Viața monahală și rolul social al celor dintâi mănăstiri creștine

1. Situatia monahismului si a manastirilor pana la jumatatea veacului al IV-lea. Monahismul este un fenomen care apare in sanul Bisericii inca din primii ani ai existentei sale. Facand abstractie de faptul ca idealul monahal a fost realizat mai intai de catre Mantuitorul Hristos si de ucenicii Sai, despre existenta ascetilor in primele secole ale crestinismului aflam marturii in opera Parintilor Apostolici si a Scriitorilor bisericesti din primele secole.

Primii asceti isi duc viata mai departe in familia lor, fara a se desparti de orasul si comunitatea lor bisericeasca; afara numai de cazul cand se consacra raspandirii Evangheliei. Mai tarziu, date fiind greutatile unui astfel de mod de viata, ascetii isi cauta linistea, retragandu-se in pustiuri sau in parti nelocuite. Aceasta a doua etapa este etapa anahoretilor singuratici, sau a eremitilor. In sfarsit, a treia etapa este aceea a convietuirii mai multor asceti in jurul unui eremit renumit, etapa vietii chinovitice.

Reprezentantii celor doua forme de vietuire anahoretica si chinovitica sunt indeobste considerati Sfantul Antonie cel Mare (251-356) si Sfantul Pahomie (276-349).

Sfantul Antonie nu este primul anahoret dar este cel care a organizat viata anahoretilor si prin exemplul vietii lui a sporit numarul lor. El este si cel care, la cererea lor, le formuleaza un manunchi de indrumari, dupa care sa-si conduca viata.

Sfantul Pahomie este intemeietorul vietii chinovitice. El este primul care observa slabiciunile vietii anahoretice, fara conducere, mereu in pericol sa se destrame si fara o pravila comuna de comportare, care sa preintampine eventualele rataciri. Isi face ucenicia pe langa un batran cu experienta, pe nume Palamon, si trecand la organizarea vietii monahale, in anul 315 deja formuleaza o pravila de reguli obligatorii pentru toti cei ce imbratiseaza modul de viata preconizat de el. In aceasta pravila, un loc special se acorda muncii manuale, agriculturii si diferitelor meserii, care alterneaza cu rugaciunea.

2. Contributia Sfintului Vasile la organizarea monahismului chinovitic. In organizarea vietii monahale si a manastirilor, Sfantul Vasile cel Mare a adus o contributie, a carei valoare a fost unanim recunoscuta in Rasarit si in Apus. Dupa ce face studii stralucite in Neo-Cezareea Pontului, apoi in Cezareea Palestinei, la Constantinopol si Atena, Sfantul Vasile profeseaza un timp retorica. Din discutiile cu sora sa, Macrina – i-au schimbat complet preocuparile intelegand cat de trecatoare este slava omeneasca. De aceea el se hotari sa primeasca botezul fiind botezat in anul 357 de catre mitropolitul Dianios.

In aceasta vreme, sora sa Macrina organiza si conducea o manastire de calugarite la Annesi. Sfantul Vasile vrea s-o imite, insa nu mai inainte de a vizita pe ascetii renumiti ai timpului. El viziteaza mai intai pe ascetii formati de Eustatiu de Sevasta, in Capadocia, apoi pe marii solitari ai Egiptului, Siriei si Mesopotamiei. Despre aceasta calatorie vorbeste intr-una din scrisorile adresate lui Eustatiu de Sevasta. „Citind Evanghelia – zice el – si afland acolo ca lucrul cel mai important, pentru desavarsire, consta in vanzarea averilor si impartirea banilor celor saraci si in nepurtarea de grija pentru cele prezente…, am dorit sa aflu un frate, care sa fie insufletit de aceleasi ganduri, cu care sa trec aceasta furtuna a vietii. Si intr-adevar, am gasit multi in Alexandria si in celelalte parti ale Egiptului, in Palestina, Siria si Mesopotamia. Am admirat cumpatarea lor la mancare, staruinta lor in rugaciune si in nevointe, felul cum dominau somnul…, faptul ca nu aratau nici o grija trupului, traind in el ca intr-un trup strain, aratand prin fapta cum trebuie sa traiasca cineva in aceasta lume, cand este cetatean al cerurilor.

