„Să ne rugăm unii pentru alții, ca să ieşim la liman”

Monahul Sofronie de la Cernica

Monahul Sofronie este bunicul lȃngă care ai sta o veşnicie să-l asculţi. Lȃngă el te cuprinde dragostea de om şi de Domnul, te molipsește dorul de a face binele. Chipul luminos, vocea blȃndă şi poveştile sale de viaţă se ȋntrepătrund şi te duc ȋntr-o altă lume, demult apusă, lumea străbunilor noştri, ȋn care dragostea pentru cel de lȃngă tine era firescul viețuirii. Dumnezeu i-a dat ȋndemȃnare, pricepere şi înțelepciune să transforme locurile pe unde a trecut, cultivând atât grădinile din afară, cât și pe cele dinlăuntru, ale inimilor, din sine însuși și din ceilalți. (R.T.)

– Părinte Sofronie, ce vă amintiţi din copilăria sfinţiei voastre? Cum erau părinţii, bunicii, lumea în care aţi crescut?

– Îmi aduc aminte… vorba aceea, am 80 de ani, am trecut prin multe! Pe vremea când eram noi nu prea era cum e acum, era multă lipsă. A fost foametea din ’46-’47, când pâine nu era, doar mălai şi mămăligă. Aveam noroc că aveam vacă cu lapte. Era greu, foarte greu.

Noi am fost cinci copii la părinți. Și fiecare avea ascultarea lui, ca la mănăstire. Fetele aveau treaba lor, noi, băieţii, treaba noastră. Meream cu vitele până eram mai tinerei și, cum am început să ne mărim, meream cu tata la coasă, la sapă, la lucrul câmpului.

Când meream cu vitele, ne jucam și noi, ca copiii. Mai meream la cireşe, pe unde ştiam noi că sunt cireşe, meream la furat… Copii! Ştiu că odată ne-am dus la un om care avea doi cireşi într-un câmp. El i-o făcut cu smoală pe tot trunchiul cireşului şi pe crengi. Noi, grăbiţi, nu ne-am uitat ce-i acolo. Ne-am urcat repede, cum eram, în haine albe, româneşti. Eu l-am văzut pe altul: „Doamne, da’ ce-ai pe tine?ˮ. Da’ el: „Păi da’ tu ce-ai pe tine?ˮ. Eram toţi negri. N-am avut cum le spăla, că am încercat. Le-am băgat în apă şi smoala aia mai mult s-o întins. Ne-am dus seara acasă aşa, murdari. Când ne-am întors în sat, nu ne-am dus cu vitele; ne-am dus prin grădină şi am ajuns acasă, că omul care avea cireşul ne aştepta la fântână, unde mereau vitele ca să beie apă. Şi părinţii erau la fântână, aşteptau să venim şi noi. Au văzut că nu venim, au luat vitele, le-au dus acasă şi, când au venit, noi eram acasă. „Da’ ce-i cu tine? Tu ai fost la cireşe la Ionuţ Zarie! Că era la fântână, aştepta. Ai fost?ˮ. „Am fostˮ. „Uiii, ce-aţi făcut pe voi! Norocul că n-aţi venit, că ăsta vă aştepta să vă bată!ˮ. Am scăpat. Şi uite-aşa, ăsta era lucrul nostru.

Ziua aveam un bătrân cu noi, moş Onucă îi ziceam, şi el merea cu noi cu vitele ‒ el cu vitele lui, şi noi cu-ale noastre. Vara, când începeau ciupercile să se facă, ne trimitea: „Mergeţi în pădure şi aduceţi bureţi din ăia albi, de lapteˮ. Şi moş Onucă al nostru făcea foc, jar mult, iar noi, când veneam, el punea numa’ ciupercile pe foc, cu un pic de slănină, cum îi la noi, în Ardeal, şi mâncam ciuperci, şi mâncarea pe care ne-o dădeau părinţii noştri o duceam acasă, că nu ne mai trebuia. Şi uite-aşa petreceam toată vara, până toamna, cât se puteau scoate vitele. Pe urmă, acasă: mai tăiai un lemn, mai dădeai la animale de mâncare când venea iarna, asta era treaba noastră.

După ce am crescut mare, 17 ani aveam, m-o dus tata la fabrică, la Cugir ‒ eu nu ştiam ce e aia fabrică, copil de la ţară… Aveam un văr care era director tehnic în fabrica aceea, şi el m-a ajutat de m-am angajat și eu, dar cu semnătura părinţilor, că nu aveam 18 ani. Şi am lucrat până în ’89.

„Ce mă fac eu singur?”

– Când aţi intrat în mănăstire?

