Sfinţii Mucenici Leontie, Ipatie şi Teodul

Pe vremea împărăţiei lui Vespasian, era în Roma un oarecare bărbat din rînduiala senatorilor, cu numele Adrian. Acesta era cumplit la obicei, muncitor nemilostiv şi aflător de toate răutăţile. Deci, auzind de creştini că se îngreţoşează de mulţimea zeilor şi de jertfele idoleşti şi hulesc pe zeii ce se cinstesc de romani şi de elini şi spun că Unul este Hristos, adevăratul Dumnezeu, şi pe mulţi îi aduc la credinţa lor, s-a umplut de rîvnă pentru zeii cei spurcaţi şi, ducîndu-se la împărat, a cerut putere de la dînsul asupra creştinilor ca să-i silească la închinarea de idoli, iar pe cei ce nu vor voi să se închine idolilor să-i muncească şi să-i omoare. Împăratul i-a dat îndată acea putere şi l-a trimis ca ighemon în ţara Feniciei, ca să gonească de acolo pe toţi cei care cred în Hristos.

Ieşind el din Roma şi apropiindu-se de Fenicia, a aflat în cetatea ce se numea Tripoli un oarecare începător de oaste cu numele Leontie, că ocărăşte pe zeii cei vechi şi întoarce pe oameni de la dînşii, învăţîndu-i să nu le aducă jertfă, nici să li se închine, şi că strică legile părinteşti şi mulţi îl ascultă. Ighemonul Adrian îndată a trimis în Tripoli pe un tribun cu mulţi ostaşi, cu numele Ipatie, ca să prindă pe Leontie şi să-l ţină sub strajă pînă la venirea lui.

Leontie, robul lui Hristos, era de neam din Elada. El era mare la statura trupului, puternic şi viteaz în războaie şi arătase multe biruinţe şi pentru aceea avea mare slavă şi cinste între ostaşi. El era înţelept în toate socotelile şi aşezările sale. Avea încă înţelepciune, iscusinţă şi ştiinţă în Scripturi. Ştiind că Unul este adevăratul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos şi slujea de-a pururea Aceluia, crezînd într-Însul, petrecîndu-şi viaţa sa în întreagă înţelepciune. El era şi foarte milostiv cu cei săraci, hrănea pe cei flămînzi, îmbrăca pe cei dezbrăcaţi şi odihnea pe străini. Astfel se împodobea cu toate lucrurile cele bune, pentru care, după aceea, s-a învrednicit de la Domnul de cununa cea purtătoare de biruinţă.

Deci, apropiindu-se de cetatea Tripoli, deodată tribunul a fost cuprins de o boală grea, cu cutremur şi cu fierbinţeală şi a zis către ostaşii săi: „Ştiu pentru ce a căzut asupra mea această boală, deoarece s-au mîniat zeii asupra mea, căci, voind a veni aici, nu le-am adus cuviincioase jertfe, şi pentru aceasta mă pedepsesc cu această boală”. Ostaşilor, văzînd pe tribunul lor că pătimea rău, le era milă de dînsul şi erau mîhniţi pentru el, că de trei zile nu gustase nimic şi, din ceas în ceas, boala se întărea mai mult şi îl îngrozea cu moarte. După trei zile, îngerul Domnului, venind noaptea, s-a arătat tribunului în vedenie, zicîndu-i: „De voieşti să fii sănătos, strigă de trei ori către cer împreună cu ostaşii, care sînt cu tine, zicînd: „Dumnezeul lui Leontie, ajută-mi! Şi de vei face aceasta, îndată vei fi sănătos!”

