Via Sfîntului Mucenic Nichita Romanul

Dând semnul biruinţei, cinstită şi de viaţă făcătoare Crucea Domnului ridicându-se la înălţimea Sa, îndată sub semnul acesta a alergat cel ce numele biruinţei purta, numindu-se Sfântul Nichita. Pentru că ieri am prăznuit înălţarea Sfintei Cruci, care este lumii neclintită biruinţă, azi pe sfântul Nichita îl cinstim, al cărui nume se tâlcuieşte „biruitor”.

    Acesta, bun ostaş al lui Iisus Hristos, a stat ca sub un steag sub Sfânta Cruce, ca să se lupte împotriva vrăjmaşilor Sfintei Cruci, pentru cinstea Celui răstignit pe Cruce. Unul se războieşte pentru împăratul pământesc, altul pentru a sa întregime şi slavă deşartă, iar altul pentru vremelnicile bogăţii. Sfântul Nichita nu s-a războit pentru nici una din acestea, ci a luptat numai pentru unul Dumnezeu Iisus Hristos, care este Împărat a toată zidirea, slavă a feţii noastre şi bogăţie necheltuită niciodată. Să ascultăm unde şi în ce fel acest ostaş s-a luptat pentru Hristos:

    În vremile când, întocmai cu Apostolii, Sfântul marele Împărat Constantin a început a lăţi sfânta credinţă prin toată lumea, atunci şi în ţara goţilor, de partea stângă a râului Dunărea, bunăcredinţa sfântă a răsărit ca o lumină din întunerec. Deci, într-acea ţară a fost naşterea, creşterea şi luminarea Sfântului Nichita, pentru că Teofil, episcopul goţilor, care a fost şi la întâiul sinod din Niceea (325) şi a întărit dogmele dreptei credinţe, cu limba şi cu mâna, acela şi pe Nichita l-a luminat cu lumina sfintei credinţe şi întru mărturisirea Sfintei Treimi l-a botezat. Nu după multă vreme, răutatea cea ve-che, diavolul, nesuferind să vadă lăţirea sfintei credinţe şi înmulţi-rea neamului creştinesc în mijlocul pământului barbar cel întunecat cu îndrăcirea idolească, a ridicat război şi prigonire mare asupra celor care mărturiseau numele lui Hristos şi credeau într-însul, pentru că a îndemnat pe conducătorul ţării aceleia, cel cu numele Atanaric, ca să ucidă pe creştini şi să piardă pomenirea lor din pământul său.

    În vremea aceea s-a întâmplat o dezbinare a goţilor având război între dânşii, că despărţindu-se în două, o parte avea un povăţuitor, anume Fritigern (369-380), iar altă pe Atanaric (367-381), barbarul păgân.

    Deci, când amândouă taberele de un neam şi de o seminţie s-au lovit una cu alta la războiul cel dintre dânşii şi s-a făcut mare tăiere, atunci Atanaric, având mai mare putere şi vitejie, a biruit pe Fritigern, şi i-a înfrânt pe ostaşii lui, punându-i pe goană. Drept aceea, fiind biruit Fritigern, a fugit în părţile greceşti la împăratul Valens, împărat semiarian (364-378); aici, Fritigern a cerut ajutor de la dânsul. Iar Valens a poruncit la toată oastea ce era în Tracia ca să meargă în ajutorul lui Fritigern, împotriva lui Atanaric. Deci, adunând Fritigern puterea sa care îi mai rămăsese şi luând oastea cea greacă din Tracia, a mers asupra vrăjmaşului său şi, trecând râul Dunărea, a făcut semnul Sfintei Cruci şi a început să-l poarte înaintea taberilor sale şi aşa a năvălit asupra lui Atanaric. Şi făcând război mare, cu puterea Crucii au biruit creştinii pe Atanaric şi toa-tă oastea lui a zdrobit-o, pe unii i-au tăiat cu săbiile, pe alţii i-au prins vii, iar Atanaric cu puţini tovarăşi abia au scăpat.

    Din acea vreme a început a se înmulţi mai mult între goţi dreapta credinţă, cea creştină, pentru că văzând puterea cea nebi-ruită a crucii cu care se izbândea în războaie, mulţi au crezut în Domnul cel răstignit pe cruce.

