Războiul și revenirea Bisericii Ortodoxe Române (anii 1941-1944)

Dragi cititori ai portalului Moldova Ortodoxă, cu acceptul domnului academician Valeriu Pasat, continuăm publicarea unor materiale documentare unice legate de istoria Bisericii Ortodoxe din Moldova din perioada 1940-1991. Textele fac parte din lucrarea „Biserica Ortodoxă și puterea sovietică în RSS Moldovenească (1940-1991)”, apărută la editura „Cartier” din Chișinău, în anul 2018.

Continuare din: Alipirea Basarabiei la URSS: aspectele bisericești ale sovietizării (anii 1940-1941)

Capitolul 3.
Războiul și revenirea Bisericii Ortodoxe Române (anii 1941-1944)

Războiul în care România a intrat de partea Germaniei naziste nu a condus doar la restabilirea jurisdicției Patriarhatului Român asupra parohiilor basarabene, ci și la extinderea considerabilă a arealului „ortodoxiei române” pe teritoriul ocupat al URSS. RSS Moldovenească, ca unitate administrativă unică, a fost lichidată.

Mareșalul Ion Antonescu a împărțit-o în trei regiuni care includeau, de asemenea, și o parte din teritoriul Ucrainei. În componența Ministerului Guvernului Român pe lângă Guvernatorul General al Basarabiei era un directorat special al învățământului și cultelor religioase. Chiar în prima zi de război ministrul Cultelor al guvernului român, ferventul naționalist român, profesorul Ciobanu, a rostit la radio un apel adresat poporului moldovenesc spunând că nemții și românii vin în Basarabia ca eliberatori. La timpul lui, el demisionase în semn de protest contra includerii Basarabiei în componența URSS. Patriarhatul român a reușit să desfășoare în mod operativ o acțiune propagandistică de anvergură pe teritoriul Moldovei. Un grup de misionari a făcut ocolul satelor Basarabiei pentru „alinarea poporului eliberat” și săvârșind tedeumuri solemne în cinstea izbăvirii Basarabiei de puterea sovietică și întru dăruirea biruinței armatei române și aliaților asupra „dușmanului întregii omeniri – bolșevismului” 1.

La începutul războiului, după cum informează sursele române, infrastructura bisericească de bază s-a păstrat în fond. În Basarabia erau 898 de biserici „într-o stare acceptabilă”, 27, conform datelor românești neverificate, au fost transformate în cluburi politice și 13 – distruse de foc sau aruncate în aer cu dinamită în timpul acțiunilor militare 2.

Pe teritoriul Basarabiei rămăseseră 526 de preoți. În afară de asta, cadrele clericilor care urmau să fie trimise în Basarabia și Transilvania au fost pregătite din timp, încă înainte de război. Și arhiereii plaselor fuseseră la fel desemnați din timp. În Basarabia s-au întors 563 de preoți care emigraseră în România după venirea comuniștilor.

Clericii care, în timpul puterii sovietice, au rămas să slujească în Moldova, „au fost lăsați să slujească mai departe la altar, pentru ca situația lor să fie clarificată de comisia instituită anume pentru examinarea dosarelor preoților rămași sub ocupația sovietică”. Cei care „erau caracterizați de comportament demn, erau restabiliți în funcțiile anterioare”. Numărul „celor eliminați din cler” pentru un comportament incorect în timpul Sovietelor era foarte neînsemnat 3.

Și totuși, era vorba de o epurare bisericească sui-generis, la baza căreia, ca și cu un an mai înainte, la Soviete, stăteau criteriile politice. În Basarabia erau distruse mai mult sau mai puțin sistematic inscripțiile în limbile rusă și slavonă de pe icoane, erau scoase din uz cărțile în slavona bisericească. Era introdusă slujirea obligatorie în limba română – chiar în satele cu populația dominantă ucraineană și rusă, care nu cunoștea limba română.

A fost confirmată reforma calendarului cu obligațiunea de a săvârși slujbele pe stil nou. Slujba pe stil vechi era interpretată ca propagandă sovietică și comunistă și era pedepsită sever 4.

Ministerul Cultelor a expediat ordinul de a trece la stil nou chiar și în parohiile de rit vechi, care în majoritatea lor au ignorat această dispoziție. În Basarabia era difuzată pretutindeni cartea mitropolitului Titus cu rugăciunile de izbăvire a țării de bolșevici. Această carte a fot trimisă în toate parohiile și preoții trebuiau să o citească cu voce tare 5.