– După ce-am rămas la pensie. În 1962 m-am căsătorit, am avut copii. În 2000, soţia ‒ Doamne, iart-o! ‒ o picat dintr-odată în comă. Am umblat cu ea pe la doctori, pe la Cluj, prin toate părţile. La Cluj au operat-o pe creier, dar mi-o spus doctorul: „Îţi propun să o operezi, dar să ştii că rămâne cu o problemăˮ. Acum, cum eu eram necăjit şi plângeam, zic: „Indiferent ce se întâmplă, treziţi-o!ˮ – că ea dormea încotinuu; trei săptămâni o dormit. Numa bine că o operat-o şi, a doua zi, când ne-am dus, am observat că ea şi-o pierdut vorbirea şi o rămas paralizată pe dreapta. Aşa am dus-o trei ani şi jumătate. M-am ocupat de ea, că copiii erau plecaţi toţi, care cu serviciul lui: băietul era plecat din ţară, fata iară, celălalt era în ţară dar erau nişte probleme în familia lor și nu ne putea ajuta.

La trei ani şi jumătate, o început să se vaite că o doare un picior. Eu mă înţelegeam cu ea, că mă obişnuisem cu ea. Am dus-o la doctor, iar doctorul o zis că i s-o atrofiat piciorul. Ne-o dus imediat la Alba, din Alba ne-o trimis la Cluj, Clujul o zis: „Trebuie să-i amputăm picioarele. Sunteţi de acord?ˮ. Zic: „Nu-s de acord, nu pot s-o văd tăiată!ˮ. Zice: „Atunci moareˮ. „Dacă Dumnezeu aşa vrea, aşa să fie. Dar, domnule doctor, hai să discutăm pe-a bună: poate printr-o minune, mai are vreo şansă de scăpare?ˮ. Zice: „Noi suntem datori să merem până la ultima picătură de sânge, să salvăm omul, dar în cazul ei şansele sunt nuleˮ. Şi zic: „Atunci are vreun rost s-o tăiem?ˮ. O dat din cap. Zic: „Nu, nu-s de acord. Dacă era ceva şanse, poate eram de acordˮ – că mă gândeam: cum am dus-o până acum chinuită, o duc şi de-aici încolo. Numa’ bine că am plecat înapoi acasă şi a doua zi a fost gata, a chemat-o Domnul.

Ei, am stat acasă, am pus parastas cum se pune, până la un an. La un an, sâmbătă o fost parastasul, am mers la biserică. A doua zi, duminică m-am dus iar la biserică. Când am ieşit de acolo, m-am întâlnit cu un şofer care lucra la pădure. Ne cunoşteam. Zic: „Mă, n-ai venit la bisericăˮ. Zice: „M-am dus să cumpăr ceva din piaţă, că săptămâna asta care vine vreau să câştig un pic mai bine, şi mâine aş vrea să plec de dimineaţă tare, ca să fac două curseˮ. „Dacă meri la deal, unde meri?ˮ. Zice: „La Canciuˮ. „Nu mă iei şi pe mine?ˮ. Dar aşa, de moment a fost asta. Zice: „Ba da, te iau. Da’ plec pe la patruˮ. „Nu-i nimic la câte pleci, eu o să fiu pregătit. Mă claxonezi şi pe mine când treci pe la poartăˮ. A venit, am plecat cu el, m-am dus până la 70 kilometri de oraş. N-am spus la nimeni că plec.

Am plecat cu el, ne-am dus până la o intersecţie care mergea spre Sebeş, Alba, şi alta care mergea înainte, către munte, la deal. Şi eu m-am dat jos acolo. Când m-am dat jos, am vrut să-i plătesc, dar el n-o vrut să ieie banii. Zic: „Mă, dacă nu vrei să iei banii, dă-mi un pomelnic să duc la sfânta mănăstireˮ. Zice: „Îţi dauˮ. O scris pomelnicul. M-am gândit eu: nu o vrut să ia banii, dar îmi dă pomelnicul şi pun banii lângă pomelnic şi plătesc la mănăstire şi e bine, îs plătit.

M-am despărţit de el, eu am plecat în partea stângă şi am ieşit la mănăstirea Ţeţu şi el s-o dus înainte. Acum, nespunând la nimeni nimic, nu ştia nimeni ce s-o întâmplat cu mine.

– Aţi plecat cu gândul să rămâneţi?

– Cu gândul să nu mă mai întorc înapoi.

– Fără nici o explicaţie?

– Fără. M-am gândit că am rămas singur, copiii erau toţi plecaţi şi ce mă fac eu singur? Mai bine mă duc la mănăstire şi acolo mă rog la Dumnezeu.

„Mama citea Sfânta Psaltire la lumina lămpii”

– Dar până la momentul acesta ce relaţie aveaţi cu Dumnezeu?

– Păi, mergeam la biserică, de mic copil mergeam. Părinţii mei erau foarte credincioşi. Pe vremea aceea nu era curent electric, era lampă cu petrol, şi țin minte că mama ‒ Doamne, iart-o! ‒ trăgea lampa un picuţ, să nu fie flacăra mare, şi noi ne culcam. Stăteam în pat şi o vedeam pe mama cum citea Sfânta Psaltire la lumina lămpii. Adormeam şi mama citea. Tata era mai mult plecat, că erau vremuri grele şi trebuia să se ducă încolo, încoace, să muncească. Şi, cum era pe vremea aia, în timpul războiului, o fost luaţi şi duşi la pădure, ca să nu meargă în război. Aşa era rânduiala atunci.

