Râul cu ape multe

Frumos, plin de tîlc și trăire duhovnicească cuvîntul pe care l-a rostit la praznicul Întîmpinării Domnului preacucernicul părinte Octavian, paroh al Bisericii Universității de stat din Moldova.

Într-adevăr una este să repari un zid și alta să-l întorci pe om spre credință în lumea aceasta secularizată, care și-a pierdut identitatea și originile. Acest cuvînt, îndrăznesc să zic, se referă nu doar la hramul Paraclisului „Întîmpinarea Domnului” ci la întreaga viață creștină a noastră.Avem biserici frumoase prin satele și orașele noastre. Adevărate catedrale am construit în ultimul timp. Rușii le zic „hramuri”. În limbajul nostru hram înseamnă puțin altceva.În romînă înseamnă sărbătoarea unei localități.Uneori însă uitînd-mă la aceste sărbători,la bisericele noastre, doar cu cîteva băbuțe rătăcite în fața altarului, de ziua sfîntului sărbătorit, îmi zic că poate nu de acolo am pornit. Că mai întîi ar fi trebuit să ridicăm „hramuri„ în sufletele oamenilor. Și abea după aceea catedrale, care ar fi crescut cu de la sine putere, fără jertfa preoților, de multe ori în detrimentul credinței.

Ne poticnim, uităm și îl abandonăm pe Domnul.Și poticneala aceasta, deloc nouă, o observa încă psalmistul , cu mii de ani în urmă:„Iară mie puțin nu mi s-au alunecat picioarele, puțin nu mi s-au vărsat pașii.”Așa că postmoderniștii, domnii cardinali și antropologi, se cam grăbesc , se pare, cînd anunță sfîrșitul creștinismului și incapacitatea omului modern de a putea crede. Domnul știe ce face. Poate că Sfinții părinți din pustia Egiptului, cu măsura de credință a lăcrimariului, sînt departe și de neajuns pentru noi. Dar mamele, mamele noastre care au plîns în fața icoanelor, sînt aproape, în inimile noastre.

Și atunci iarăși poate. Din celălalt capăt, cum spuneam, al paradoxului. Poate că este drumul nostru prin pustie.Poate că nu sîntem cu adevărat liberi încă. Poate că este o încercare care nu a luat sfîrșit încă și care trebiue să o trecem cu rădare. Cu plînsul fără cîntare al aceluiași psalmist:”La rîul Vavilonului, acolo am șezut și am plîns, cînd ne-am adus noi aminte de Sion. În sălcii în mijlocul lui am spînzurat organele noastre.” Cu chinul, patimele și ochiul sec de lacrimă al celor plecați la munci prin străinătăți. Cu osteneala unor slugitori ai Domnului , care sub îndrumarea părintelui Octavian Moșin au creat un centru duhovnicesc minunat, precum cel de la Biserica Universității de stat din Moldova. Cu răbdarea și pocăința de fiece zi și de fiece ceas a fiecăruia dintre noi dincolo de care va veni într-un sfîrșit, o zi care nu poate să nu vină, o zi cînd în aceste biserici, cu ziduri reci și străine, se va aprinde rugul credinței.
Fără chibrituri. Domnul n-are nevoie de chibrituri. Poate chiar din deznădejdea noastră îl va aprinde.Poate chiar din necredința noastră.

Din nimicul nostru cotidian. Doar cu Cuvîntul. Și atunci neamul acesta dezbinat și împrăștiat va curge spre aceste biserici ca un rîu cu ape multe, din tuspatru zări ale lumii.Atunci , cum se cîntă și în Paraclis, inimile noastre se vor umple de bucurie. Și nimeni nu ne va mai putea scoate din acste biserici. Nimeni nu va mai putea clătina „hramurile” din sufletele noastre. Întîlnirea cu Domnul și libertatea va fi una veșnică.Fără de început și fără de sfîrșit.

Ion Bradu, 15 februarie 2014,
Schinoasa Nouă 29