Asadar, admirand acele fapte si fericind pe acei barbati pentru viata lor…, am dorit sa le fiu imitator pe cat imi va fi cu putinta. Reintorcandu-se in tinutul natal, dadu o parte din bunurile sale saracilor si se retrase intr-un loc singuratic, pe malurile raului Iris, in fata localitatii Annesi, unde traia sora sa Macrina si fecioarele care o insoteau. Locul sau de retragere, – o colina inconjurata de rape, imbracata cu copaci falnici, la poalele careia se intindea o campie manoasa, scaldata de apele cristaline ale unui parau – oferea cadrul prielnic si imbia la reculegere, intocmai ca si imensitatea nesfarsita a desertului, „in Pont, scrie el prietenului sau Grigorie de Nazianz, Dumnezeu mi-a aratat un loc care corespunde preferintelor mele, un loc in care vedeam aevea, lucruri pe care obisnuim sa le plasmuim cu fantezie. Pentru ca (locul) este un munte inalt, acoperit cu padure deasa… La poalele lui se intinde o campie neteda, care este continuu udata de apele muntelui. Aceste cuvinte erau o invitatie indirecta facuta prietenului sau, melancolic si poet, mare admirator a tot ceea ce este frumos, pentru a-l urma aici. Sf. Grigorie sovaie un moment, insa in cele din urma il urmeaza. Rodul scurtei lor convietuiri, din jurul anului 360, este redactarea Filocaliei, a unei antologii din opera marelui lor dascal, Origen. In curand fu inconjurat de crestini zelosi, dornici de perfectiune. El ii grupa in manastiri, dupa modelul celor pahomiene, la organiza viata si le dadu o suma de povatuiri dupa care sa-si reglementeze viata, in Regulile mari si mici.

In singuratate, Sf. Vasile ramase pana la hirotonia sa ca preot (362). Pe vremea persecutiei ariene intreprinse de Valens, din nou „pleca spre Pont si ramase in liniste cu sfintii pustnici”. Insa chiar si cand a fost departe de Iris, Sf. Vasile n-a incetat nici un moment sa duca viata aspra ca un monah si sa urmareasca indeaproape viata monahilor si sa le dea noi principii de vietuire. Acest lucru i-a adus Sfantului Vasile renumele de intemeietor, organizator si legiuitor al monahismului oriental.

3. Lucrarile Sfantului Vasile cu privire la monahism. Sf. Vasile a compus o multime de lucrari cu cuprins ascetic majoritatea pe cand se afla in Pont, impreuna cu prietenul sau Grigorie. „Aci, zice un biograf, petreceau impreuna cultivand virtutea si formuland reguli de comportare pentru iubitorii de Dumnezeu asceti, cei ce s-au separat de lume, reguli mai pasnice decat ale lui Licurg, mai intelepte decat ale lui Solon si mai drepte decat ale lui Minos”.

Un prim grup il formeaza cele trei scrieri : a) Moralia, b) Regulile mari ; c) Regulile mici. Al doilea grup este alcatuit din doua discursuri, mici tratate, intitulate: 1) Despre judecata lui Dumnezeu, 2) Despre credinta. Al treilea grup este alcatuit din trei „cuvantari ascetice”. In sfarsit, un ultim grup este alcatuit din doua lucrari intitulate: 1) Epitimii si 2) Constitutiile monahale.

Moralia sunt o culegere de texte scripturistice, extrase indeosebi din Evanghelii si epistole, cu care argumenteaza 80 de norme obligatorii nu numai pentru monahi, ci pentru toti crestinii, in general, si pentru pastorii Bisericii, in special. Lucrarea este precedata de un rezumat succint care ii serveste de introducere si comentar.

Regulile mari, alcatuite sub forma de dialog, sunt rezumatul a 55 de intrevederi avute cu monahii pe teme ca : Sfanta Scriptura, probleme de morala, de organizare si administrare a vietii monahale. Ele nu sunt un cod manastiresc propriu-zis, ci simple enuntari de „principii”, dar de interes vital, care vor sta la baza organizarii vietii monastice din Capadocia si Asia Mica.

Regulile mici, in numar de 313, sunt ca si Regulile mari o serie de raspunsuri, dar mai scurte, la probleme puse de viata religioasa. Sfantul Vasile va fi convocat o consfatuire a monahilor sau mai degraba a in-taistatatorilor si punandu-i-se intrebari, el le-a dat raspuns. Dialogul a fost consemnat de tahigrafi. Se pare ca notele luate de tahigrafi nu au circulat imediat, pentru ca autenticitatea lor sa fie verificata de insusi Sf. Vasile. Asa se explica diferenta de continut existenta in manuscrisele pastrate.

Vazand neoranduiala si tulburarile din Biserica, Sfantul Vasile compune lucrarea intitulata : „Despre judecata lui Dumnezeu”, avand ca tema principala iminenta judecatii divine asupra celor pacatosi. Crestinii sunt indemnati sa duca viata armonioasa, dupa modelul Bisericii descrisa in Faptele Apostolilor ; sunt indemnati sa arate supunere deplina

fata de poruncile lui Dumnezeu, stiind ca acela care calca o singura porunca este vinovat inaintea lui Dumnezeu, ca si cel ce calca toate poruncile.

