Replica Pr. Marcel Selişte la Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române despre Facebook

Mărturisirea creştină în spaţiul virtual între evaluarea administrativă şi judecata lui Dumnezeu
de Pr. Marcel Seliște

*Sublinierile aparțin autorului

În şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din zilele de 5 şi 6 februarie 2015, a fost adoptată o hotărâre care se referă la „evaluarea periodică de către Centrele eparhiale a monahilor şi preoţilor care desfăşoară activităţi de comunicare în spaţiul virtual.” Altfel spus, prezenţa preoţilor şi călugărilor în lumea virtuală este atât de puternică, încât apare nevoia unei evaluări.

Sfântul Sinod insistă asupra faptului că „utilizarea de către clerul ortodox a mijloacelor de comunicare virtuală în întreaga activitate bisericească trebuie făcută cu scopul de a promova misiunea, viaţa spirituală şi unitatea Bisericii, nu în detrimentul acestora.” Se exprimă, într-o oarecare măsură, care să fie principalele elemente ale mesajului transmis pe Internet de către preoţii şi călugării care deţin şi administrează orice formă de manifestare în lumea virtuală: site-uri, bloguri, conturi în reţele de socializare, publicaţii on-line etc.

Vă mărturisesc că această hotărâre sinodală mi-a provocat un amestec de sentimente. Pe de o parte, tulburat fiind, m-am întrebat de ce este nevoie de o astfel de evaluare (noţiune care conţine în sine, implicit, cauzal şi noţiunea de reglementare!). Să existe preoţi şi monahi care scriu, cu voie sau fără voie, în spaţiul virtual, împotriva Bisericii, împotriva poruncilor lui Hristos, provocând rătăciri de la credinţă, tulburare şi dezbinare în rândul credincioşilor?

Pe de altă parte, făcând apel la raţiune, am încercat să găsesc argumente canonice în favoarea acestei hotărâri, ale cărei efecte pot fi benefice pentru prezenţa mărturisirii creştine în spaţiul virtual. Da, în Biserică trebuie respectată şi păstrată buna rânduială, întotdeauna ea generează efecte benefice. Însă, în speţa discutată, aceste efecte pot fi benefice doar în măsura în care evaluarea va fi obiectivă, întemeiată pe criterii clare, inspirate nu din necesităţi administrative şi lumeşti, ci din poruncile lui Hristos, anulându-se orice posibilitate ca evaluarea să se transforme în oportunitate nefastă pentru adoptarea unor decizii arbitrare, nefolositoare duhovniceşte.

În cadrul unei conferinţe preoţeşti, organizată recent la Craiova, cu participarea preoţilor misionari din Arhiepiscopia Craiovei, am solicitat superiorilor mei ierarhici să-mi comunice, cât mai curând cu putinţă, care sunt criteriile în temeiul cărora vor fi evaluate articolele pe care le postez în diferite publicaţii on-line. Până voi primi răspunsul, folosesc generozitatea lumii virtuale a Internetului şi vă invit să medităm împreună la evaluarea preoţilor şi monahilor care desfăşoară activităţi de comunicare în spaţiul virtual.

A evalua = a reglementa. Care vor fi criteriile de evaluare?

Orice activitate de evaluare, indiferent de domeniu, presupune existenţa unor criterii, a unor norme în temeiul cărora o activitate, o persoană etc. este evaluată.

Înainte de toate, însă este necesară o clarificare cu privire la subiectul evaluării. Dacă ar fi să ne limităm la claritatea logică a unui enunţ, probabil că ar fi fost mai folositor un alt conţinut al textului care doreşte să reglementeze prezenţa preoţilor şi monahilor în spaţiul virtual, ceva de felul următor:„evaluarea periodică de către Centrele eparhiale a activităţilor de comunicare în spaţiul virtual desfăşurate de monahi şi preoţi.” O astfel de exprimare ar fi clarificatcine este, de fapt, subiectul evaluării: scrierea, activitatea de comunicare în spaţiul virtual, nu preotul şi monahul, aşa cum reiese din textul original. Oricum, atunci când evaluezi scrierea, prezenţa on-line respectivă, implicit, faci o evaluare a autorului: respectă poruncile lui Hristos, învăţătura de credinţă a Bisericii, Dogmele, Canoanele?

