Prin post şi priveghere, diavolul este dezarmat şi se retrage

Părinte, odată  ne-aţi  spus  că: “În  nevoinţa  duhovnicească este nevoie de blocadă”. La ce vă refereaţi?

– În război soldaţii încearcă să-l blocheze pe duş­man, îl înconjoară, îl închid între ziduri şi îl lasă flămând. După aceea îi taie şi apa. Iar dacă duşmanul nu are provizii şi muniţii, va fi nevoit să se predea. Vreau să spun că tot astfel, prin post şi priveghere, diavolul este dezarmat şi se retrage. “Cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereştile daruri luând…”[1], spune imnograful.

Prin asceză omul se imaterializează. Fireşte, cel care se înfrânează trebuie să privească la un scop duhovnicesc mai înalt. Dacă se înfrânează pentru a se dezintoxica de grăsimile acumulate, tot pentru binele trupului său se îngrijeşte. Atunci asceza lui seamănă cu yoga.

Din păcate chiar şi oamenii Bisericii au dat la o parte subiectul ascezei. “Trebuie să mănânc mâncărica mea, spun ei, să mă desfătez şi de asta şi de cealaltă, pentru că Dumnezeu pe toate le-a făcut pentru noi”. Ştiţi ce mi-a spus odată un arhimandrit la o masă pe care ne-a oferit-o? Eu nu m-am putut sili să mănânc mai mult decât de obicei, iar acela a observat şi mi-a spus: “De va strica cineva templul lui Dum­nezeu, îl va strica Dumnezeu pe el”.

“Nu cumva ai înţeles anapoda?, îl întreb. Aceasta s-a spus pentru asceză sau pentru desfrânare? Versetul acesta se referă la cei care strică, distrug templul lui Dumnezeu cu desfrânarea şi abuzurile, şi nu la cei care fac asceză din dragoste pentru Hristos”.

Şi uită-te, acela îşi odih­nea gândul său, spunând: “Trebuie să mâncăm, ca să nu stricăm templul lui Dumnezeu”. Un altul, după o vizită la o mănăstire, mi-a spus:

“Am mers la o mănăstire şi am aflat că monahii de acolo se îmbolnăviseră din pricina postului îndelungat pe care l-au făcut. Sticluţele cu untdelemn de pe masă erau neatinse. Asta fac, Părinte, post şi priveghere“.

Ce să mai spui? Astfel de oameni nu vor să se lipsească de nimic. Işi numără mâncarea lor, fructa lor, prăjitura lor şi apoi, pentru a se îndreptăţi, îi judecă pe ceilalţi care fac asceză. Nu au simţit încă bucuria duhovnicească a ascezei. Iar altul îţi spune:

“Trebuie să beau atâtea căni de lapte. Voi posti în post, dar după aceea îmi voi com­pleta substanţele hrănitoare, trebuie să am atâta albumină în organism”.

Şi spune acestea nu pentru că organismul lui ar avea nevoie de albumină, ci deoarece consideră că este dreptul lui să facă aceasta, îşi odihneşte astfel gândul că este în regulă, că aceas­ta nu este păcat. Dar chiar şi numai a gândi cineva ast­fel este păcat. Unde ajunge logica omenească? Să fie în regulă şi cu posturile pe care le-a rânduit Biserica, dar să nu se lipsească nici de cele pe care le-a pierdut în vremea postului. Ei, cum să se sălăşluiască apoi Duhul Sfânt în astfel de oameni?

Şi poţi vedea la unii familişti câtă mărime de suflet au. Odată un creştin foarte simplu, care avea nouă copii, s-a dus la duhovnic să se spovedească, iar acela i-a spus să se împărtăşească. “Dar nu mă pot împărtăşi, îi spune acela duhovnicului, deoarece lucrez şi eu şi copiii mei şi de aceea punem puţin untdelemn în mân­care”. “Câţi copii ai?” îl întreabă duhovnicul. “Nouă”. “Cât untdelemn puneţi în mâncare?”. “Două linguri”. “Atunci cât untdelemn îţi revine, amărâtule? îl întrebă duhovnicul. Mergi şi te împărtăşeşte”. Erau unsprezece persoane şi mâncau numai două linguri de untdelemn şi îl chinuia gândul pentru aceasta.