Si pentru ca monahii voiau sa aiba formulate in scris principiile credintei lor, Sfantul Vasile intreprinde o succinta expunere, intitu-land-o : „Despre credinta”. Principiile expuse sunt argumentate cu abundenta, prin texte scripturistice. Dat fiind scopul pentru care a fost alcatuita, in expunere nu se foloseste metoda polemica ci cea expozitiva. Autorul tine sa accentueze ca tainele lui Dumnezeu nu pot fi intelese in aceasta viata, omul avand posibilitati limitate.

In seria celor trei „Cuvantari ascetice”, autorul descrie chipul adevaratului soldat al lui Hristos, impodobit cu virtuti, aprig dusman al viciilor. Dintre virtuti subliniaza indeosebi renuntarea la sine si la bunurile proprii in folosul aproapelui. Fecioria are doar atunci valoare cand poate folosi cu ceva aproapelui, altfel este de prisos.

Se formuleaza principii generale, se dau sfaturi legate de viata in comun a monahilor si se da indemn ascultatorilor de a imbratisa modul de viata ingeresc.

In sfarsit, pe seama Sfantului Vasile sunt puse si cele doua lucrari intitulate : Epitimii si Constitutiile monahale, a caror autenticitate a fost contestata de unii patrologi, dar care au fost incluse intre operele Sfantului Vasile, pentru ca ele se aseamana cu acestea, fapt care a facut pe majoritatea criticilor sa le considere ca provenind din cercuri organizate prin „Regulile” Sfantului Vasile.

4. Deosebirea dintre monahii asceti si cei cu viata chinovitica. Desi aveau acelasi ideal, realizarea preceptelor Mantuitorului, ascetii se deosebesc de monahii chinovitici, din mai multe puncte de vedere.

Astfel : 1) Ascetii, anahoretii si eremitii traiesc de unul singur, departe de lume, de familie, si de prieteni, intalnindu-se cu confratii lor doar simbata si duminica pentru savarsirea cultului; pe cand monahii chinoviti traiesc in societatea chinovitica alcatuita din minimum 30-40 de frati.

2) Printre asceti nu este o regula de viata obligatorie pentru toti, fiecare fiindu-si siesi norma in timp ce monahii chinovitici se supun unui regulament a carui aplicare este supravegheata de un intaistata- tor si se angajeaza la implinirea anumitor voturi, indeosebi la vietuirea in castitate, in saracie si in supunere.

3) Daca in randul ascetilor poate intra oricine, fara ca cei din jur sa se intereseze de formatia lui religioasa si de viata lui morala, in iindul monahilor nu poate intra nimeni fara o cercetare prealabila a vietii lui morale. Daca nu este stiutor de carte este invatat, apoi este catehizat si este obligat sa invete psalmii si o parte din scrierile Sfintei Scripturi.

4) In situatia cand un ascet cade intr-o greseala nu este pasibil de vreo pedeapsa, pe cand in regulamentul monahilor chinoviti sunt prevazute pedepse diferite pentru cele mai felurite abateri: de la rugaciune, de la munca, de la ascultare etc. Pentru ca peste tot este prevazuta o ordine: la rugaciune, la masa, la imbracaminte, la tinuta in adunari.

5) Pe cand ascetul isi petrece timpul plangandu-si pacatele intr-o continua mortificare si intr-o perpetua inactivitate, monahul chinovitic este angrenat la munca. Aceasta munca se face iarasi intr-o anumita ordine, in tacere si nu peste puteri, prevazut fiind si repausul. Ea alterneaza cu momentele de rugaciune, la care trebuie sa participe in liniste toti monahii. Nu-i este nimanui ingaduit sa lipseasca, afara numai de motive de forta majora.

Din cele spuse pana aci si din cele ce urmeaza mai jos, rezulta superioritatea vietuirii chinovitice fata de cea a eremitilor. Acestui motiv i se datoreste rapida raspandire a noii forme de vietuire monahala chinovitica in detrimentul celei anahoretice.

5. Voturile monahale in viata chinovitica. Sfantul Vasile bazeaza intreaga traire monahala pe lepadarea de cele lumesti. Aceasta lepadare consta in renuntarea la slava desarta, la averile proprii si la poftele carnii . Cu alte cuvinte, este vorba despre cele trei voturi: supunerea, saracia, fecioria, voturi prin care monahul imita pe Mantuitorul Hristos.