Rămân însă la convingerea că Sfântul Sinod doreşte o evaluare a scrierilor, a articolelor, în general, a prezenţei on-line a preoţilor şi monahilor, neclaritatea exprimării din textul remis publicităţii pe site-ul Patriarhiei fiind probabil doar o chestiune de formă şi nu de fond.

Clarificând subiectul evaluării – activităţile de comunicare în spaţiul virtual desfăşurate de monahi şi preoţi – să purcedem la chestiunea criteriilor de evaluare.

Aceste criterii pot fi criterii de formă şi criterii de fond. Criteriile de formăpot lua în discuţie prin ce mijloc virtual se exprimă preotul şi monahul: prin intermediul unui blog, unui site, cont de reţea de socializare personal, al mânăstirii, al parohiei ori prin intermediul unei publicaţii on-line creştină sau laică etc. Alături de criteriile de formă pot fi aşezate şi mecanisme administrative, cum ar fi binecuvântarea ierarhului pentru a deţine un blog, site, cont în reţea de socializare etc.

Marele pericol pe care îl pot genera criteriile de formă este acela al limitării exagerate a libertăţii de exprimare, de mărturisire a călugărului şi preotului, prin îngrădiri administrative. Nu trebuie uitat că lumea virtuală pe care ne dorim să o evaluăm oferă aproape o infinitate de alte mijloace prin care informaţia poate fi prezentată către utilizatorii de Internet, cu păstrarea anonimatului autorului şi cu posibilităţi infime de a-l identifica. Orice limitare administrativă exagerată ar provoca exodul spre anonimat al multora dintre preoţii şi călugării care acum mărturisesc pe Hristos în spaţiul virtual, folosind mijloace care nu sunt sub un control oarecare al administraţiei bisericeşti.

Criteriile de fond ale evaluării activităţilor de comunicare în spaţiul virtual desfăşurate de monahi şi preoţi, reprezintă o problemă mult mai dificilă decât criterii de formă. Aceste criterii trebuie să stabilească dacă activităţile de comunicare respective promovează misiunea, viaţa spirituală şi unitatea Bisericii – aşa cum precizează textul comunicat de Patriarhie. Altfel spus, criteriile de fond sunt chemate să fie o punte de legătură între poruncile lui Hristos, învăţătura de credinţă a Bisericii, Dogme şi Canoane, pe de o parte, şi expresia lor concretă în ceea ce, în contextul actual, reprezintă misiunea, viaţa spirituală şi unitatea Bisericii, pe de altă parte.

Rezultă că elaborarea criteriilor de fond trebuie făcută cu seriozitate şi cu o mare atenţie faţă de implicaţiile pe care le va avea aplicarea fiecăruia dintre aceste criterii. Despre poruncile lui Dumnezeu, despre învăţătura lui Hristos poţi mărturisi în multe şi subtile feluri, dar şi către diverse categorii de persoane şi uneori, chiar către anumite instituţii.

Aplicarea criteriilor de fond – două exemple şi mai multe întrebări

Vă ofer, ca exemplu şi încercare de a aplica un criteriu de fond, unul dintre subiectele mele preferate şi pe care l-am abordat de multe ori în articolele mele:încălcarea poruncii dumnezeieşti SĂ NU FURI! de către dregătorii cetăţii româneşti. Respect eu sau nu respect datoria de a mărturisi pe Hristos în calea dregătorilor rătăciţi care jefuiesc ţara de peste un sfert de secol, trădându-şi neamul şi implicit, credinţa creştină? Reacţionez eu corect atunci când, în faţa Cezarului care se leapădă de Dumnezeu, prin încălcarea poruncilor Lui, mărturisesc despre rătăcirea Cezarului şi îi reamintesc poruncile lui Hristos-Dumnezeu?

Într-o interpretare limitată, aplicându-se un criteriu de fond subiectiv, discreţionar, pot fi cu lejeritate acuzat că mă implic în politică, iar apoi să fiu mustrat că nu e treaba preotului să discute despre ce fac politicienii, că trebuie să rămân neutru politic.

Da, comportamentul necreştin al politicienilor este un subiect delicat, mai ales după gafele comise de unii membri ai ierarhiei bisericeşti la alegerile prezidenţiale din 2014. Totuşi, faptul că ne-am învăţat minte (sper!) că nu este creştineşte şi nici spre folosul Bisericii să ne însoţim politic cu unul sau altul dintre dregătorii cetăţii, nu înseamnă că trebuie să încetăm a mărturisi cu severitatea duhovnicească cerută de context, atunci când dregătorii jefuiesc poporul şi distrug cetatea. Respectăm credinţa noastră în Hristos, dacă trecem sub tăcere păcatele Cezarului?