Tribunul, deşteptîndu-se şi deschizînd ochii, fiind bolnav de lingoare, a văzut pe sfîntul înger, asemenea ca un tînăr, cu podoabă frumoasă, îmbrăcat în haină albă ca zăpada, stînd înaintea lui şi a zis către dînsul: „Eu sînt trimis cu ostaşii ca să prind pe Leontie şi să-l păzesc pînă la venirea ighemonului Adrian, iar tu îmi porunceşti să chem spre ajutor pe Dumnezeul lui Leontie?” Bolnavul zicînd aceasta, îngerul s-a făcut nevăzut din ochii lui. Atunci el s-a înspăimîntat şi a strigat pe prietenii săi care se odihneau aproape de el şi le-a spus: „Fraţilor, ascultaţi ce am văzut în întîiul somn, cînd am adormit: Un tînăr oarecare prealuminat mi-a stat înainte şi m-a sfătuit ca, împreună cu voi toţi, să chem pe Dumnezeul lui Leontie şi voi fi sănătos. Pe acel tînăr l-am văzut şi în vederea ochilor, după ce m-am deşteptat din somn, apoi îndată s-a făcut nevăzut dinaintea mea”. Prietenii i-au răspuns: „Nu este mare lucru să facem aceasta toţi împreună, numai să te poţi face sănătos”.

Unul din prietenii lui, cu numele Teodul, se mira foarte mult de vedenia bolnavului, şi-l întreba cu de-amănuntul, în ce fel era acel tînăr, pe care l-a văzut în vedenie. Bolnavul le spunea toată asemănarea îngerului Domnului. Şi se aprindea inima lui Teodul cu dragoste către Dumnezeul lui Leontie, cel neştiut încă. Apoi, după ce toţi ostaşii s-au deşteptat din somn, s-au adunat la tribunul cel bolnav şi, aflînd de vedenia ce a avut, au stat toţi împreună privind spre cer şi au strigat de trei ori cu bolnavul, zicînd: „Dumnezeul lui Leontie, ajută-mi!” Îndată tribunul cel bolnav s-a făcut sănătos ca şi cum nu fusese bolnav deloc. Apoi, venind vremea prînzului, a început a mînca şi a bea cu dînşii şi a se veseli. Teodul, văzînd o minune ca aceea, a fost mai mult în mirare şi şedea deoparte, tăcînd şi gîndind în sine: „Cine este Leontie şi Cine este Dumnezeul lui?”

Deci, tovarăşii îl chemau să bea şi să mănînce cu dînşii, iar el nu voia să guste nimic, ci petrecea flămînd. Dar, văzînd pe ostaşi dîndu-se la băutură şi neîngrijindu-se de drum, a zis către dînşii: „Mîine sau poimîine ne va ajunge Adrian. Iar noi nu ne sîrguim să căutăm pe bărbatul care ni s-a poruncit să-l prindem; dar dacă voiţi, mă duc eu şi cu tribunul înainte de voi în cetate să căutăm pe acel bărbat după care sîntem trimişi”. Zicînd aceasta, a sfătuit şi pe tribun să meargă cu el în cetate. Deci, au plecat amîndoi înainte.

Suindu-se ei pe vîrful muntelui, pe care era zidită cetatea Tripoli, Leontie venea în întîmpinarea lor şi li s-a închinat zicîndu-le: „Fraţilor, bucuraţi-vă întru Domnul”. Tribunul şi Teodul i-au răspuns: „Bucură-te şi tu, frate!” Leontie a zis către dînşii: „Pe cine căutaţi aici?” Ei au răspuns: „Împăratul Vespasian a aflat că un oarecare bărbat cinstit, înţelept, desăvîrşit în fapte bune şi viteaz în oaste cu numele Leontie, vieţuieşte în cetatea aceasta; la el sîntem trimişi, ca să-i ştim casa, căci în urma noastră vine ighemonul Adrian, căruia i s-a încredinţat de împărat această ţară a Feniciei, spre îndreptare. El singur doreşte să vadă pe Leontie, ca pe un om iubit al zeilor şi voieşte să-l trimită la împărat cu mare cinste, pentru că tot senatul Romei voieşte să-l vadă şi să-l ştie, deoarece toţi au auzit de bărbăteasca lui vitejie în războaie, de isteţime la cîrmuirea cetăţilor şi de cele mai multe lucruri însemnate ale lui, cum că şi spre zei este foarte osîrdnic”.