1) Supunerea. Dupa cum Mantuitorul s-a supus Tatalui pana la moarte, tot asa se cuvine ca si monahul sa se supuna intru toate Domnului. Apoi sa se supuna egumenului si fratilor mai varstnici, vointa lor sa fie vointa sa, pentru ca ei, avand multa experienta, stiu ce trebuie sa faca si sa evite el. Supunandu-se mai marilor sai, monahul face voia Apostolului care a zis : „faceti toate fara cartire si fara sovaire” (Filip. 2, 4). Monahul trebuie sa fie permanent constient de faptul ca „acela care car-teste trebuie sa fie indepartat dintre frati … pentru ca un om ca acesta sufera de necredinta si se indoieste intru nadejde”.

Supunerea trebuie dublata de gandul smerit si de renuntarea la orice demnitati sau locuri de cinste. „Pentru ca pentru monahi dorinta demnitatilor lumesti este o boala diavoleasca si inceputul pacatului … Odata ce un monah s-a aprins de o astfel de patima, el a si cazut in mandrie, iar cel stapanit de patima aceasta boleste ca si diavolul”.

Smerenia trebuie, apoi, aratata prin cuvant. Cuvantul monahului trebuie potrivit si dres cu sare, „gluma si rasul desantat” la el sa nu se auda iar minciuna sa nu se ascunda in vorba mestesugita, nici chiar cand ar avea in vedere un scop inalt, pentru ca acest lucru nu-l ingaduie Domnul cand zice : „minciuna este de la diavol”. intr-un cuvant monahul trebuie sa se supuna mai-marilor sai „precum se supune robul stapanului”.

Dar aceasta supunere „pana la moarte”, care presupune riscul vietii proprii, nu este fara limite. Supunerea se anuleaza daca porunca vine impotriva legii Domnului. Atunci, „chiar daca un inger din cer sau vreun apostol ar da porunca, chiar daca aceasta ar promite viata sau ar ameninta cu moartea (pentru neimplinirea ei), in nici un caz nu trebuie implinita. Pentru ca zice apostolul „chiar daca noi insine sau inger din cer va va vesti voua altceva decat v-am binevestit voua, anatema sa fie” .

2) Saracia. Ascetul trebuie „sa-si vanda averile si sa le dea saracilor”. Asa, „va implini porunca Mantuitorului si nu va fi retinut din drumul sau de bunurile materiale”.

Cel care, intrand in comunitatea monahilor, concepe sa aiba si avere, personala, acela este caracterizat drept un al doilea Iuda, iar averea sa e rezultatul unui furt. Daca in Faptele Apostolilor se spune ca in Biserica primara „nimeni nu zicea ca are ceva al sau” (4, 32), iar Anania a fost pedepsit pentru minciuna sa si pentru atasamentul de cele materiale, la fel si in cadrul comunitatii monahale, nimeni nu trebuie sa considere un bun numai al sau. Trebuie sa fie pedepsit pentru ca in felul acesta el, cel dintai, a calcat virtutea iubirii, nefacand si pe altii partasi ai bunurilor sale. De la aceasta regula nu fac exceptie nici macar lucrurile cele mai necesare pentru viata. Nici acestea nu apartin doar monahului celui ce le foloseste, ci sunt un bun comun al tuturor fratilor.

3) Fecioria. Desi votul fecioriei este amintit la urma, Sfantul Vasile da mare insemnatate acestui vot. Uneori lasa impresia ca socoteste fe cioria drept singurul vot a carui implinire necesita intr-adevar un mare efort.

Vorbind despre feciorie, Sfantul Vasile intelege nu numai renuntarea la casatorie, ci si la orice gand necurat. Candidatul la monahism, trebuie sa-si cerceteze constiinta daca poate face un astfel de vot, in caz contrar trebuie sa apuce drumul vietii de familie.

Cel care alege calea fecioriei nu mai are dreptul sa contracteze casatorie. „El trebuie sa se pastreze pe sine curat, ca pe un prinos sfant oferit lui Dumnezeu”.

Pe cei care incalca votul fecioriei, Sfmf.ul Vasile ii pedepseste cu aspra pedeapsa rezervata desfranatilor. Dar nu numai pe acestia ii pedepseste, ci pe toti citi incalca vreunul din cele trei voturi. El zice : „Acela care a fost primit intre frati si mai tarziu si-a calcat promisiunea, trebuie privit ca unul care a pacatuit impotriva lui Dumnezeu … Acela care s-a dedicat lui Dumnezeu, apoi a trecut la altfel de viata, sa fie considerat ca sacrileg … ca unul care a rapit darul inchinat lui Dumnezeu. Unora ca acestora nu trebuie sa li se deschida nici usa fratilor”.

