Suntem mai fericiţi decât bunicii şi străbunicii noştri?

Fericiţii de noi! Îşi mai pune, oare, în aceste condiţii, cineva întrebarea: „Sunt eu cu adevărat fericit?” Viaţa merge mai departe şi fără întrebări existenţiale. Să încercăm, împreună cu Virgiliu Gheorghe, să aflăm răspuns la câteva dintre problemele privind fericirea sau, cine ştie, nefericirea omului zilelor noastre…

– Domnule Virgiliu Gheorghe, credeţi că noi suntem astăzi mai fericiţi decât erau bunicii şi străbunicii noştri?

– Fericirea este greu de cuantificat… poate mai greu decât orice altceva. În general, orice stare sufletească este greu de pus sub microscop, dar ştim cu toţii că fericirea este mult mai mult decât o stare sufletească. Este, adică, un fel de sumă a vieţii noastre trecute, a existenţei noastre sufleteşti, un fel de rezumat realizat sau conştientizat la un moment dat. De pildă, într-un anume moment al vieţii, poţi să nu fii neapărat bucuros, ori pentru că eşti bolnav, ori pentru că-ţi lipseşte ceva, dar să nu te consideri deloc nefericit, căci poţi privi în urmă şi vezi realizările din viaţa ta, faptul că este cineva care te iubeşte, că nu eşti singur.

Pe de altă parte, poţi, să spunem, să te distrezi foarte bine la o petrecere, dar când te întorci acasă singur şi obosit şi vezi lipsa de sens din viaţa ta, să te simţi trist şi nefericit. Deschizi televizorul, iei un pahar cu băutură în mână încercând să-ţi umpli cu ceva, cu orice, golul din suflet. Iar dacă cineva te întreabă de eşti fericit – o, da, te disimulezi cât mai bine, ca să te convingi în primul rând pe tine însuţi de asta. Ceea ce înseamnă că în nici un caz aparenţele, zâmbetele afişate sau bunăstarea socială nu ne pot ajuta să înţelegem dacă oamenii sunt mai fericiţi astăzi ca odinioară.

O viziune greșită asupra fericirii

– Hai să punem întrebarea altfel: sunt oamenii de astăzi mai nefericiţi decât cei de acum o sută de ani?

– Să luăm un alt punct de reper. Anume, să fim atenţi la tristeţea omului contemporan, la depresiile, anxietăţile, angoasele lui şi la tot spectrul psihotic, al cărui procentaj creşte an de an. Şi putem spune cu mai multă siguranţă că, dacă tristeţea este o consecinţă a nefericirii (sau, mai bine-zis, a unei anumite neîmpliniri), înseamnă că lumea de astăzi, şi ne referim îndeosebi la ţările dezvoltate, este mult mai nefericită. Poate mai nefericită ca niciodată, atâta timp cât depresia în aceste ţări atinge între 15% şi 25% din populaţie. Cu alte cuvinte, în marile aglomerări urbane cel puţin una din cinci persoane este nefericită. Iar că depresia înseamnă tristeţe, chiar o tristeţe profundă, o suferinţă lăuntrică persistentă, ne-o spune cel mai precis limba greacă, unde cuvântul „thlípsi”, tristeţe, constituie rădăcina etimologică a noţiunii de depresie.
Aşadar, uriaşa pondere a depresivilor în societăţile dezvoltate contrazice întreaga viziune evoluţionistă privind fericirea. Cu alte cuvinte, nu un trai din ce în ce mai bun, mai îmbelşugat, ne face fericiţi, oricât de paradoxal ar suna pentru omul modern. Cineva poate suferi de foame sau de frig, dar să nu se considere nefericit. Şi, dimpotrivă, putem avea tot ce ne dorim, putem avea bani, divertisment, tot felul de bunuri materiale, dar să ne simţim foarte nefericiţi. Freddie Mercury, solistul de la Queen, după o viaţă în care a avut şi bani, şi faimă, şi tot ce şi-ar fi putut omeneşte dori, a spus, înainte de a muri, că nu s-a simţit fericit niciodată.