Vă ofer, ca un alt exemplu, un subiect des şi intens abordat de preoţi şi călugări în scrierile lor în spaţiul virtual: lupta împotriva sistemului care doreşte să controleze cât mai multe (dacă se poate, toate!) sfere ale vieţii noastre personale.

Mulţi preoţi şi călugări au reacţionat cu fermitate şi curaj împotriva cărţilor de identitate biometrice (cu cip) şi a cardurilor de sănătate (cu cip),considerând că aceste instrumente electronice sunt expresia unei ofensive demonice a sistemului asupra libertăţii umane. O reacţie corectă, din perspectivă duhovnicească, şi necesară, în contextul în care din zona administraţiei bisericeşti nu au fost transmise mesaje suficient de clare şi de argumentate dogmatic, din perspectiva învăţăturii lui Hristos, cu privire la atitudinea pe care creştinii ortodocşi trebuie să o manifeste faţă de aceste instrumente de limitare a libertăţii noastre.

Cum va fi evaluată, pe fond, o scriere pe un blog, pe un site, un articol într-o publicaţie on-line, sub semnătura unui călugăr sau preot care critică atât cărţile de identitate, cât şi cardurile de sănătate, îndemnându-i pe creştini să refuze aceste instrumente şi deopotrivă acuzând sistemul că limitează, treptat, libertatea umană, pregătind, poate, Apocalipsa? Cum va fi evaluată o astfel de scriere, mai ales dacă autorul, preot sau călugăr, va încerca să avertizeze asupra unor erori de evaluare ori de atitudine comise de superiorii săi din administraţia bisericească, pe subiectul extrem controversat al cărţilor de identitate şi cardurilor de sănătate cu cip?

Am oferit doar două exemple, dar cred că este suficient să demonstrez cât de dificilă este elaborarea unor criterii de fond care să fie aplicate în evaluareaactivităţilor de comunicare în spaţiul virtual desfăşurate de monahi şi preoţi. Nu în ultimul rând, rămân de o importanţă identică şi acele criterii de fond care vor spune dacă o prezenţă în spaţiul virtual a unui preot sau monah se află sau nu în sfera a ceea ce reprezintă misiunea, viaţa spirituală şi unitatea Bisericii.

Probabil că funcţionarii administraţiei bisericeşti care vor primi ca sarcină elaborarea acestor criterii de formă şi de fond, vor încerca să simplifice, fie din dorinţa de a respecta exigenţa eficienţei, fie din comoditate. Teamă îmi este însă că simplificarea, în acest caz, va provoca cu mult mai multe complicaţii decât ne putem imagina.

În loc de concluzii: litera ucide, iar duhul face viu!

A mărturisi pe Hristos în lumea virtuală a Internetului este, într-o anumită măsură, echivalentul cu a rosti o predică, un cuvânt de învăţătură. Internetul îţi oferă însă posibilitatea de a te adresa unui număr cu mult mai mare de oameni, decât pot să asiste în propria biserică de parohie sau de mânăstire. Totodată, Internetul oferă numeroase instrumente virtuale – imagine, sunet, video etc. – cu ajutorul cărora poţi să-ţi însoţeşti cuvântul de învăţătură, făcându-l mai bogat, mai cuprinzător.

Mărturisirea lui Hristos cu ajutorul Internetului presupune, deci, o responsabilitate identic egală cu aceea a rostirii unei predici în biserică, iar dacă ne gândim la numărul foarte mare de oameni care află şi primesc mărturisirea ta, responsabilitatea este chiar mai mare.

Această capacitate de răspândire a mărturisirii lui Hristos, pe care o deţine Internetul, nu trebuie să ne sperie, ispitindu-ne la reglementări exagerate.Dacă un preot, un călugăr se rătăceşte de la poruncile lui Hristos şi de la învăţătura de credinţă a Bisericii, prin ceea ce comunică în spaţiul virtual, sunt suficiente mecanismele de disciplină şi îndreptate din interiorul Bisericii, aşa cum au fost acestea lăsate nouă de Sfinţii Părinţi şi de Sfintele Sinoade ale Bisericii. Puţin probabil să avem nevoie de alte criterii.