6. Munca si rugaciunea in viata de obste a traitorilor din manastiri.

Viata monahala, prin faptul ca este scutita de grijile familiale si ale bunurilor materiale, nu trebuie conceputa ca o stare de pasivitate si ca pretext de lenevire. Pentru ca monahul, desi traieste departe, nu este rupt de Biserica, de comunitatea fratilor din care provine, si nu-i poate fi indiferenta starea materiala si spirituala a acestora. Dezinteresul fata de acestia si grija doar de mantuirea proprie inseamna, de fapt, lipsa de dragoste, inseamna egoism. Or, pentru a evita aceste grave reprosuri, exista un singur mijloc, munca. Munca, zice Sfantul Vasile, este la fel de necesara pentru om, ca si hrana. Ea este izvor de sanatate trupeasca si sufleteasca si un mijloc sigur de a ajuta si de a manifesta iubirea fata de semeni. Toate felurile de munca isi au nobletea lor, asa ca nici una dintre ele nu trebuie dispretuita. Munca intelectuala este folositoare, dar tot atat de folositoare este si munca manuala : tesatoria, cizmaria, zidaria, dulgheria, fieraria si cultivarea ogoarelor. Mantuitorul Hristos nu s-a rusinat sa ajute in munca pe batranul Iosif, iar Apostolul Pavel a impletit corturi pentru a nu fi nimanui povara.

Muncind, monahul trebuie sa aiba mereu constiinta ca nu lucreaza doar pentru sine, dupa cum nici el nu traieste doar din produsul mainilor sale. Pentru ca si altii confectioneaza o parte din lucrurile ce-i sunt necesare lui, si el este dator sa lucreze pentru acela si pentru oricare semen care nu poate lucra sau se afla in lipsuri. Cu rodul muncii lui, deci, isi concretizeaza monahul, – ca de altfel orice om -, iubirea de semeni si in ultima instanta iubirea fata de Mantuitorul care s-a identificat cu cei sarmani.

In munca trebuie sa domneasca principiul : nimeni sa nu lase pe seama altuia ceea ce se cuvine ca el sa faca, nimeni sa nu evite lucrul cel greu si sa aleaga pe cel usor, si nimeni sa nu se mandreasca sau sa murmure impotriva mai marelui sau.

Pe cand munca da vigoare trupului si innobileaza sufletul, lenea moleseste si imbolnaveste trupul, iar in suflet se cuibaresc tot felul de cugete necurate si de vicii.

Trandavia este condamnata atat de bunul simt, cat si de Scriptura. Zicand : „Sluga rea si lenesa” (Matei 25, 26), Domnul a injugat trandavia cu rautatea. inteleptul Solomon mustra pe cel lenes si-l considera inferior celor mai mici vietati.

Desigur, lucrand, monahul nu trebuie sa neglijeze rugaciunea, ci „sa faca fiecare lucru la vremea sa” (Ecl. 3, 1). Pentru el, „toata viata este vreme potrivita pentru rugaciune”. Insa in mod deosebit trebuie sa respecte ceasurile rugaciunii, randuite de legiuitor. Ceasul intai, pentru a consacra primele ganduri lui Dumnezeu ; Ceasul al treilea pentru a comemora pogorarea Duhului Sfant peste apostoli ; Ceasul al saselea pentru a scapa de atacul demonului de la amiaza, Ceasul al noualea pentru a imita pe Apostoli, care obisnuiau in acest timp sa se roage (Fapte 3, 1). De asemenea, sa se roage pe inserat, pentru a fi scapat de bantuielile diavolului ; la miezul noptii, dupa exemplul lui Pavel si Silvan in temnita din Corint (Fapte 26, 25), si-n zorii zilei pentru a nu-l gasi ziua in somn si in pat.

Sunt si alte momente de rugaciune, pe care le stabileste egumenul Si acestea trebuie respectate cu randuiala stabilita de el. Se intelege ca la rugaciune toti monahii trebuie sa vina de la inceput, ca orice absenta fara motiv intemeiat, poate fi pedepsita, iar in timpul slujbei este interzisa dezordinea si vorbirea. Totul, in vremea rugaciunii, se face in liniste si reculegere pentru slava lui Dumnezeu.