– Care poate fi explicaţia acestei creşteri tulburătoare a depresiei în societăţile dezvoltate?

– Sunt, fireşte, mai multe cauze, însă una din cele mai importante este faptul că omul zilelor noastre împărtăşeşte o viziune greşită asupra a ceea ce este sau ar trebui să fie fericirea. Fuge după o Fata Morgana pe care, când o ajunge, constată că i-a scăpat printre degete. O zăreşte iar puţin mai încolo, aleargă iar să o prindă, dar iar şi iar dispare, chiar atunci când era gata să pună mâna pe ea. Şi tot aşa până când ajunge să se epuizeze, să nu mai creadă în adevărata fericire.

Goana după nefericire

– Şi cine este această „Fata Morgana”?

– În esenţă, este un produs imaginar, o ficţiune a unei fericiri propusă de mass-media sau de publicitate. Ceea ce nu ştie însă consumatorul este că modelul publicitar al fericirii este construit numai pentru a vinde nişte produse şi nu pentru a-l face fericit pe om.

El chiar crede că dacă va avea maşina pe care şi-o doreşte, mobila, televizorul sau chiar vacanţele în străinătate la care visează, ei bine, va fi tare fericit. Şi ajunge să facă totul pentru a-şi cumpăra maşina asta. Munceşte ani mulţi, se zbate, se consumă. Şi, după ce o cumpără, constată că nu e fericit. Pe urmă iarăşi – se luptă pentru casă, pentru mobila cutare… Din cauza asta, nu mai află timp să petreacă cu familia şi apar certurile, nemulţumirea, şi uneori totul riscă să se surpe ca un castel din cărţi de joc. În realitate, trăise într-o iluzie. Unde este fericirea pe care a căutat-o? De fapt, nu a obţinut decât nefericirea. Nefericirea asta fiind tocmai conflictul dintre ceea ce omul face în realitate şi năzuinţele sale lăuntrice cele mai adânci, care ţin de însăşi firea sa, de structura sufletului omenesc. Omul nu este o bucată de metal pe care să o poţi prelucra aşa cum doreşti, ca s-o transformi într-o piesă potrivită într-o maşinărie. Dacă educaţia pe care a primit-o nu l-a şlefuit potrivit raţiunilor pentru care a fost făcut om, o astfel de persoană riscă să sufere toată viaţa, să se simtă întotdeauna nefericită şi fără sens.

Temeiurile unei vieţi în care să dobândim pacea sufletească şi adevărata fericire se pun încă din copilărie. Atunci este momentul când omul îşi configurează orizontul de aşteptări şi dorinţe, modelele pe care le va urma de-a lungul vieţii sale. Aşadar, factorii de care depinde fericirea viitoare nu sunt cei materiali, ci atmosfera vieţii de familie, comunitatea în care trăieşte copilul, educaţia de care are parte – toate acestea asigurau viitorul omului de altădată. Astăzi, lucrurile s-au schimbat…

– Dar ce s-a schimbat în mod atât de radical? Cum este posibil ca într-o lume considerată a fi mai evoluată decât cea de odinioară, în care nu mai suntem ameninţaţi zilnic de epidemii, războaie, foamete, cum este posibil să ne simţim din ce în ce mai nefericiţi?

– S-au schimbat multe, dar în primul rând s-au schimbat modelele pe care le urmăm. Mass-media, cu consimţământul părinţilor şi al comunităţii, a preluat rolul de pedagog al societăţii noastre. Mass-media este cea care îi şlefuieşte pe tinerii noii generaţii – şi nu numai pe ei, ci şi pe noi, care suntem deja formaţi, iar acest proces este direct proporţional cu timpul pe care i-l acordăm. Îngrijorător este faptul că mass-media nu are nici un criteriu moral. Interesul ei este numai să scoată bani şi, eventual, să manipuleze, conform cine ştie căror imperative ideologice. Ea este, prin excelenţă, instrumentul principal al puterii.

Trupul femeii văzut ca un obiect sexual

– Cum poate, concret, mass-media să ne facă nefericiţi? Suntem martorii unui proces de spălare a creierelor în masă?

