorului său cel fără de plată, a luat asupra sa îngrijirea casei de străini a Sfîntului Samson, fiind atunci lipsită şi dădu toate cele de trebuinţă din averile sale cu îndestulare. Aici este cu cuviinţă să pomenim şi aceasta: în această casă de străini, în vremea aceea era un slujitor, anume Enesie, leneş cu viaţa şi nebăgător de seamă la slujba sa, împlinind nevoile bolnavilor şi ale străinilor cu nebăgare de seamă. Deci, într-o noapte, Cuviosul Samson, arătîndu-i-se lui, nu în vis, ci la arătare, l-a bătut cu toiagul, zicîndu-i cu mînie: „Pentru ce nu îngrijeşti de slujba ta şi nu împlineşti nevoile străinilor şi ale bolnavilor?” Din acea bătaie Enesie atîta a zăcut, încît i s-a luat glasul şi a rămas mut, şi trupul i s-a făcut vînăt peste tot de bătăile ce i se dăduse.

A doua zi, venind mulţi la el, nu putea să vorbească decît numai îşi arăta trupul său vînăt. Apoi, luînd o hîrtie şi un condei, a scris pedeapsa care i-o dăduse sfîntul. Înştiinţîndu-se Leon, cel mai sus pomenit, de acest lucru, a venit să cerceteze pe acel slujitor bolnav, şi văzîndu-l peste tot trupul vînăt de bătaie şi neputînd vorbi, a început a se ruga cu căldură către Sfîntul Samson: „Sfinte plăcutule al lui Dumnezeu, ştii credinţa şi osîrdia mea către tine, fă aceasta ca Enesie, ceea ce a pătimit şi a scris, să o mărturisească singur cu limba sa, spre cea mai mare încredinţare a minunii şi spre preamărirea numelui lui Dumnezeu”.

Astfel rugîndu-se el, s-a dezlegat limba lui Enesie şi gura i s-a deschis şi pe toate cele ce i s-au făcut lui le-a spus cu de-amănuntul şi din acea vreme şi-a îndreptat viaţa în bine. Sfătuindu-se poporul cel cucernic, a rugat pe patriarh, ca acea casă primitoare de străini a Cuviosului Samson, să o sfinţească ca să fie biserică şi s-a făcut aşa. Iar, spre primirea străinilor şi spre odihnirea neputincioşilor s-a zidit altă casă şi bolniţă lîngă biserica aceea. După aceasta, trecînd multă vreme era alt slujitor la acea casă de străini, cu numele Evstratie, asemenea neîngrijindu-se de cei bolnavi şi străini, şi pe lîngă aceasta era şi zgîrcit. Într-o vreme, n-a dat unt-delemn multe zile. Pentru aceasta, cu dumnezeiască pedepsire s-a îmbolnăvit. Unul din prieteni lui, anume Leon, nu acela de care am grăit mai înainte, ci altul cu acelaşi nume, slujind în aceeaşi casă de străini, i-a zis lui Evstratie: „Dă untdelemn destul pentru cei bolnavi şi străini şi vei fi sănătos la ochi; iar de nu vei crede cuvintelor mele, îţi voi da pentru aceasta zapisul meu”.

Deci, şezînd a scris astfel: „Eu, Leon, nădăjduindu-mă spre Sfîntul Samson, făcătorul de minuni, şi întărindu-mă cu credinţa neîndoită spre dînsul, chezaş mă pun ţie de faţă, că, de vei da destul untdelemn spre mîncarea săracilor şi a străinilor, te vei tămădui la ochi, pentru că Sfîntul Samson îţi va cere de la Dumnezeu sănătate”. Evstratie, luînd acest zapis şi făgăduind să dea din destul untdelemn, în aceeaşi zi s-a făcut sănătos la ochi. Dar, de vreme ce era zgîrcit cu obiceiul, a început a nu da untdelemn. Într-o noapte, i s-a arătat Cuviosul Samson, grăindu-i cu mînie: „Oare şi pe mine mă batjocoreşti?” Evstratie, înfricoşîndu-se de acea vedenie, a chemat dimineaţa pe prietenul său Leon şi i-a dat untdelemn mult, rugîndu-l să se roage către sfînt, pentru iertarea păcatului său.