7. Raporturile reciproce ale vietuitorilor din manastirile cu viata de obste si raporturile lor fata de lume. Intr-o societate astfel alcatuita, relatiile nu pot fi decat fratesti si bazate pe iubire. „Fratii, zice Sfantul Vasile, trebuie sa aiba intre ei dragostea pe care a poruncit-o Domnul, zicand : „Sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Dragoste mai mare decat aceea, ca cineva sa-si puna sufletul pentru prietenii sai, nimeni nu are” (Ioan 15, 12). O astfel de iubire jertfelnica nu poate fi decat sincera si nepartinitoare, egala fata de toti. O astfel de iubire obliga pe cei tari „sa poarte slabiciunile celor slabi” (Romani 15, 11), si sa-i indrepte cu blandete din calea ratacirii. Iubirea si impartasirea experientei personale sunt fermentii progresului spiritual.

Daca viata ascetului eremit este expusa anumitor pericole, acesta fiind ispitit sa se supraestimeze si sa nu-si vada lipsurile, monahul chinovit are in fratele sau un corector, si in batranul cu viata imbunatatita un dascal si un exemplu. Frecventarea unora ca acestora este nu numai ingaduita, dar chiar indicata. „Ia aminte, zice Sfantul Vasile, la batranii de care te poti apropia greu, care cu cuvintele lor pline de talc imbie pe tineri la fapte virtuoase”. Ia aminte apoi „la fratii cu viata imbunatatita, pentru a lua exemplu de virtute din tovarasia lor”. Monahii alcatuiesc un trup si nu este indiferenta starea unui madular bolnav pentru celelalte madulare, pentru ca propasirea nu poate fi decat generala, Dumnezeu hotarand ca oamenii „sa aiba nevoie unul de altul”.

De aceea progresul spiritual al fratilor trebuie examinat cu atentie de cei carora li s-au incredintat spre a-i conduce, de intaistatatori. „Este bine ca acestia sa se adune la vremuri si la locuri hotarate pentru a discuta despre intamplarile neasteptate, despre persoanele cu caracter mai greu de modelat si a expune felul in care s-a procedat cu fiecare in parte”.

Intre monahi se pot isca neintelegeri, solutionarea acestora va cadea in competenta intaistatatorului ca unul care are o pricepere si o experienta mai mare. Cel caruia i s-a incredintat purtarea de arija a fratilor sa se poarte ca si cand ar da seama de fiecare. Sa stie ca daca unul dintre frati ar cadea in pacat, fara ca el sa-i fi vestit mai inainte legea lui Dumnezeu, sau daca dupa cadere persista in pacat, pentru ca nu i-a aratat modul indreptarii, sangele aceluia se va cere din mainile sale … Cuvantul sau trebuie sa fie bland si dres cu sare, dupa spusa Apostolului (1 Tes. 2, 7-8). Cel ce nu procedeaza asa este o calauza oarba, care nu numai pe sine se arunca in groapa, ci trage dupa sine si pe cei care-1 urmeaza .

Desi traieste intr-un mediu aparte, desi relatiile sale fata de familie si prieteni sunt limitate, el nu este cu totul rupt de lume. In primul rand, comunitatea trebuie sa ofere gazduire strainilor ce vin in vizita ; in randul al doilea monahului i se permite sa primeasca si sa faca vizite, „numai daca aceste vizite sunt fara paguba pentru cei ce le fac si folositoare pentru confrati”.

Cat priveste indatoririle monahului fata de stat, si acestea trebuie sa le implineasca cu promptitudine, dupa cuvantul Domnului : „Dati Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” .

8. Rolul social al manastirilor chinovitice (Vasiliada). Manastirile chinovitice, intemeiate pe dragostea de Dumnezeu si de aproapele, avea sa joace si un important rol social. Intr-o vreme cand nedreptatea, mizeria si bolile afectau multimile lipsite de cele mai elementare conditii de viata, iar statul nu facea aproape nimic pentru imbunatatirea lor, manastirile chinovitice intemeiate de Sfantul Vasile cel Mare au intreprins un vast program de asistenta sociala.