Cred, mai degrabă, că între atitudinile exprimate în spaţiul virtual de unii călugări şi preoţi – printre aceştia din urmă probabil că mă regăsesc – şi unele poziţionări oficiale ale administraţiei bisericeşti au apărut, s-au acumulat dizarmonii. Uneori, călugării şi preoţii cu activităţi de comunicare în spaţiul virtual au reacţionat, în anumite situaţii sau în întâmpinarea unor probleme din Biserică şi societate, fie mai rapid, fie cu alte argumente şi cu un mesaj oarecum diferit de cel al administraţiei bisericeşti, mesaj care a fost mai bine primit de credincioşi, mai bine receptat decât mesajul oficial.

La această problemă, o soluţie ar fi completarea agendei publice a Bisericii, astfel încât aceasta să conţină cu şi mai multă substanţă teme care frământă pe mulţi dintre credincioşii români creştini-ortodocşi: regăsirea glasului profetic al Bisericii în calea degradării morale a clasei politice româneşti şi a sărăcirii ţării, necesitatea de a oferi noi modele duhovniceşti pentru naţiunea noastră, prin canonizarea ca Sfinţi a unor mari mărturisitori români, inclusiv a celor care au primit moarte de mucenici în închisorile comuniste, preoţi,călugări şi mireni pe care poporul deja îi venerează ca Sfinţi, afirmarea permanentă şi cu fermitate a rolului Bisericii noastre de ocrotitoare duhovnicească a poporului român în faţa oricărui sistem care atentează la pacea duhovnicească a sufletului românesc şi la mântuirea noastră, asumarea şi promovarea publică a unei doctrine sociale a Bisericii noastre care să clarifice relaţia cu statul şi cu alte entităţi supra-statale (gen U.E., N.A.T.O.) etc.

O agendă publică bogată şi bine definită a Bisericii noastre ar oferi posibilitatea unei armonizări între conţinuturile sale şi diferitele poziţionări publice exprimate de preoţi şi călugări, în legătură cu subiecte ca cele amintite, prin activităţile lor de comunicare în spaţiul virtual.

O altă soluţie ar fi comunicarea frăţească, directă şi caldă între administraţia bisericească şi preoţii şi călugării care mărturisesc pe Hristos şi cu ajutorul Interentului. Mecanismele de comunicare strict administrative sunt lente, ineficiente, învechite şi generează mai puţin, soluţii şi mai mult, birocratizare. O abordare exclusiv birocratică, întemeiată pe aşa-zise superiorităţi ierarhice lumeşti sau mai grav, încercarea de a limita până la dispariţie libertatea duhovnicească de exprimare a preoţilor şi călugărilor în spaţiul virtual, ar reprezenta un eşec pentru Biserică în efortul de utilizare a Internetului. Preoţii şi călugării care au capacitatea de a desfăşura o activitate de comunicare în spaţiul virtual reprezintă nu un pericol, ci o mare oportunitate pentru Biserică, mai ales în aceste timpuri în care încrederea în Biserică este în scădere, iar rătăcirea poporului este tot mai mare.

Mai presus de toţi şi de toate, însă eu cred că despre a comunica, a scrie cel mai frumos ne vorbeşte Dumnezeu, prin Duhul Sfânt pogorât asupra Sfântului Apostol Pavel, atunci când acesta, vorbind Corintenilor, îl mărturiseşte pe Hristos:

„Scrisoarea noastră sunteţi voi, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii, arătându-vă că sunteţi scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii. Şi o astfel de încredere avem în Hristos faţă de Dumnezeu; nu că de la noi înşine suntem destoinici să cugetăm ceva ca de la noi înşine, ci destoinicia noastră este de la Dumnezeu, Cel ce ne-a învrednicit să fim slujitori ai Noului Testament, nu ai literei, ci ai duhului; pentru că litera ucide, iar duhul face viu.” (Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, III, 2-6)

***

Post Scriptum: Biserica Romano-Catolică deţine de peste 10 ani un set de recomandări (nu reglementări!) cu privire la prezenţa clerului în spaţiul virtual. La momentul potrivit, voi scrie şi despre acest fapt, deocamdată spun doar că nu suntem prima Biserică în care se pune în discuţie, firesc, acest subiect.

Sursa: https://graiulortodox.wordpress.com/2015/03/30/replica-pr-marcel-seliste-la-hotararea-sfantului-sinod-al-bisericii-ortodoxe-romane-despre-facebook/