Fericitul Leontie, auzind acestea, le-a zis: „Văd că sînteţi străini şi nu ştiţi cele ce se fac în cetatea aceasta; deci, veniţi în casa mea şi vă odihniţi puţin, apoi vă voi arăta pe Leontie, de care ziceţi că este prieten al acelor zei pe care voi îi cinstiţi; dar să ştiţi că acela este creştin şi crede în Domnul Iisus Hristos”. Ei, auzind aceasta, ziceau în gîndul lor: „Cine este acest bărbat care spune că Leontie este creştin? Oare nu este din prietenii lui? Apoi l-au întrebat: „Cum se cheamă numele tău?” El a răspuns: „Despre numele meu se scrie astfel în cărţi: „Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur; pentru că mi se cade a călca peste diavol, vrăjmaşul cel nevăzut, şi peste balaur, ighemonul vostru, vrăjmaşul cel văzut; iar peste sfetnicii lui şi peste cei mai calzi slujitori ai diavolului voi călca, precum pe aspidă şi vasilisc; deci, după ce voi dănţui peste toată tabăra leului, atunci în fapte se va arăta luminos numele meu”.

Tribunul şi Teodul n-au înţeles cele grăite, însă socoteau în sine şi se minunau; deci, nepricepînd cele auzite, au mers cu dînsul în casă. Sfîntul Leontie le-a pus masa şi i-a ospătat. Mîncînd ei din cele puse înainte, au zis: „O, bunule bărbat, sîntem îndestulaţi de ospăţul tău, ne-am săturat de facerile tale de bine, acum rămîne să ne spui de Leontie pe care-l căutăm; căci, dacă va veni Adrian, îi vom spune de tine, făcătorul nostru de bine că ne-ai arătat atîta dragoste. Deci, pentru toate acestea, el te va cinsti cu multă cinste şi vei avea împărtăşire cu prietenii împărăteşti”. Sfîntul a zis către dînşii: „Eu sînt Leontie pe care voi îl căutaţi!” Eu sînt ostaşul lui Iisus Hristos! Eu sînt acela la care v-a trimis Adrian să-l prindeţi!” Atunci ei au căzut la picioarele lui, zicînd: „Rob al Dumnezeului Cel de sus, iartă-ne păcatul nostru şi grăbeşte a ruga pe Dumnezeul tău pentru noi, ca să ne izbăvească şi pe noi din păgînătatea idolească, Adrian, fiara cea preacumplită; – pentru că şi noi voim să fim creştini!” Apoi i-au spus cum i s-a făcut celui bolnav arătare îngerească şi cum, prin chemarea Dumnezeului lui Leontie, s-a tămăduit de boală”.

Sfîntul Leontie, auzind aceasta, s-a bucurat de puterea lui Hristos şi, întinzîndu-se la pămînt înaintea lui Dumnezeu în chipul Sfintei Cruci, se ruga cu lacrimi, zicînd: „Doamne Dumnezeule, Cel ce voieşti ca toţi oamenii să se mîntuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului, caută spre noi în ceasul acesta. Tu ai făcut ca cei ce au venit asupra mea să fie cu mine; deci, mă rog, păzeşte-mă şi pe mine oaia Ta şi pe cei împreună cu mine luminează-i cu lumina milostivirii Tale. Revarsă peste dînşii harul Sfîntului Tău Duh, zideşte într-înşii inimă curată şi, însemnîndu-i cu semnul Tău cel sfînt, fă-i ostaşii Tăi nebiruiţi. Înarmează-i şi întăreşte-i împotriva vrăjmaşului diavol şi împotriva slujitorilor lui, ca aceşti robi ai Tăi să sfărîme capul nevăzutului balaur şi al văzutului Adrian, fiara cea rea”.