Am cunoscut mireni care s-au sfinţit prin asceza pe care au făcut-o. Iată, până nu demult în Sfântul Munte a lucrat pentru mai multă vreme un mirean cu fiul său. După câtăva vreme s-a ivit un serviciu bun în părţile de unde erau, şi tatăl a hotărât să plece împreună cu fiul său pentru ca să fie mai aproape de familie. Tânărul însă fiind impresionat de viaţa ascetică a monahilor şi având în vedere şi viaţa lumească cu stresul ei, nu a vrut să-l urmeze pe tatăl său şi să plece în lume. “Tată, de vreme ce mai ai şi alţi copii, lasă unul şi în Grădina Maicii Domnului!“. Şi fiindcă acela stăruia, tatăl său a fost nevoit să-l lase.

Tânărul acesta nu ştia carte, dar era foarte sensibil şi avea multă mărime de suflet şi simplitate. Se simţea pe sine foarte nevrednic pentru a deveni monah, căci credea că nu va putea face faţă la datoriile monahiceşti. In cele din urmă a găsit o colibă mică, care fusese folosită mai demult pentru catâri, a astupat uşa şi ferestrele cu pietre şi ferigă, lăsând numai o gaură mică rotundă, prin care intra şi ieşea cu destulă greutate, şi pe care o astupa pe dinăuntru cu un palton zdrenţuit, pe care îl găsise aruncat acolo. Nu aprindea nici măcar focul, negreşit, cuiburile păsărilor şi adăposturile animalelor erau mai bune decât sălaşul său. Dar bucuria pe care o avea acest suflet nu o au cei care trăiesc în palate bogate, pentru că acesta se nevoia pentru Hristos, iar Acela era lângă el, nu numai în coliba sa, ci şi în casa lui duhovnicească, în trupul şi inima sa. Şi de aceea trăia ca în Rai.

Din când în cînd ieşea din cuibul său şi trecea pe la vreo Chilie, unde vedea că părinţii au de lucru la grădină. Ajuta la săpat şi părinţii îi dădeau puţin posmag şi măsline. Dacă nu era lăsat să lucreze, nu voia să primească nici o binecuvântare de la ei. Iar binecuvântările pe care le lua le plătea cu îndoită muncă. Desigur, viaţa lui duhovnicească numai Dumnezeu o cunoştea, pentru că trăia în ascuns, simplu şi în tăcere. Dar dintr-o împrejurare care s-a făcut cunoscută multora s-au descoperit multe despre el. Odată a trecut pe la o mănăstire şi a întrebat când începe Postul Mare – deşi pentru el aproape tot timpul era Postul Mare – după care a mers şi s-a închis în cuibul său. Au trecut aproape trei luni, fără să-şi dea seama când au trecut. Într-o zi a ieşit şi s-a dus la o mănăstire ca să întrebe când este Pastele.

A stat la slujbă, s-a împărtăşit la Sfinta Liturghie şi după aceea a mers cu părinţii la trapeză. Dar în trapeză, pe mese, a văzut ouă roşii – era odovania Paştilor. A rămas uimit şi a întrebat pe un frate: “Bine, dar atât de repede a venit Pastele?”. “Ce Paşti, frate? Mâine este Înălţarea!”. Adică postise tot Postul Mare şi încă patruzeci de zile până la înălţare. In felul acesta s-a nevoit până la ceasul morţii lui. Un vânător l-a găsit mort la două luni după ce murise şi a înştiinţat poliţia şi medicul. După aceea medicul mi-a spus: “Nu numai că nu mirosea, ci, dimpotrivă, trupul lui avea o bună mireasmă”.

Extras din Cuviosul Paisie Aghioritul, “Viata de familie“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003