Propaganda românească utiliza pe larg unele fapte reale de persecuții fără precedent ale bisericii în URSS, bazate și pe experiența personală a clericilor și credincioșilor moldoveni. Zvonurile nebuloase despre noua politică bisericească a lui Stalin au ajuns la parohiile moldovenești abia la sfârșitul războiului. Teza „spațiului liber lăsat de
bolșevici” 6 suna deosebit de actual în Transnistria, alias teritoriul fostei RASS Moldovenești (în componența RSSU) și unde cei 20 de ani de persecuții ale Bisericii Ortodoxe Ruse practic au lichidat viața bisericească ortodoxă. În primele săptămâni de ocupație, după cum menționează A. Dalin, slujbele bisericești din Transnistria se bucurau de o popularitate enormă: enoriașii își satisfăceau necesitățile religioase „amânate” în timpul comuniștilor – cei căsătoriți civil se cununau la biserică, părinții își botezau cu însuflețire copiii. Nu erau suficiente obiecte bisericești, nici măcar lumânări simple, fără a mai vorbi de preoți. La început (până când Berlinul nu a interzis) chiar și armata germană acorda ajutor. De exemplu, nemții au ajutat la restabilirea catedralei din Tiraspol, transformată în timpul comuniștilor în hambar 7.

Cât privește armata română, ea executa zelos indicația lui Antonescu (august 1941) referitoare la deschiderea în Transnistria a bisericilor închise în timpul comuniștilor și „întoarcerea populației la creștinătate”. La mijlocul lui august 1941 nemții au înregistrat cazuri de rebotezare forțată a copiilor ucraineni de către capelanii militari români. Deschiderea bisericilor în Transnistria era uneori spontană (pe timpul nemților), dar adesea se producea și cu implicarea românilor. În anturajul patriarhului român Nicodim se coceau intenții ambițioase. Deși cu mult mai târziu Nicodim avea să afirme că „unele persoane spuneau că Rusia trebuie botezată din nou, iar eu le întrebam: dar unde sunt apostolii? trebuie restabilită biserica în Rusia, dar unde sunt duhovnicii? dar unde sunt mucenicii? și mai trebuie găsite și mijloace”. Însuși patriarhul a refuzat în mod categoric să meargă la Odesa și să participe la fața locului la propaganda ortodoxiei „române”: „Căci venind la Odesa trebuie să spui ceva, iar ce pot spune eu, în afară de faptul că Odesa oricum va fi rusească?” 8.

Aceste cuvinte au fost spuse la 6 aprilie 1945 în timpul scurtei întâlniri a lui Nicodim cu episcopul Kirovogradului Serghie care conducea delegația Bisericii Ortodoxe Ruse. Delegația se îndrepta în Iugoslavia, dar din cauza vremii urâte a poposit la București și i-a făcut o vizită de complezență patriarhului român. Episcopul Serghie a pus la îndoială cuvintele lui Nicodim. „Dacă e credibilă Patriarhului Nicodim, e o întrebare, raporta episcopul, căci nimeni altul, ci el a trimis așa-numita Misiunea Ortodoxă Română în așa-numita Transnistria, el l-a numit pe mitropolitul Vissarion Puiu în funcția de mitropolit al Odesei și întregii «Transnistrii», el l-a hirotonisit pe Episcopul Antim (Nica) și l-a numit administrator al eparhiei, el l-a trimis pe vicarul Vasile de Balta. El a emis decretul prin care șef al misiunii să fie cunoscutul rusofob – arhimandritul Iuliu (Scriban)… Patriarhul a alocat subvenții mari pentru misiunea menționată mai sus, ceea ce poate fi văzut în presa bisericii române, editată la Chișinău și Odesa (Buletinul ortodox, Ogorul lui Hristos ș.a.)”9.

În realitate, în decursul primului an de ocupație patriarhul Nicodim împărtășea vădit (probabil, le considera, totuși, realizabile) planurile utopice de „românizare” rapidă a ortodoxiei în Transnistria. În parohiile moldovenești se putea cel puțin spera la înfăptuirea acestor planuri grandioase – nu le stânjenea atât de mult bariera lingvistică, însă mai rămânea încă forța obișnuințelor religioase, care, după cum a arătat experiența basarabeană din anii 1918-1940, punea în calea Bisericii Ortodoxe Române obstacole serioase, uneori insurmontabile. În plus, populația Transnistriei, inclusiv cea moldovenească, nu avea, spre deosebire de basarabeni, o experiență de 20 de ani de comunicare cu preoții români. Ea era șocată chiar și de exteriorul acestor „intruși” din România. „Sunt altfel de preoți”, spuneau țăranii, uitându-se la pantofii de lac și pălăriile moi ale acestora.

La decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în capitala Transnistriei, Odesa, a fost înființată Misiunea Ortodoxă Română. În sarcinile ei intrau supravegherea vieții religioase și numirea preoțimii în funcțiile vacante. Românii, după cum consideră A. Dalin, nu voiau doar să renască ortodoxia în Transnistria, ci să impună și controlul patriarhatului român asupra ei, să depășească influența religioasă (și, prin urmare, și cea politică) a „ortodoxiei moscovite”.

Pentru munca în cadrul Misiunii Ortodoxă Române în Transnistria în 1941 au fost trimiși aproape 400 de preoți din Basarabia și România, care cunoșteau limba rusă 10. Însă nici aceste cadre nu erau suficiente. Doar comunităților moldovenești le erau mai mult sau mai puțin ușor să-i primească pe preoții de „import” în parohii. La mijlocul lui 1942 misiunea a început, cu respectarea anumitor condiții, să le permită preoților ruși să oficieze slujbe.

În septembrie 1941 în funcția de șef al misiunii și de cârmuitor al eparhiei din Odesa a fost numit Iuliu Scriban. Un om cult, instruit, însă foarte necunoscător în cele ce țin de Rusia, el era notoriu încă de pe vremea Primului Război Mondial prin orientarea sa germanofilă 11.

Patriarhul român, care după război se plângea atât de convingător că nu avea mijloace pentru „noul botez al Rusiei”, a alocat subvenții mari pentru întreținerea misiunii 12. El i-a încredințat conducerea arhiepiscopiei Tiraspolului fostului capelan militar 13.

În noiembrie 1942, Scriban a fost demis din funcție (conform zvonurilor, pentru corupție) și înlocuit cu arhiepiscopul Vissarion (Puiu).

Românul Vissarion (la fel ca și patriarhul Nicodim) a absolvit înainte de revoluție Academia Teologică din Kiev și vorbea fluent rusa. El simpatiza cu ortodoxia rusă și vedea foarte bine granița dintre Biserica Ortodoxă Rusă și dictatura stalinistă – în 1939 el i-a scris o scrisoare deschisă lui Stalin, protestând contra distrugerii preoțimii din URSS. Arhiepiscopul insista asupra contactelor strânse cu populația locală și munca în comun a preoțimii românești și celei locale; mai mult decât atât, se pronunța contra folosirii bisericii în politica de românizare. Spre deosebire de majoritatea colegilor și subalternilor săi, el avea o atitudine favorabilă față de slujba în limba slavonă bisericească și condamna impunerea ceremoniilor și riturilor românești. După cum scrie V. Țâpin, Vissarion „predica el însuși uneori rusește și de aceea se bucura de încrederea din partea ortodocșilor ruși și ucraineni. Din preoțimea locală el îi prefera pe cei care aparțineau anterior (în perioada sovietică) Bisericii canonice, iar pe renovaționiști și samosveați 14 îi primea în cler doar după re-hirotonisire. Pe timpul lui la Odesa a fost reluată slujba în 30 de biserici, iar în regiune au fost deschise 300-400 de parohii” 15.

La sfârșitul anului 1943 Vissarion a fost forțat să demisioneze și să se întoarcă la București. Arhiepiscopul însuși spunea că a părăsit acest post „fiind nemulțumit de puterea administrativă provizorie română, pentru că ei nu-mi dădeau mijloacele materiale pe care le ceream pentru a termina construcția Catedralei Adormirii Maicii Domnului și a efectua reparația mănăstirii Sfântul Pantelimon din Odesa și pentru a le acorda ajutor numeroaselor instituții filantropice” 16.