Sfîntul, rugîndu-se astfel cu căldură, un nor luminos s-a pogorît peste tribunul Ipatie şi peste Teodul, prietenul lui, şi, umbrindu-i, a lăsat ploaie peste ei şi i-a botezat. Sfîntul, văzînd aceasta, chema peste dînşii, pe cînd îi ploua, numele Preasfintei Treimi, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Apoi, după acea minunată botezare, a zis: „Slavă Ţie, Dumnezeul meu, că nu ai trecut cu vederea rugăciunile celor ce Te iubesc şi împlineşti voia celor ce se tem de Tine”. După aceea, Leontie a îmbrăcat în haină albă pe cei botezaţi din nou şi a poruncit să poarte lumînări aprinse înaintea lor. În acea vreme, au sosit în cetate şi ceilalţi ostaşi care rămăseseră pe drum şi întrebau asemenea de Leontie, de tribunul lor şi de Teodul. Deci, aflîndu-i şi venind la dînşii, au văzut pe tribun şi pe Teodul în haine albe şi lumînări arzînd înaintea lor, s-au minunat şi nu pricepeau ce este aceea. Apoi, cunoscînd că s-au făcut creştini şi s-au botezat, ostaşii au început a se tulbura şi a se mînia de aceasta. Aflînd despre cele petrecute şi unii din cetăţeni, au început a face tulburare în cetate, strigînd: „Să se ardă cu foc cei ce fac necinste zeilor noştri!”

Deci, s-a făcut gîlceavă şi tulburare în cetate. Unii apărau pe Leontie şi pe creştinii care erau cu dînsul, iar alţii voiau să-i piardă; însă nu îndrăzneau să le facă lor ceva rău, ci aşteptau venirea ighemonului. După două zile, Adrian ighemonul a venit în cetate şi toţi cetăţenii, ieşind în întîmpinarea lui, i-au spus toate despre Leontie şi cei ce erau cu dînsul, cum au crezut în Hristos şi ziceau: „Un bărbat creştin oarecare, anume Leontie, pe mulţi îi întoarce de la zeii noştri, amăgindu-i cu oarecare meşteşugiri diavoleşti şi vrăjitoreşti. El preamăreşte pe un Om, Care a fost bătut de jidovi peste obraz şi apoi dat la moarte pe cruce. Dar şi pe ostaşii cei împărăteşti, acelaşi Leontie i-a amăgit cu farmecele lui obişnuite, i-a tras la credinţa creştină şi i-a îmbrăcat în haine albe. Sînt trei zile de cînd îi ţine închişi în casa sa şi, împreună cu dînşii, slăveşte pe Hristos, Cel ce a fost răstignit şi defaimă zeii noştri cu huliri fără de număr. Atunci Adrian îndată a trimis ostaşi ca să prindă pe Leontie, pe tribunul Ipatie şi pe Teodul, să-i arunce în temniţă şi să-i păzească pînă la cercetare. Ighemonul a intrat în cetate, dar, fiind ostenit, s-a odihnit de cale în ziua aceea. Deci, Sfîntul Leontie, şezînd în temniţă împreună cu ceilalţi doi, toată ziua neîncetat îi învăţa dreapta credinţă şi-i întărea spre muceniceasca nevoinţă, mîngîindu-i cu răsplătirea ce are să fie. Apoi, sosind noaptea, a petrecut-o cu dînşii în rugăciune, în cîntări de psalmi şi în preamărirea lui Dumnezeu.

Făcîndu-se ziuă, ighemonul a stat la judecată şi, scoţînd din temniţă pe sfinţi şi punîndu-i înainte la cercetare, a zis către Leontie: „Oare tu eşti Leontie?” Sfîntul a zis: „Eu sînt”. Ighemonul a zis: „Ce fel de om eşti tu?” Cum ai întors cu vrăjile şi cu farmecele tale pe ostaşii cei ce cu credinţă slujeau împăratului nostru şi i-ai înduplecat să slujească Dumnezeului tău?” Răspuns-a Leontie: „Eu sînt ostaş al Hristosului meu, Fiul luminii celei adevărate, Care luminează pe tot omul ce vine în lume; şi cel ce vine la lumina aceea nu se poticneşte. Ştie şi Ipatie şi Teodul Cine este începătorul luminii aceleia, lucrarea şi săvîrşirea; adică Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeul Cel fără de început, Cel de o fiinţă cu Tatăl, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Pe Acela ei cunoscîndu-L, au părăsit pe zeii cei făcuţi din lemn, din piatră şi din oase de dobitoace necuvîntătoare, deoarece sînt necuvîntători şi neputincioşi şi cu înlesnire pot a se sfărîma”.

