Preafericitul Patriarh Daniel – Tinereţea este simbolul Învierii

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, în cuvântul de învăţătură rostit pe 6 octombrie 2013 la Paraclisul „Sfântul Grigorie Luminătorul” al Reședinței Patriarhale din București, a explicat semnificaţiile Pericopei Evanghelice a Duminicii a XX-a după Rusalii de la Sfântul Evanghelist Luca, capitolul al VII-lea, versetele de la 11 la 16, în care este prezentată Învierea fiului văduvei din Nain.

„Evanghelia aceasta a Învierii fiului văduvei din Nain, deși este scurtă ca text, totuși este plină de învățături duhovnicești pentru viața Bisericii și pentru modul de comportare a creștinilor în fața morții și în fața durerii pricinuite de moarte. Durerea femeii văduve din Nain este o durere copleșitoare pentru că la singurătatea văduviei ei se adaugă și suferința pierderii unicului copil. Trei învățături mari avem în această Evanghelie și anume: în primul rând vedem iubirea milostivă a lui Hristos Domnul față de persoanele îndurerate din cauza pierderii unor ființe dragi; în al doilea rând vedem iubirea milostivă a lui Hristos față de cei care au trecut din această viață mai înainte de vreme, mai ales pentru tineri; în al treilea rând vedem că Hristos Domnul când pune mâna pe sicriu, ceea ce nu era un lucru obișnuit, în tradiția iudaică prin acest gest arătându-se respect pentru mort, pentru trupul care se afla în sicriu. Aici, Sfântul Chiril al Alexandriei, care a tâlcuit Evanghelia după Sfântul Evanghelist Luca, spune că Hristos Domnul punând mâna pe sicriu a arătat că prin Trupul Lui se transmite viață, căci îndată i-a zis copilului: Tinere, ție îți zic, scoală-te!și l-a înviat din morți”, a arătat Patriarhul României.

Dumnezeu cunoaște suferința oamenilor atunci când pierd ființe dragi

În continuare, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a evidențiat importanța consolării persoanelor îndoliate: „Este deosebit de semnificativ faptul că Hristos Domnul merge acolo unde durerea a devenit copleșitoare. Nimeni nu L-a invitat în cetatea Nainului. Nimeni nu i-a spus Lui că o femeie văduvă plânge pe ultimul drum pe unicul său fiu, ci din proprie inițiativă, fiind a toate cunoscător, Hristos Domnul s-a îndreptat spre locul unde era multă durere și multă întristare. Vedem că Dumnezeu cunoaște suferința oamenilor atunci când pierd ființe dragi și vedem că Hristos Domnul nu este indiferent la suferința celor îndoliați și întristați. Se duce tainic, fără să fie invitat acolo, pentru a consola și pentru a întări sufletește. El a cunoscut că durerea femeii văduve care ducea spre mormânt pe unicul său fiu era atât de mare încât a devenit copleșitoare. A cunoscut limita posibilităților ei de a suporta durerea, a cunoscut că ea se afla la capătul puterilor ei și de aceea Iisus, care plânge pentru prietenul Său Lazăr când îl vede mort și care spune Fericiți cei ce plâng că aceia se vor mângâia, spune totuși acestei femei, mamă îndurerată, Nu plânge!. Desigur, plânsul este ceva firesc. Este manifestarea durerii din interiorul sufletului copleșit de suferință. Totuși, ca femeia să nu se prăbușească sub durerea sufletească în care a cuprins-o moartea unicului său copil, Hristos o întărește zicându-i să nu mai plângă. Prin aceasta Hristos Domnul ne arată că ori de câte ori auzim că undeva este doliu, întristare sau multă durere, nu trebuie să așteptăm să fim invitați, ci trebuie să mergem să consolăm, să întărim sufletește pe cei care se află în întristare copleșitoare, în durerea pierderii celor dragi ai lor.