– Încă din primii ani ai vieţii, copil fiind şi explorând lumea, omul caută modelele după care să se călăuzească atât în felul său de a acţiona, cât şi în felul său de a fi. Aşa învaţă, numai după modele. Vede cum fac ceilalţi şi îi imită, contextualizând în viaţa sa ceea ce vede.
Să luăm, de exemplu, mecanismul psihologic al obiectivării trupului. Ei bine, acum cincisprezece ani cercetătorii occidentali au descoperit un fenomen extrem de nociv pe care-l produce mass-media. Este vorba despre efectul pe care îl are sexualizarea aproape obsesivă a femeii în reprezentările mediatice contemporane. Un studiu publicat în urmă cu un an constata că, începând cu anii 1960 şi până astăzi, am asistat la o creştere continuă în presă a ponderii bărbaţilor şi femeilor sexualizate. Cercetătorii de la Universitatea Buffalo au analizat mai bine de 1.000 de imagini apărute în revista „Rolling Stone” în ultimii 43 de ani. Dacă la începutul anilor 1960 44% la sută dintre femei şi 11% dintre bărbaţi erau sexualizaţi, în anul 2000 85% dintre femei şi 17% din bărbaţi erau sexualizaţi! Dintre
aceştia, 61% dintre femei şi 2% dintre bărbaţi erau hipersexualizaţi. În cele mai multe dintre imagini, femeile erau prezentate nu numai foarte sexualizat, ci şi „simple obiecte pasive destinate plăcerilor sexuale ale tuturor” (1).

– Bine, aţi vorbit acum despre anumite personaje mediatice. Dar ce legătură are cu toate astea viaţa noastră personală?

– La prima vedere, nici o legătură. Ei cu ale lor şi noi cu ale noastre, cum se spune. Dar asta pentru că nu se realizează faptul că orice vedem ne marchează profund existenţa, mai cu seamă dacă o imagine – sau un model – se repetă de mai multe ori, aşa cum se întâmplă cu modelul femeii sexualizate din media contemporană. Efectul acesteia a fost observat pentru prima oară abia în anul 1997, de Fredrickson şi Roberts (2), şi a fost numit Teoria Obiectivării (trupului). Constatarea lor, verificată în prezent de alte câteva zeci de studii, a fost faptul că modalitatea de a vedea trupul femeii ca pe un obiect sexual este însuşită automat de femei, care ajung să-şi privească propriul corp drept un obiect destinat plăcerii bărbaţilor. Este un fel de psihopatologie care poate fi mai mult sau mai puţin accentuată, în funcţie de gradul de expunere la mesajele mediatice. Gradual, fetele şi femeile învaţă să adopte o perspectivă de observator al propriului trup, să se privească şi să se evalueze potrivit aparenţelor, după cum observă Slater şi Tiggemann (3).

Femeia marcată de acest fenomen este interesată aproape obsesiv de părerea celorlalţi, de impresia pe care le-o face, chiar dacă poate să nu conştientizeze acest lucru. Modul în care socializează aceste femei este determinat de felul în care sunt evaluate de ceilalţi sub raportul aparenţei înfăţişării fizice. După cum observă Fredrickson (4), această auto-obiectivare o determină pe femeie să se privească cu ochii unei a treia persoane, dintr-un punct de vedere străin propriei subiectivităţi, atentă până la obsesie la înfăţişarea exterioară, preocupată de imaginea propriului trup, sacrificând totul acestui scop: propria sănătate, propriile simţăminte, demnitatea şi respectul de sine.

Aceasta este una dintre cauzele principale ale nefericirii femeii zilelor noastre. În fapt, cultura media, prin mecanismul obiectivării trupului, împinge femeia pe panta transformării sale, dar, şi mai grav, a auto-transformării sale într-un obiect destinat plăcerii sexuale.
Credeţi că este o mare fericire să fii constrâns social şi mental să părăseşti condiţia de om pentru a ţi-o asuma pe aceea de obiect?

A consemnat Silvia Criveanu

Revista Familia Ortodox Nr 3 (38) / martie 2012