In anul 368 bantuia o foamete cumplita care cuprinsese intreaga Asie Mica. Sceptrul mortii ameninta populatii intregi, iar speculantii nu se dadeau la o parte de la nici un mijloc pentru a smulge tot avutul celor lipsiti de hrana. Sfantul Vasile, pe atunci preot in Cezareea, socoteste ca este de datoria Bisericii, si in primul rand a sa, sa dea hrana si aco-peramant celor ce aveau nevoie de ele. Vinde mai intai bunurile pe care le mai detinea si cu banii obtinuti, cumpara alimente pentru saraci. im-partindu-le hrana, el da fiecaruia dupa trebuinta, fara a face deosebire intre oameni, dupa casa sau convingeri religioase. insa cu resursele sale limitate el nu putea sa indestuleze la nesfarsit multimile. In acelasi timp „el nu putea sa faca sa cada paine din cer” (Exod 16, 15) … nici „sa hraneasca mii de oameni cu cinci paini si doi pesti” (Matei 16, 19; Luca 9, 16 , Ioan 4, 11), pentru ca astfel de lucruri facea Moise, Ilie, cu putere de la Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos – Dumnezeu insusi. De aceea, descriind tabloul sumbru al foametei, biciuind lacomia si lipsa de omenie a celor avuti, incearca sa faca din amvon o tribuna „a milosteniei si a infratirii”. „Ce este mai trist decat foamea ?” – se adresa el celor impietriti la inima. „Foamea este cea mai groaznica dintre toate mizeriile omenesti ,- mai infricosatoare decat toate bolile ; mai cruda decat orice fel de moarte. Ascutisul sabiei sfarseste grabnic zilele noastre ; violenta focului ne smulge indata viata … foamea este un lung martiriu, o durere prelungita, o moarte totdeauna prezenta ce intarzie sa dea ultima lovitura. Ea sleieste sangele, stinge caldura naturala, consuma sanatatea, ruineaza putin cate putin fortele. Carnea vestejita se lipeste de oase, pielea isi pierde culoarea, mai intai ingalbeneste, apoi se innegreste. Genunchii tremurand se misca cu greutate, vocea slabeste … corpul devine un schelet … Cel care intalneste un om intr-o stare atat de vrednica de mila si care trece fara a fi miscat, de cata cruzime nu este vinovat ? Au, nu trebuie el sa fie numarat printre fiarele salbatice, privit ca un scelerat si un asasin ? Da ! Cel ce nu inlatura atunci cand poate o nenorocire atat de mare, poate fi condamnat caucigas”.

Dar activitatea filantropica a Sfantului Vasile nu se rezuma la acest episod , ea va fi dusa pe mai departe, mai ales atunci cand va dispune de mai multe resurse materiale. Astfel, el va intemeia pe langa manastirile pe care le infiintase, un complex de cladiri cu destinatii multiple, cunoscut de obicei sub numele de Vasiliada. Este vorba de spitale, pe care le-a inzestrat cu personalul, confortul si leacurile necesare , spitale in care se tratau cele mai felurite boli, chiar si lepra. Este indeobste cunoscut ca leprosii, datorita marii molipsiri si gravitatii bolii lor, erau condamnati sa traiasca departe de familie, departe de oameni si ca orice tentativa de a veni in contact cu lumea, era pedepsita cu moartea. Ca atare, erau condamnati sa-si petreaca in cele mai cumplite dureri trupesti si sufletesti, ultimele zile. Si acestor nenorociti, Sfantul Vasile le rezerva un loc in spitalul sau si le slujeste chiar el. Mai mult, „el ii imbratiseaza ca pe niste frati, nu pentru a face parada, ci pentru a ne indemna sa ne apropiem de oameni si sa-i slujim”.

A construit de asemenea azile pentru batrani si pentru orfani, case de oaspeti si scoli, unde copiii sarmani puteau deprinde scrierea si citirea, iar infirmii, o meserie. Cladirile erau despartite printr-un parc unde se afla biserica, pe turla careia strajuia crucea lui Hristos, ocrotitorul celor bolnavi si neputinciosi. Era deci firesc ca in fata acestor realizari, prietenul sau, Sfantul Grigorie de Nazianz, sa exclame : „Ce reprezinta faimoasa Teba, cu o suta de porti, in comparatie cu aceasta imparatie a celor saraci, unde se practica milostenia si se suporta suferinta cu resemnare ? Ce sunt zidurile Babilonului, piramidele Egiptului, colosul din Rodos, daca nu minuni zadarnice care au adus autorilor lor doar un renume zadarnic !”.

Cei care-l invidiau pe Sfantul Vasile au cautat sa puna in alta lumina, decat cea adevarata, opera marelui ierarh. Acestia l-au acuzat pe langa guvernatorul provinciei, ca-si depaseste atributiile, ridicand edificii pe care numai autoritatea civila ar avea dreptul sa le faca. Sfantul Vasile nu se arata surprins. Dar in scrisoarea de aparare adresata guvernatorului provinciei, tine sa sublinieze ca nu se simte cu nimic vino- vat, ba chiar indatorat de a-si continua opera. Prin lucrarile sale, el aduce slava lui Dumnezeu, isi ajuta fratii in suferinta si face cinste conducatorilor statului.