Hristos Domnul ne arată că avem datoria să fim alături de cei care sunt încercați

„Foarte adesea pentru că persoanele copleșite de durere nu au fost încurajate, mângâiate sau consolate, au căzut în deznădejde și unii chiar, după moartea unei ființe dragi, și-au pus capăt zilelor. Dacă era cineva lângă ei să îi mângâie, să le spună Nu mai plânge! sau să le aducă speranță în suflet, nu ar fi ajuns la disperare sau deznădejde. Deci, Hristos Domnul ne arată că avem datoria, noi care îi purtăm numele, să fim alături de cei care sunt încercați, de părinții care deodată sunt puși în încercarea deosebit de mare de a-și vedea copiii lor morți, fie din cauza unei accident, boli sau din altă cauză. Ca atare, dacă noi arătăm iubire milostivă cei care sunt îndurerați simt că iubirea milostivă a lui Dumnezeu vine prin oamenii milostivi, sensibili la suferința altora, care știu să încurajeze pe cei îndoliați, îndurerați și întristați”, a mai spus Preafericirea Sa.

Plângerea împreună cu cei ce plâng arată că sufletul nostru are în el iubirea milostivă a lui Hristos

„Hristos Domnul de la distanță mare știa că această femeie este îndurerată și s-a îndreptat tocmai spre această femeie și spre comunitatea îndoliată. Evanghelia ne arată că mulțime mare de popor însoțea cortegiul funerar. Pe lângă durerea pe care o trăia profund mama îndurerată se mai adăuga și neputința ei de a face ceva pentru fiul decedat și îngrijorarea pentru viitorul ei. Acest copil era singurul ideal și singura nădejde pentru bătrânețile ei, iar acum este cu totul cuprinsă de tristețe atât din cauza morții copilului, cât și din cauza incertitudinii sensului vieții sale. Deci, acolo unde durerea este copleșitoare prezența noastră este mai necesară. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune: Bucurați-vă cu cei ce se bucură și plângeți cu cei ce plâng, în epistola sa către Romani, capitolul 12, versetul 14. Această plângere împreună cu cei ce plâng arată că sufletul nostru are în el iubirea milostivă a lui Hristos”.

Hristos Domnul înviind din morți tineri arată că tinerețea este simbolul învierii

Avem în această Evanghelie o învățătură deosebită privind învierea acestui tânăr, a spus Preafericirea sa, arătând în continuare că: „Hristos Domnul a săvârșit trei învieri din morți, iar toate trei au fost săvârșite asupra tinerilor: fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair și învierea prietenului Său Lazăr din Betania, fratele surorilor Marta și Maria. Deci, El a înviat din morți persoane tinere pentru că era cu totul copleșitoare durerea celor din jur să vadă că tinerii care ar trebui să trăiască până la bătrânețe lasă în urma lor atâta durere părinților, fraților, celor apropiați. De aceea, Hristos Domnul înviind din morți tineri arată că tinerețea este simbolul învierii, că învierea face din oameni tineri permanent în viața veșnică. De aceea, în Împărăția lui Dumnezeu toți cei înviați din morți vor arăta ca fiind tineri. Această taină a legăturii dintre înviere și tinerețe arată că Hristos Domnul este preocupat de sensibilitatea cea mai mare a vieții, pentru că tinerii sunt cei mai sensibili la iubire. Ei au nevoie de iubirea părinților, fraților și surorilor, prietenilor și prin învierea tinerilor din morți și redarea lor familiilor Hristos Domnul ne arată că omul este făcut pentru comuniune, că tinerii nu sunt făcuți pentru însingurare, ci pentru iubire față de părinți, frați, surori și prieteni. Când îl înviază din morți pe acest tânăr Hristos Domnul îl redă mamei sale prin aceasta arătând că numai comuniunea de iubire este starea normală a vieții. Când tânărul a înviat din morți a început să vorbească cu cei din jur ceea ce este semnificativ. Hristos Domnul vede viața ca o comunicare și comuniune, nu ca o izolare sau însingurare. De aceea, tinerii care deși trăiesc trupește, dar se însingurează, se izolează fie de părinți, frați, surori și trăiesc în mod pătimaș, egoist, ei se află într-o moarte spirituală. Din punct de vedere spiritual când Hristos Domnul zice: Tinere, ție îți zic, scoală-te!, înseamnă: Revino la comuniune, la o viață trăită nu în izolare sau singurătate, ci de iubire, de atenție sporită și de îmbogățire sufletească prin comuniunea iubirii curate și sincere”.