Atunci ighemonul, auzind acele cuvinte îndrăzneţe ale lui Leontie, a poruncit slujitorilor să-l bată pe el tare. Sfîntul Leontie, fiind astfel bătut, îşi ridica ochii săi spre cer, de unde aştepta ajutorul lui Dumnezeu, iar către ighemon grăia: „O, nebunule tiran, ţie ţi se pare că mă munceşti pe mine! Nu vezi că singur, împietrindu-ţi inima ta, mai mult te munceşti pe tine?” Ighemonul, după ce l-a bătut mult pe el, a poruncit să-l ducă în temniţă şi, întorcîndu-se către Ipatie şi Teodul, le-a zis: „Pentru ce aţi lepădat obiceiurile părinteşti în care aţi crescut şi, lăsînd slujbele ostăşeşti, aţi mîhnit pe împărat?” Sfinţii au răspuns: „Mai bune slujbe am găsit la Împăratul Cel ceresc; pentru că ni s-a dat de la Dînsul pîinea aceea, care se pogoară din cer şi care nu se sfîrşeşte niciodată. Ni s-a dat paharul cel cu vin, care curge din coastele lui Hristos”.

Adrian a zis către dînşii: „Aceste cuvinte netrebnice şi neauzite v-a învăţat pe voi spurcatul Leontie. Dar eu vă zic vouă să faceţi cele plăcute împăratului! Au doară nu ştiţi poruncile lui, că cei ce cinstesc pe zei, aceia să se cinstească cu mari cinstiri şi cu mai mari rînduieli în oaste? Iar cei ce se întorc de la zei, aceia au să se piardă cu pedepse mai cumplite?” Deci, Sfinţii Mucenici Ipatie şi Teodul, răspunzînd la aceasta, au zis: „Slujba noastră este la ceruri; iar tu fă ceea ce voieşti, pentru că eşti rîvnitor către necuraţii tăi zei. Te înarmezi asupra noastră, fiind nevinovaţi, dar degrabă va pieri viaţa ta, pentru că vremea zilelor tale s-a scurtat”.

Atunci Adrian, umplîndu-se de mînie, a poruncit să spînzure dezbrăcat pe tribun de lemnul de muncă şi să-i strujească trupul lui cu unghii de fier; iar pe Teodul, întinzîndu-l la pămînt, să-l bată fără cruţare. Sfinţii, răbdînd cu vitejie acele munci, nu grăiau altceva, decît numai se rugau lui Dumnezeu, după cum erau învăţaţi de Sfîntul Leontie şi strigau, zicînd: „Mîntuieşte-ne pe noi, Dumnezeule, că a lipsit cel cuvios”. Muncitorul, văzîndu-i pe dînşii petrecînd tari şi nebiruiţi în credinţa lui Hristos, i-a osîndit la moarte, adică să li se taie capetele cu securea. Deci, sfinţii ducîndu-se la moarte, cîntau: „Tu eşti scăparea noastră, Doamne… În mîinile Tale ne dăm sufletele noastre!” Astfel cu bucurie şi-au întins pentru Hristos grumajii lor sub secure, fiind tăiaţi, şi s-au dus către Domnul ca să-şi ia cununa cea gătită lor, din dreapta puitorului de nevoinţă.