– Dar despre mama ce ne puteţi spune? Vă învăţa rugăciunea când erați copii?

– Mama era credincioasă şi ne învăţa şi pe noi credinţa. Nu ne lăsa să plecăm o dată la şcoală să nu zicem „Tatăl nostruˮ. Veneam de la şcoală, ne dădea să mâncăm; nu te puneai la masă până nu ziceai rugăciunea, aia nu se întâmpla. Şi a intrat instinctul ăsta în noi, să ne rugăm, de la părinţi am învăţat asta.

În orice caz, văd copiii de acum… dar noi eram cu totul altfel şi părinţii se ocupau de noi. Ştiam rugăciunile ‒ țin minte, când am învăţat Crezul, atâta l-am citit, până l-am învăţat, ca să-l ştiu pe de rost. Eram copil micuţ, pe clasa a doua, a treia.

Căutam să învăţăm rugăciuni, să ştim să ne rugăm la Dumnezeu, că noi avem nădejde în Dumnezeu. Fiind necăjiţi, fiind lipsiţi, ne rugam la Dumnezeu să nu ne lase să pierim. Ziceam „Tatăl nostruˮ, ziceam „Îngerelulˮ, ce ştiam noi, „Doamne, ajută-ne!”, „Doamne, scapă-ne de necaz!”. Vedeam alţi copii din sat, care erau mulţi la familie, şi ne gândeam cum or trăi ei, că noi, de bine, de rău, aveam cât de cât. În vremea aceea, închipuiţi-vă, în timpul războiului mereau părinţii, tata ‒ Doamne, iartă-l! ‒, prin Banat, ca să aducă bucate. Şi cu ce mereau? Cu cuie, cu sare… Mereau încolo şi încoace, veneau cu bucate, aduceau în spate. Veneau cu trenul, dar şi pe tren era pericol, că li-l lua şi veneau goi. Dar dădea Dumnezeu câte un conductor bun care li-l ascundea până ajungeau în Vinţ, şi acolo se dădeau jos şi apoi iar în spate, vreo 20 de kilometri…

– Vă plăcea să mergeţi la slujbe când eraţi mic?

– Da. Meream cu tata, şi ţin mine că tata, dimineaţa, când se scula în ziua de Crăciun, începea să cânte „Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeule…ˮ. Şi de atunci a intrat instinctul ăsta în noi, să ne rugăm la Dumnezeu. Că şi moşii mei, tata lui tata şi tata lui mama, o fost cântăreţi la biserică, şi mă luau cu ei la biserică, îmi dădeau carte să citesc şi mă puneau acolo, într-o strană, mai către sfântul altar: „Nepoate, să citeşti rugăciuni!ˮ. Şi citeam rugăciuni.

Aveam dragoste de credinţă, şi uite că s-o materializat – cum? Multă lume zice: „Dar ce te-o îndemnat să te duci la mănăstire? Ai ales un drum bun, că, dacă stăteai acasă, sigur te dădeai după femei şi te recăsătoreaiˮ – ceea ce în gândul meu nu o fost niciodată. Îmi aduc aminte, avea soţia vreo şase luni de când o plecat la Domnul, şi vine o colegă de muncă de-a ei. O intrat în curte şi zice: „Hai să-ţi spui cevaˮ. „Ce vrei să spui, Bucură?ˮ „Mă, ţi-am găsit una! Are casă, are bani, are aur!ˮ. Zic: „Foarte bine. Tu ai casă, dar uite, ai găsit-o pe asta şi ai a doua casă. Mie nu-mi trebuie nimic, eu ce-am avut n-o să mai am niciodată. Ţine-o pentru tineˮ. „Taci, mă, nu fii prost! Tu eşti un harnic, mă, tu oricând poţi să te însori, şi cu orice femeie, mă!ˮ. Zic: „Am terminat-o. Dacă vrei să mai vii pe la mine cu gânduri bune, poţi să vii liniştită oricând, că te respect ca colegă de-a soţiei mele, dar dacă vii cu gânduri de-astea, să nu mai vii pe la mine. Mai bine lasă-mă în paceˮ. Ei, faptul ăsta pe mine m-o îndemnat să părăsesc casa. Şi așa s-o întâmplat.

Am plecat la mănăstirea Ţeţu, mănăstire de maici. Am vorbit cu Părintele de acolo, şi zice: „Da, vino la noi, că noi te îngrijim”. Și m-am dus.

(…)

Interviu realizat de

Ioana Maxim

Fragment din articolul publicat in revista Familia Ortodoxa/Iulie 2019

Sursa: http://www.familiaortodoxa.ro/