A. Dalin consideră că demisia mitropolitului are legătură cu intrigile guvernatorului Transnistriei G. Alexianu (executat ulterior pentru crime militare), pentru care Vissarion întruchipa „direcția pro-rusească”, și ale unui grup al preoțimii tinere – susținători ai românizării în frunte cu arhimandritul Antim (Nica), care a și ocupat postul de șef al misiunii. Mai târziu Antim a rămas în România și a colaborat cu regimul comunist, iar pe Vissarion noile autorități române l-au declarat criminal militar și colaboraționist și l-au condamnat în lipsă la pedeapsa cu moartea. Puiu s-a ascuns în Italia și chiar l-a rugat pe patriarhul Alexie să intervină în favoarea lui 17. În anul 1990 arhiepiscopul a fost reabilitat.

În anii războiului, autoritățile române încercau activ și cât se poate de reușit să folosească influența clerului impregnat cu „ortodoxia română” asupra populației și să formeze poziții politice favorabile lor în raport cu Uniunea Sovietică. Conform materialelor de agentură ale Ministerului Securității de Stat al RSS Moldovenești, „cercurile bisericești și sectante antisovietice” efectuau munca de „activizare a participării preoțimii la consolidarea administrației române în Moldova și promovarea propagandei antisovietice naționaliste”. Într-un șir de cazuri era vorba de colaborarea directă cu organe de represalii și de munca de agentură, dar cu mult mai des despre lucruri mai inocente – de exemplu, de atragerea activă a populației locale în organizații național-culturale românești gen „Cămin Cultural”, de activitatea de predicator, de editarea literaturii de propagandă religioasă 18.

Este incorect din punct de vedere istoric și eronat sub aspect factologic să se vorbească despre preoțimea ortodoxă moldovenească exclusiv ca despre un promotor al influenței române în anii de ocupație, așa cum o făcea istoriografia sovietică. Atunci când, de exemplu, pe teritoriile ocupate de România a început exterminarea evreilor, zeci de preoți ortodocși din Basarabia și Transnistria, probabil că nu numai ruși, din proprie inițiativă, după cum scrie I. Altman, îi ajutau și îi salvau pe evrei. Aceasta se manifesta deosebit de pregnant în disponibilitatea de a-i boteza, în pofida amenințărilor și interdicțiilor autorităților. În Moldova în primele luni de prezență românească botezul și chiar căsătoria cu creștinii putea să le amâne evreilor deportarea 19.

Varlaam Chirița mărturisea: „Primăvara anului 1944 i-a adus împreună cu lăcrămioarele și pe eliberatorii noștri, ostașii roșii ruși. Încă în martie trupele sovietice i-au alungat pe nemți din Basarabia de Nord (partea de mijloc și sudul ei au mai rămas timp de câteva luni în mâinile nemților). Populația basarabeană refuza să lupte contra fraților slavi, o mare parte a moldovenilor supuși serviciului militar s-au ascuns în pădurile natale, ajutându-i cu drag pe partizanii sovietici, arătând-le drumurile și dispozitivele detașamentelor inamice, și îi aprovizionau cu produse alimentare. Mănăstirile noastre erau în fruntea acestei munci: fiind situate în majoritatea lor în păduri, ele ajutau în fel și chip detașamentele de partizani rusești.

S-au evidențiat îndeosebi mănăstirile Hâncu și Țigănești. Frații de la mănăstirea Hâncu au avut de plătit scump pentru patriotismul lor: au fost descoperiți de autoritățile militare române și duși pe jos câteva sute de verste, cei mai bătrâni dintre ei au decedat pe drum. Același patriotism a fost manifestat și de preoții care au rămas la locurile lor și prin exemplul lor au susținut credința în guvernul sovietic în inimile enoriașilor lor” 20.

Mărturia lui Chirița este confirmată parțial de documente. Starețul mănăstirii Hâncu, Nicodim Chicu, în cererea sa adresată secretarului CC al PC(b) al Moldovei, N.G. Coval, cu privire la amânarea colectării de cereale (1 decembrie 1946) informa ca despre un fapt de notorietate publică: „Mănăstirea noastră în zilele ocupației de către ocupanții germano-româno-fasciști îi ajuta zilnic pe partizani și pe parașutiști, pentru care fapt comandamentul germano-român a prădat mănăstirea, lăsând pereții goi și 18 suflete de călugări au fost arestați și trimiși sub escortă în România la judecată, în or. Brăila, în plus, pe drum își băteau joc de ei și pe un călugăr l-au împușcat în timpul drumului” 21. La aprovizionarea partizanilor cu produse alimentare au participat și locuitorii mănăstirii Țigănești. Cei șapte eroi au fost denunțați chiar de tovarășii lor, călugării 22.