Un bărbat cinstit, anume Varda, unul din sfetnicii împărăteşti, a căzut într-o boală, care se numea cancer, din care cauză i s-au făcut pe piept şi pe spate mari răni netămăduite. Din această pricină a pătimit multă vreme. Sosind pomenirea Sfîntului Mucenic Mochie, doctorii care erau lîngă el şi ceilalţi casnici s-au dus la biserica mucenicului, spre a lua parte la cîntarea cea de toată noaptea. Bolnavul zăcînd, se mîhnea foarte că n-a putut să se ducă în biserică la praznic şi să se închine mormîntului cel făcător de minuni al Cuviosului Samson. El, mîhnindu-se de aceasta, i s-a arătat un bărbat bătrîn, zicîndu-i: „Scoală-te!” Bolnavul a răspuns: „Cum voi putea să mă scol, fiind toate mădularele mele slabe de durerile cele grele”. Acela i-a zis: „Eu îţi grăiesc să te scoli şi să vii în biserica Sfîntului Mucenic Mochie, a cărui prăznuire este astăzi şi să te rogi la mormîntul Sfîntului Samson”. Zicînd aceasta, s-a făcut nevăzut.

Bolnavul, simţind putere în el, a început a se scula încetişor de pe pat, nemaisimţind durerea rănilor sale. Apoi, dezlegînd de la răni legăturile cele doctoriceşti şi plasturile, a aflat rănile vindecate desăvîrşit. Atunci, umplîndu-se de bucurie, s-a îmbrăcat în haine de sărbătoare şi s-a dus în biserică. Văzîndu-l toţi sănătos, deodată s-au minunat şi au preamărit pe Dumnezeu. Pe atunci era obiceiul la mulţi, că, de cădea cineva în vreo neputinţă, poruncea să-l ducă în bolniţa Sfîntului Samson, şi acolo, după credinţa sa, primea sănătate. O slugă oarecare, anume Gheorghe, a unui preot, anume Efedim, pătimea foarte tare de greutatea udului. Deci, stăpînul lui l-a trimis la bolniţa Sfîntului Samson, unde a petrecut cîteva zile, şi necîştigînd uşurare, s-a întors la casa stăpînului său. Stăpînul, văzîndu-l, s-a mîniat pentru necredinţa lui şi l-a trimis iar la bolniţă, poruncindu-i să ceară mir de cel izvorîtor din mormîntul cel făcător de minuni şi să se ungă cu dînsul. Sluga s-a dus şi a rămas noaptea acolo, iar dimineaţa s-a întors la stăpînul său sănătos şi i-a spus cum s-a însănătoşit. „Am văzut – zicea el – în această noapte, în vedenia visului, pe Sfîntul Samson, arătîndu-mi-se şi atingîndu-se cu mîna de pîntecele meu, şi mi-a zis: „Du-te de aici, că eşti sănătos!” Eu, deşteptîndu-mă, m-am simţit sănătos. De aceeaşi boală pătimea şi o femeie a slujitorului bisericii, anume Irina. Aceea a văzut în vedenia visului venind la dînsa pe Sfîntul Samson cu sfinţii cei fără de arginţi Cosma şi Damian şi, atingîndu-se de ea, din acea vedenie s-a făcut sănătoasă.

Acestea şi multe alte minuni se dădeau şi se dau tămăduiri, cu rugăciunile Cuviosului Samson. Pentru aceasta toţi cei credincioşi preamăreau pe Dumnezeu cel minunat între sfinţii Săi, Căruia şi de la noi să-I fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.