După aceasta, Sfîntul Leontie iarăşi a fost scos la judecată şi, ducîndu-l înaintea ighemonului, acesta a zis către dînsul: „Leontie, cruţă-ţi viaţa ta, ca să nu suferi munci grele, precum au suferit cei înşelaţi de tine, tribunul Ipatie şi Teodul. Ascultă-mă pe mine şi jertfeşte zeilor, că de mare cinste o să te învredniceşti de la mine, de la împărat şi de la mai marii Romei”. Sfîntul Leontie a răspuns: „Să nu-mi fie mie aceea ce zici, ca să văd faţa împăratului tău. Faţa lui este vrăjmaşă şi urîtă lui Dumnezeu! Dar, de voieşti tu, Adriane, fă-te prieten al Hristosului meu, că de o vei face aceasta, îţi voi arăta cîtă cinste, bogăţie şi mîntuire veşnică vei cîştiga”.

Atunci Adrian, de mînie, a zis: „Oare ce fel de mîntuire voieşti să cîştig, precum a cîştigat tribunul şi Teodul? O, spurcatule ce eşti, oare nu ştii cu ce fel de pedeapsă au pierit aceia?” Sfîntul a zis: „Pedeapsa aceea pe care ai dat-o lor, nu este pedeapsă, ci mai ales pace şi bucurie; pentru că acum ei se bucură şi se veselesc, sălăşluindu-se împreună cu cetele îngereşti”. Adrian a zis: „Ia aminte, Leontie, la cele grăite de mine. Care din oamenii cei ce au minte, au defăimat cîndva acea strălucire prealuminoasă a soarelui şi pe marii zei, ca: Die, Apolon, Poseidon, Afrodita şi pe ceilalţi şi cu moarte necinstită şi cumplită să-şi sfîrşească viaţa lor? Cu adevărat nimeni, fără numai cei ce sînt fermecaţi de tine”. Răspuns-a sfîntul: „Au n-ai auzit Scriptura, care zice: Zeii păgînilor sînt diavoli, şi asemenea lor să fie şi cei ce-i cinstesc pe ei. Deci, toţi cei ce nu nădăjduiesc spre dînşii şi cei ce au înţelegere sănătoasă, care ar fi voit să fie asemenea cu pietrele cele mute şi cu lucrurile cele neînsufleţite, precum sînt zeii voştri, aducîndu-le jertfe, au să piară cu moarte fără de sfîrşit”.

Atunci muncitorul, mîniindu-se, a poruncit să întindă la pămînt pe mucenic şi patru slujitori tari să-l bată fără cruţare; iar propovăduitorul zeilor să strige: „Cei ce defăimează pe zeii noştri şi nu se supun împărăteştilor porunci, cu o pedeapsă ca aceasta să piară”.

Deci, sfîntul mucenic a fost bătut atît de mult, pînă au ostenit slujitorii cei ce-l băteau; iar sfîntul zicea către muncitor: „Chiar de-mi vei zdrobi tot trupul meu cu răni, mintea mea nu mi-o vei birui, nici vei fi stăpîn pe sufletul meu!” Atunci ighemonul a poruncit să-l spînzure de un lemn de muncă şi tot trupul lui, coastele şi fluierele, să le strujească cu unelte de fier ascuţite. Astfel sfîntul, fiind strujit, într-acele dureri cumplite îşi ridica ochii săi spre cer şi se ruga: „Dumnezeul meu, spre Tine am nădăjduit, mîntuieşte-mă pe mine, Doamne!” Apoi, muncitorul a zis către slujitori; „Luaţi-l pe el de pe lemn, căci ştiu că de aceea şi-a ridicat ochii săi spre cer, ca să roage pe zeii noştri, să-i dea lui odihnă”. Atunci Sfîntul Leontie, auzind aceasta, a strigat cu glas mare către dînsul: „Să piei şi tu şi zeii tăi, ticălosule şi spurcatule muncitor! Eu mă rog Dumnezeului meu, ca să-mi dea tărie şi putere de a răbda muncile cele date de tine”.

Deci, muncitorul a poruncit ca iarăşi să-l spînzure cu capul în jos şi să-i lege de grumaji o piatră grea. Astfel mucenicul, stînd spînzurat multă vreme, se ruga zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai întărit pe robii Tăi, Ipatie şi Teodul, întru mărturisirea Preasfîntului Tău nume, întăreşte-mă şi pe mine, robul Tău, cel smerit şi păcătos, ca să pot îndura muncile acestea. Nu te depărta de la mine, nădejdea mea!”. Atunci Adrian a zis: „O, Leontie, ştiu că vei fi prieten zeilor noştri”. Răspuns-a mucenicul: „Eu sînt rob al lui Dumnezeu Cel de sus, iar tu eşti rob al zeilor tăi, cu care vei pieri împreună”.