    Murind episcopul Teofil, s-a urcat la scaunul episcopal Ulfila († 383), bărbat cu bună înţelegere şi dreaptă credinţă. Acela a tăl-măcit goţilor Scriptură şi a tradus multe cărţi din limba greacă în limba goţilor. Şi creştea la barbari, din zi în zi, sfânta credinţă cea în Hristos şi i-a ajutat în sârguinţa aceea şi Sfântul Nichita, pentru că fiind de neam mare şi slăvit în pământul acela, pe mulţi i-a adus la Hristos prin chipul dreptei sale credinţe şi prin cuvintele cele de Dumnezeu insuflate.

    După câtăva vreme, necuratul Atanaric iar s-a întors la locul său. Luând stăpânirea şi puterea, îndemnându-l pe el diavolul, a ridicat asupra creştinilor cumplită prigonire în cuprinsul stăpânirii sale, răzbunându-şi ruşinea ce suferise; că de creştini fusese biruit şi ruşinat în război.

    Atunci, Sfântul Nichita, aprinzându-se cu râvna cea după Dumnezeu, a ieşit la război împotriva amîndorura vrăjmaşilor, împotriva celui nevăzut şi a celui văzut. Se luptă împotriva vrăjmaşului celui nevăzut aducând pe cei necredincioşi la credinţă, iar pe cei cre-dincioşi întărindu-i spre mucenicească nevoinţă, iar împotriva vrăjmaşului celui văzut se lupta când mustra pe prigonitorul Atanaric şi îl înfrunta pentru o aşa nedumnezeire şi neomenie, căci da la felurite munci mulţimea cea fără de număr a credincioşilor. Şi i-a biruit pe amândoi: şi pe diavol a călcat, şi cruzimea prigonitorului a dovedit-o, pentru că prigonitorul a rămas în nepricepere cu toate felurile de chinuri cu care se sârguia ca să-l întoarcă de la Hristos pe pătimitorul cel bun. Cu toată puterea sa, n-a putut pe un rob al lui Hristos să-l plece la păgânătatea sa, pentru că era ca un stâlp tare şi nemişcat. Şi ce a făcut nelegiuitul? A poruncit ca să-l omoare cu foc pe acesta, pe care nici multele bătăi, nici ruperea trupului şi chiar zdrobirea mădularelor n-a putut să-l ucidă. Dar ce a câştigat din aceasta păgânul? Nimic altceva decât că pe sine s-a aprins mai mult cu mânia, iar mucenicul, deşi se afla în focul cel mare, n-a fost mistuit cu trupul, iar cu sufletul, ca şi pasărea Fenix, din cenuşă a răsărit spre cea mai bună, nouă şi fără de moarte viaţă zburând. Iar prigonitorul, chiar şi fără foc, prin ne-dumnezeire ars, a murit cu sufletul şi în cenuşă şi-a gătit în iad a i se risipi oasele. Aşa Sfântul Nichita, sub semnul crucii s-a luptat pentru Hristos şi s-a arătat biruitor şi cu numele, şi cu lucrul.

    Iar trupul lui cel nevătămat de foc, rămăsese neîngropat şi zăcea pe câmp aruncat şi necinstit. Deci, un bărbat, anume Marian, de neam din părţile Ciliciei, din cetatea Mopsuestia, creştin bine-credincios, a venit în pământul goţilor pentru nişte biruinţi ale sale, şi zăbovind într-însul multicel, se cunoscuse cu Sfântul Nichita şi legase cu dânsul dragoste prietenească. Iar mai ales atuncea-l iubise pe dânsul, când l-a văzut răbdând cu tărie schingiuiri până la sânge pentru credinţa lui Hristos. Şi zăcând aruncat sfântul lui trup, cugeta Marian cum ar putea să ia trupul iubitului său prieten, mucenicul lui Hristos, şi să-l ducă pe el la moşia sa, dar de frica celui mai mare nu putea, pentru că poruncise tiranul să nu îndrăznească cinevasă îngroape trupul mucenicului.

    Deci, a chibzuit Marian ca în taină să-l ia pe el noaptea. Dar când a înnoptat şi s-a pregătit să-şi ducă la îndeplinire lucrul de care gândea, calea îi era foarte grea, pentru că noaptea era foarte întunecoasă şi ploua; din această pricină se afla în mare mâhnire şi nu ştia unde să meargă şi unde să afle pe cel dorit sufletului său. Fiind foarte mâhnit de aceasta, Dumnezeu cel a toată mângâierea, care oarecând pe magi prin stea i-a povăţuit la Bethleem, acela şi pe Marian l-a mângâiat în necaz şi i-a arătat cale lesnicioasă spre aflarea mucenicescului trup; a trimis oarecare putere cerească în chip de stea, care răsărind înaintea lui Marian, l-a dus pe el unde avea trebuinţă. Deci steaua aceea mergea înaintea lui Marian, lumi-nîndu-i lui întunericul cel de noapte, iar el urma după dânsa cu bucurie. Şi venind la trupul sfântului mucenic, steaua a stat dea-supra, iar Marian, învelind trupul sfântului cu pânză subţire, curată şi luându-l pe el, l-a dus în casa în care era de gazdă, iar steaua ce se arătase, petrecând pe Marian la întoarcere până la poarta casei, s-a făcut nevăzută.