Potrivit afirmației arhiepiscopului Venedict Poleakov, viitorul cârmuitor al eparhiei Moldovei și Chișinăului a Bisericii Ortodoxe Ruse, din toată preoțimea basarabeană el era aproape că singurul care „se ruga pentru dăruirea biruinței asupra Führerului Hitler oștirii ruse, adică Patriei noastre socialiste. Pentru a avea această posibilitate, povestea Venedict, eu am devenit «partizan spiritual», dacă se poate spune așa. Am organizat o biserică secretă la vila mea din Chișinău, unde ne strângeam (eu și adepții mei, oameni credincioși) și ne săvârșeam rugăciunile noaptea. La slujbele de taină noi ridicam în slăvi numele PREASFINȚITULUI PATRIARH SERGHIE, pe atunci încă Vicar al Pristolului Patriarhal Rus și ne bucuram împreună cu toată Țara Rusească de biruința Armatei Ruse asupra nemților și a aliaților lor lângă Stalingrad, și asta în timp ce toată România și Basarabia ocupată de români era în doliu și când toată preoțimea românizată a Moldovei umbla mai sumbră ca noaptea citind în ziarele lor despre tot mai multe victorii noi ale Armatei Ruse și despre înfrângerea nemților” 23.

Afirmația lui Venedict, care a avut multe de suferit până la război și în timpul lui din partea autorităților române și a Patriarhatului Român, era, desigur, exagerată. În același timp amintirile arhiepiscopului despre poziția „preoțimii românizate” trebuie plasate în contextul unui fapt stabilit autentic – fuga în masă a clericilor din Moldova împreună cu trupele române după începutul operațiunii Iași-Chișinău.

Arhiepiscopul Chișinăului și mitropolitul Basarabiei Efrem Enăcescu îi descria în culori sumbre Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Nicodim, ambianța din Basarabia după intrarea Armatei Roșii pe teritoriul ei. Totodată, el își sublinia neîncetat meritele în ceea ce ținea de grija față de păstoriți și de păstrarea clerului. „Cu adâncă smerenie vă aducem la cunoștință, îi scria mitropolitul Patriarhului Nicodim, că în zilele cele mai grele – pentru Basarabia – ale războiului de acum, din aprilie-august ale anului curent, noi continuam să ne onorăm datoria de arhiepiscop al Chișinăului, împreună cu întregul cler eparhial, în niște împrejurări neînchipuit de complicate, dar cu rezultate bune pentru Biserică. În imediata apropiere de frontul acțiunilor militare, sub bombardamentele aeriene aproape permanente, cu teroriști, partizani pe drumuri și cu flagelul tifosului exantematic care a năvălit peste aproape toate satele clerul își onora datoria, îndeplinindu-și cu prisosință misiunea (foarte mulți cu riscul vieții)” 24.

Efrem a relatat că el personal a examinat peste 100 de parohii și mănăstiri; iar zilele de duminică și de sărbătoare slujea Sfânta Liturghie la Catedrala Mitropolitană din Chișinău sau alte biserici din cadrul eparhiei. Potrivit datelor mitropolitului, la 22 august 1944 în Eparhia Chișinăului „rămăseseră pe loc circa 150 de preoți de mir și ieromonahi, ceea ce constituie aproximativ o treime din clerul de mir al eparhiei noastre, pentru săvârșirea slujbelor divine și a ritualurilor religioase ale poporului basarabean. De asemenea, pe lângă catedrala mitropolitană au rămas destul de mulți clerici și un cor bine pregătit sub conducerea unui psalt”. Efrem însuși, după cum îi raporta Patriarhului, a efectuat o vizită canonică la sudul eparhiei: „Ajuns la Cahul pe drumuri pline de pericol în seara de 22 august, după câteva ore de așteptare și în urma hotărârii conducerii Cârmuirii Basarabiei, am fost nevoiți să trecem Prutul sub presiunea ploii de foc din spate și de sus, în învălmășeala mașinilor și într-un nor de praf de nedescris”.

Pentru conducerea eparhiei mitropolitul i-a transmis temporar împuternicirile de Vicar Eparhial protosinghelului Iraclie Flocea, „care conduce și mănăstirile în calitate de exarh și cunoaște limbile rusă și germană, fiind român bucovinean. Prea cucernicia sa este un teolog autodidact și scriitor, un cleric basarabean înalt prețuit și respectat pentru purtarea sa de bună-credință”. La Chișinău a rămas, de asemenea, și protoiereul județului Lăpușna Teoctist Procopan împreună cu câțiva preoți 25.