Sfîntul Leontie, pătimind toată ziua în nişte munci ca acestea, s-a apropiat seara, cînd soarele se pleca spre apus; iar muncitorul a poruncit ca să ia pe sfîntul mucenic şi să-l arunce în temniţă pînă a doua zi. Sfîntul cînta toată noaptea în temniţă, zicînd: Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme? Deci, i s-a arătat îngerul Domnului şi i-a zis: Îmbărbătea-ză-te, Leontie! Domnul Dumnezeu, Căruia tu îi slujeşti cu credinţă, este aproape de tine”. Atunci sfîntul se bucura şi se veselea întru Dumnezeul său.

A doua zi, ighemonul Adrian, şezînd iarăşi la judecată, a pus înainte pe Sfîntul Leontie şi i-a zis: „Ce ai socotit, Leontie, de tine?” Răspuns-a sfîntul: „Am socotit odată ca să nu iau aminte la cuvintele tale cele deşarte şi de multe ori ţi-am spus şi acum îţi spun acelaşi lucru, că niciodată nu voi lăsa pe Dumnezeul meu, Care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele dintr-însele. Nu voi părăsi pe Domnul meu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a pătimit răstignire pentru mîntuirea noastră şi în Care mi-am pus nădejdea mea”. Ighemonul a zis: „Ascultă-mă, Leontie, jertfeşte zeilor; că de mă vei asculta, mă jur ţie pe zeii mei cei scumpi, că mare cinste şi multe bogăţii vei cîştiga”. Răspuns-a sfîntul: „Ce fel de cinste şi bogăţii sînt în partea cea de sub cer, pentru care te-aş fi ascultat şi m-aş fi lepădat de Dumnezeul meu? Căci toată lumea nu este vrednică lui Hristos Stăpînul meu, pe Care cu toată inima mea Îl iubesc şi pentru a Cărui dragoste pătimesc şi sînt gata a le pătimi pe toate; iar diavolilor tăi nu voi jertfi niciodată!”

Muncitorul, văzînd că nu poate birui pe ostaşul lui Hristos şi nici a-l îndupleca spre a sa păgînătate, a dat contra lui osînda de moarte, în acest chip: „Pe Leontie, care n-a voit să se supună poruncii împărăteşti, adică să aducă jertfă zeilor; ci, mai cu seamă a ocărît pe zeii noştri cei părinteşti, poruncim: Să fie întins la pămînt în patru părţi şi să-l bată atît de tare, pînă ce rău îşi va lepăda sufletul său”. Deci, Mucenicul Leontie, fiind întins şi legat de patru pari, a fost atît de cumplit bătut, încît în acele munci grele şi-a dat sufletul său cel sfînt în mîinile lui Dumnezeu. Iar trupul lui, tîrîndu-l, l-au aruncat afară din cetate, pe care, luîndu-l credincioşii, l-au îngropat cu cinste aproape de malul Tripoliei.

Această pătimire a Sfîntului Mucenic Leontie a scris-o Notarie, robul lui Hristos, care a văzut toate acestea cu ochii săi. A scris-o pe tăbliţă de plumb şi a pus-o în mormînt lîngă moaştele sfîntului, pentru neamul cel mai de pe urmă; deci, cel ce citeşte sau ascultă pe cel ce citeşte, să-şi ridice spre cer mîinile sale şi să dea slavă lui Dumnezeu, Care a întărit pe robul Său, spre atît de mare nevoinţă. Mucenicul lui Hristos, Leontie, şi-a săvîrşit pătimirea sa în ziua de 18 iunie, în timpul stăpînirii lui Vespasian în Roma, iar peste noi, împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia să-I fie slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.