    Aşa Marian, câştigând comoara cea căutată, a ascuns-o la sine cu pază şi degrabă s-a întors la moşia sa ducând cu sine trupul sfântului mucenic. Şi ajungând la cetatea Mopsuestia l-a îngropat pe el cu cinste în casa sa. Deci, a binecuvântat Dumnezeu casa lui Marian pentru Sfântul Nichita, răbdătorul său de chinuri, cu multe bogăţii, precum a binecuvântat oarecând casa lui Putifar pentru Iosif şi casa lui Abiadar pentru Chivot. Şi era îndestulată casa lui Marian cu bogăţie îmbelşugată, şi material şi duhovniceşte, pentru că multe daruri se dădeau tuturor bolnavilor; celor ce aveau trebuinţă le izvorau tămăduiri de la mormântul sfântului. Deci, se adunau toată cetatea şi locuitorii cei dimprejur la mormântul sfântului, încât nu mai încăpea casa lui Marian pe credincioşii cei ce se adunau; pentru aceea, s-au sfătuit cu toţii să zidească o biserică în numele sfântului şi într-însa să pună sfintele moaşte; au şi făcut-o degrabă, multă sârguinţa adăugând la aceasta. Iar după ce zidiră biserica, o şi înfrumuseţară cu podoaba cea cuviincioasă şi frumoasă. Au deschis mormântul mucenicului şi, luând racla, au dus-o în biserica cea zidită din nou şi acolo l-au pus pe el în pământ.

    Iar Marian, spre binecuvântarea casei lui, a luat din moaştele sfântului un deget şi îl păstra la sine cu cinste, dar altcineva n-a mai putut să ia ceva din moaştele lui.

    Fericitul Auxenţiu, episcopul cetăţii aceleia, când a zidit biserica Sfinţilor Mucenici Taruh, Prov şi Andronic, a trimis o scri-soare a sa la cetatea care se numea Anabarza, în care se odihneau sfintele moaşte ale acelor sfinţi, poftind pe cetăţeni ca să-i dea lui o parte din moaştele sfinţilor mucenici, la sfinţirea bisericii cea zidită din nou. Atunci l-au rugat pe el acei cetăţeni ca să le dea cu împrumutare o parte din moaştele Sfântului Nichita, spre binecuvântarea cetăţii lor; drept aceea a poruncit episcopul ca să descopere moaştele sfântului mucenic şi îndată piatra cea de marmoră care era pe mormânt s-a desfăcut în două, neavând nici o pricină de acea despicare a sa. Iar unul din cei ce a descoperit mormântul s-a atins cu îndrăzneală cu mâna sa de sfintele moaşte şi îndată i s-a uscat mina, şi l-a cuprins frica. Apoi s-a făcut tunet mare şi fulgere din cer au pogorât încât toţi se înfricoşară. Şi a cunoscut episcopul că nu binevoieşte Dumnezeu ca să se împartă moaştele sfântului şi se căia de îndrăzneala ce avusese. Iar mâna cea uscată a omului acela care fără de temere se atinsese de sfânt, luând-o, a lipit-o pe ea iar de sfânt, zicând: „Sfinte Mucenice Nichito! Mai lesne este ţie a tămădui decât a vătăma, pentru că bun eşti şi următor al Celui bun şi de ai vrut ca puţin să-l pedepseşti pe acesta, apoi oare nu cu mult mai ales îl vei milui pe el?” Acestea grăindu-le episcopul, s-a tămăduit mâna cea uscată a omului aceluia şi toţi s-au mirat de minunea Sfântului Mucenic Nichita şi au slăvit pe Dumnezeu. Iar episcopul nemaicutezînd de-aci înainte să se mai atingă de moaş-tele sfântului, cântând pe deasupra îndestulate cântări, au acoperit iar mormântul cu cinste, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe unul în Treime Dumnezeu, căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.