Varlaam Chirița avea o altă opinie, întrucâtva diferită de a lui Efrem, atât despre activitatea mitropolitului în fruntea eparhiei în ansamblu, cât și despre comportamentul lui la sfârșitul războiului. Chirița a numit călătoria pastorală a lui Efrem la Cahul „a doua evadare din mediul păstoriților săi, la care râvnea atât de insistent pe timp de bună pace”, adăugând, totodată, că „conform informațiilor disponibile, episcopul Efrem la momentul dat se află în mănăstirea Cernica, deoarece nici chiar guvernul român nu îl aprobă”. Conform relatării lui Chirița, după începutul ofensivei trupelor sovietice în august 1944 „episcopul Efrem, străin păstoriților și entuziasmului și patriotismului lor slav, se aciuase la vila arhiereului din afara Chișinăului, fiind foarte înfricoșat de Soviete, de dragul propriei vieți.

Când s-a hotărât în sfârșit să meargă la mănăstirea Hârbovăț de Rusalii, el s-a întors de la 22 de verste de Chișinău, deoarece autoritățile germane nu le-au permis să treacă mașinilor particulare, iar episcopul Efrem nu se despărțea pentru nimic în lume de automobilul său.

Și la Chișinău el se afla de nevoie, din cauza ordinului categoric al guvernului român ca toți funcționarii să plece la locurile lor (în caz de nesupunere erau lipsiți de salariu). Dar rolul lui de stăpân al eparhiei se reducea la zero: preoții care veniseră împreună cu el de peste Prut temporar se temeau că arhiereul îi va înșela și va spăla putina fugind la timp de unitățile militare sovietice, lăsându-i în voia sorții. Așa s-a și întâmplat: arhiereul a plecat singur cu automobilul eparhial și i-a lăsat pe toți colegii săi de serviciu de capul lor. Nu-l interesa nici măcar soarta servitorilor săi apropiați. La întrebarea lor: «Ce să facem în cazul plecării Dumneavoastră?», el răspundea: «Ce mi-e mie și ce vă e vouă? Nu aveți nimic cu mine și eu nu împart cu voi nimic». La fel și pe șefii mănăstirilor care s-au adunat la el, i-a «binecuvântat» ca fiecare să-și rezolve problema cum va da Dumnezeu. Așa a și plecat, ca un fugar, și potrivit zvonurilor, abia de a scăpat din încercuirea sovietică de lângă râul Prut, lăsând în spatele său oameni care au răsuflat ușurat și nu i-au regretat câtuși de puțin fuga” 26.

Valeriu Pasat, Introducere, Biserica ortodoxă și puterea sovietică
în RSS Moldovenească (1940-1991) .

Note:

1. Из справки МГБ Молдавской ССР председателю Бюро ЦК ВКП(б) по Молдавии Ф.М. Бутову о церковно-сектантской обстановке в республике и враждебной деятельности антисоветских церковно-сектантских элементов от 23 октября 1946 г. – Пасат, 1. С. 202.

2. Guvernământul Basarabiei. Basarabia desrobită. Drepturi istorice, nelegiuiri bolşevice, înfăptuiri româneşti. P. 160. 3. Из докладной записки министра, заместителя государственного секретаря по культам и искусствам маршалу И. Антонеску о состоянии клира православной церкви в Бессарабии после начала войны с СССР от 4 ноября 1941 г. – Пасат, 1. С. 768. 96

4. Idem.

5. Idem.

6. Fraza îi aparține lui M.V. Chirița. Citat după: Заключение Главной военной прокуратуры Красной армии по делу М.В. Кирицы, осужденного военным трибуналом войск НКВД Украинского округа по ст. 54-10 ч.
2 УК УССР, в связи с ходатайством М.В. Кирицы о помиловании от 16
января 1946 г. – Пасат, 1. С. 189

7. Vezi: Dallin Alexander (Larry L. Watts, Introduction). Odesa, 1941-1944: A Case Study of Soviet Territory Under Foreign Rule. Iași-Oxford-Portland: Center for Romanian Studies, 1998, chapter IV („Education, Culture, Church, and Press”), paragraph „Church”. Aici și în continuare citat după (http://www.odessitclub.org/en/archives/dallin/dallin.html).

8. ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 1. Д. 70. Л. 33-35. Vezi, de asemenea: Пасат, 1. С. 115
(примечание 6 к документу 12).

9. Пасат, 1. С. 116.

10. Vezi: Заключение Главной военной прокуратуры Красной армии по
делу М.В. Кирицы, осужденного военным трибуналом войск НКВД Украинского округа по ст. 54-10 ч. 2. УК УССР, в связи с ходатайством М.В. Кирицы о помиловании от 16 января 1946 г. – Пасат, 1. С. 189.

11. Vezi: ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 1. Д. 70. Л. 33-35.

12. Vezi: idem.

13. Vezi: Dallin. A. op. cit.

14. Samosveați – preoții Bisericii Ortodoxe Ucrainene autocefale.

15. Цыпин В. История русской церкви: 1917-1997. С. 289.

16. ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 1. Д. 133. Л. 14-18.

17. La sfârșitul anului 1946 Visarion îi comunica patriarhului Alexie următoarele detalii despre viața sa: „…m-am născut în România în februarie 1879 în or. Pașcani, județul Suceava (actualmente Baia). Am căpătat educația teologică inițială la seminarele din Moldova, din orașele Roman și Iași, apoi la Universitatea din București. Mi-am dedat vocația călugăriei la catedrala din Roman (1905), de unde am plecat și mi-am completat studiile teologice la Academia din Kiev (anii 1907-1908). Am fost directorul Seminarului Teologic din or. Galați (anii 1909-1919). Inspector al mănăstirilor din Basarabia (anii 1919-1921). Episcop al Argeșului (anii 1921-1923). Episcop al or. Hotin (anii 1923-1935). Mitropolit al Bucovinei (anii 1935-1940), după care am fost silit de guvernul de atunci să părăsesc Bucovina și să plec la mănăstirea Neamț din Carpații Moldovei. În anul 1943 am fost trimis de patriarhia de la București în or. Odesa pentru a cârmui eparhia din Transnistria”; „…în anul 1943 am fost proclamat mitropolit al Odesei… am părăsit Odesa… înainte de revenirea Armatei Roșii, fiind nemulțumit de puterea administrativă provizorie românească, pentru că ei nu-mi dădeau mijloacele materiale pe care le ceream pentru a termina construcția Catedralei Adormirii Maicii Domnului și a efectua reparația mănăstirii Sfântul Pantelimon în Odesa și pentru a le acorda ajutor numeroaselor instituții filantropice locale” – ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 1. Д. 133. Л. 14-18.

18 Из справки МГБ Молдавской ССР председателю Бюро ЦК ВКП(б) по Молдавии Ф.М. Бутову о церковно-сектантской обстановке в республике и враждебной деятельности антисоветских церковно-сектантских элементов от 23 октября 1946 г. – Пасат, 1. С. 204.

19 Vezi: Альтман И.А. Холокост и еврейское сопротивление на оккупированной территории СССР: Учебное пособие для студентов высших учебных заведений (под ред. проф. А.Г. Асмолова). Москва: Фонд
«Холокост». 2002.

20 Архимандрит Варлаам (В.М. Кирица). История на глазах… – Пасат, 1.
С. 147.

21. Пасат, 1. C. 229-230.

22. Se cunosc și cazuri contrarii. 22 de partizani care se ascundeau în pădurea Mereșenilor au fost denunțați de preot, prinși și împușcați. Starețul și un călugăr de la mănăstirea Curchi (care au fugit ulterior în România) i-au denunțat jandarmeriei române pe 6 parașutiști-cercetași sovietici care au fost prinși și uciși. Ierodiaconul-econom al mănăstirii Hârjauca „i-a denunțat organelor represive ale românilor pe 3 cercetași, ostași ai Armatei Roșii”. – Пасат, 1. С. 204, 206.

23. ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 7. Д. 24. Л. 86-87.

24. Из докладной записки архиепископа Кишиневского и митрополита Бессарабского Ефрема Енэческу патриарху Румынской православной церкви Никодиму о судьбе священнослужителей Кишиневского архиепископата, оставшихся на территории Бессарабии после вступления в нее советских войск в августе 1944 г. от 13 сентября 1944 г. – Пасат, 1. С. 773.

25. Idem. С. 774.

26. Архимандрит Варлаам (В.М. Кирица). История на глазах… – Пасат, 1.
С. 148