Grija față de sufletul tinerilor este o preocupare pe care părinții nu trebuie să o neglijeze, a mai subliniat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel: „Astăzi, Evanghelia ne îndeamnă să avem grijă de copii și tineri. Nu este suficient să pregătim pentru ei daruri materiale, să le asigurăm o profesie, deși toate acestea sunt necesare în baza responsabilității pe care părinții și societatea o au față de tineri. Este nevoie ca să ne ocupăm și de viața sufletească, de învierea tinerilor care au căzut în patimi, egoism, izolare, care s-au înstrăinat de Dumnezeu, nu se mai roagă și nu mai vin la Biserică, s-au înstrăinat de părinți și chiar de ei înșiși, pentru că foarte adesea tinerii care au devenit dependenți de droguri, de alcool, de multe ispite din zilele noastre, sunt înstrăinați și de ei înșiși și nu se  mai împlinesc ca ființe iubitoare, ajutătoare, sensibile și creatoare”.

Prin modul în care noi cinstim mormintele celor decedați arătăm că dragostea este mai tare decât moartea și că trupul botezat al creștinului trebuie cinstit

Cinstirea sfintelor moaște se întemeiază pe adevărul că omul botezat se sfințește prin rugăciune, prin Sfintele Taine și prin faptele bune și trebuie cinstit pentru că există permanent o legătură între sufletul unui sfânt care se află în ceruri și osemintele trupului său care se află pe pământ, a subliniat Preafericirea Sa: „Evanghelia de astăzi ne arată deodată prețuirea și iubirea milostivă a lui Hristos față de tineri, dar și chemarea la ridicare, la refacerea comuniunii, la comunicarea cu cei din jur, la trăirea în comunitate pentru a ne umaniza prin relații față de semeni. În al treilea rând, Evanghelia ne arată că trebuie să cinstim trupul celor adormiți în Domnul. Creștinii, spre deosebire de păgâni, cinsteau mult sicriul, mormântul, numindu-l cimitir, adică dormitor, iar nu necropolă a morților, adică oraș al morților. Prin modul în care noi cinstim mormintele celor decedați arătăm că dragostea este mai tare decât moartea și că trupul botezat al creștinului, care s-a împărtășit cu Trupul și Sângele lui Hristos și s-a sfințit prin rugăciune, prin lucrarea harului Duhului Sfânt, trebuie cinstit. Când Biserica recunoaște prin unii oameni care au decedat că au avut o viață sfântă și sfințenia din sufletele lor a trecut și în trupurile lor atunci osemintele acestor creștini mărturisitori și evlavioși se numesc sfinte moaște și sunt venerate sau cinstite. Deci, atât cinstirea mormintelor creștinilor, cât mai ales cinstirea sfintelor moaște se întemeiază pe adevărul că omul botezat se sfințește prin rugăciune, prin Sfintele Taine și prin faptele bune și trebuie cinstit pentru că există permanent o legătură între sufletul unui sfânt care se află în ceruri și osemintele trupului său care se află pe pământ. Părintele Dumitru Stăniloae, de la a cărui trecere la Domnul s-au împlinit anul acesta 20 de ani, spune că pe măsură ce sufletul în Împărăția Cerurilor înaintează în sfințenie, în comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții Lui, și moaștele de pe pământ primesc o sfințenie mai mare. De aceea, adesea, după trecerea lor la Domnul, unii sfinți au făcut mai multe minuni decât în timpul vieții”.

În finalul cuvântului său, Patriarhul României a vorbit despre cinstirea cuvenită celor trecuți la Domnul și sfintelor moaște: „Evanghelia ne arată, pe lângă iubirea milostivă față de persoanele îndoliate și față de cei decedați, că trebuie să cinstim pe cei trecuți la Domnul, mormintele și memoria lor, prin slujbe de pomenire pe care Biserica le-a rânduit și să cinstim mai ales moaștele sfinților. Făcând aceasta noi arătăm cât de cuprinzătoare este iubirea milostivă a lui Hristos care iubește și pe cei vii și pe cei care au trecut la viața veșnică. Biserica arată această iubire atotcuprinzătoare prin faptul că la Proscomidie și în rugăciunile de la Sfânta Liturghie cuprinde și pe cei vii și pe cei adormiți în Domnul pentru că iubirea milostivă a lui Dumnezeu este mai tare decât moartea, mai tare decât timpul și spațiul geografic care separă. La Sfânta Liturghie nu pomenim doar pe cei care trăiesc în localitatea respectivă, ci pe sfinții din toate timpurile și din toate locurile și prin aceasta se arată universalitatea Bisericii bazată pe universalitatea iubirii milostive a Preasfintei Treimi arătată în Hristos Domnul și împărtășită nouă prin lucrarea Duhului Sfânt”.