9. Aplicarea randuielilor Sf. Vasile cel Mare in organizarea manastirilor din Biserica Ortodoxa Romana. Regulile Sfantului Vasile au avut o mare influenta asupra organizarii si dezvoltarii monahismului in Biserica Ortodoxa Romana. Aceasta influenta se observa in preferarea vietii de obste – chinovitice – celei anahoretice si celei idioritmice; in respectarea celor trei voturi : ascultare, saracie si feciorie ; in organizarea vietii dupa principiul imbinarii muncii cu rugaciunea, in sfarsit, in conceptia ca manastirile au de indeplinit si un rol social.

Expunand primejdiile care pandesc viata eremitului, Sfantul Vasile subliniaza avantajele vietii de obste si o recomanda ca atare. Acest mod de vietuire monahiceasca este adoptat si de manastirile din cadrul Bisericii Ortodoxe Romane. Ele sunt organizate in comunitati mari de persoane, conduse de un intaistatator. Comunitatile monahale se conduc dupa un regulament, care reglementeaza viata religioasa si morala a,monahilor. In majoritatea manastirilor monahii duc viata de obste,-acest mod de viata consta in faptul „de a fi socotit de catre calugari drept un bun al obstii careia ii apartine intregul rol al muncii lor, asigu-randu-se in schimb tot ce este de trebuinta vietii lor monahale”. Dar viata obsteasca nu se rezuma numai Ia aspectul ei gospodaresc, ci are si un aspect duhovnicesc, ce rezida in dreapta credinta si in dragoste.

Ca si in manastirile Sfantuiui Vasile, primirea cuiva in randurile monahilor este precedata de o perioada de incercari, in care se constata insusirile morale si aptitudinile spirituale ale candidatilor. „Ispitirea canonica sau noviciatul dureaza de la admiterea in manastire pana la tunderea in monahism a celui admis. Timpul ispitirii canonice cuprinde trei stadii. Numai dupa trecerea acestor stadii candidatul poatp depune voturile monahale. Acestea simt mai multe: ferirea de rau, cercetarea constiintei, supunerea gandurilor si faptelor indrumatorului duhovnicesc, frecventarea slujbelor, rugaciunea, munca etc.. Toate acestea se reduc in mod esential la trei : ascultarea neconditionata, saracia si fecioria.

Munca si rugaciunea sunt cei doi piloni pe care se sprijina si se desfasoara viata monahala. Potrivit poruncilor Sfintilor Parinti, care statornicesc ca „in nici o vreme nu se cuvine calugarilor sa stea fara lucru”, „calugarii sunt datori sa lucreze in tot timpul atat in cuprinsul vietii de obste, cat si in viata de chilie”. In munca de obste se cuprind toate ascultarile care raspund la trebuintele si indatoririle de obste ale manastirii, precum : povatuirea sufletelor, administrarea manastirii, invatamantul, primirea strainilor, ingrijirea bolnavilor, munca in atelierele manastirii… (tamplaria, croitoria, tesatoria, tipografia, gradinaritul, pomicultura, stu-paritul etc.). In unele manastiri, dupa chibzuinta chiriarhului, se vor putea executa de catre vietuitorii respectivi obiecte de cult (icoane, cruci, legatorie de carti, candele si altele), cele necesare pentru mobilarea si impodobirea locasurilor de cult (strani, catapetesme, sfesnice si analoage, tesaturi, broderii, acoperaminte, perdele de usi si vesminte bisericesti, covoare si presuri pentru biserici, cancelarii, chilii, case parohiale, protopopii si centre eparhiale), precum si obiecte de ceramica, lemn, metal, etc, la dispozitia vizitatorilor manastirilor.

Cu privire la oaspetii sau vizitatorii manastirilor, regulamentul pentru organizarea vietii monahale in Biserica Ortodoxa Romana prevede ca acestia vor fi primiti cu bunavointa la arhondaric, putand fi gazduiti in manastire sau schit cel mult trei zile. Peste acest termen nu poate fi gazduit nimeni fara aprobarea scrisa a Chiriarhului.

In chilie fiecare este dator sa-si indeplineasca pravila personala. Cu privire la rugaciune se prevede : „Toti vietuitorii manastirii (incepatori, frati, rasofori si monahi) sunt indatorati sa ia parte, cu toata evlavia, la slujbele religioase randuite dupa tipicul manastiresc”.

Desi superioritatea organizarii chinovitice a manastirilor este indeobste cunoscuta si se tinde la generalizarea ei in Biserica noastra, totusi datorita unor conditii speciale de viata a trebuit sa fie tolerata persistenta unor manastiri si schituri cu viata idioritmica, a caror existenta era prevazuta in Regulamentul vietii monahale, anterior celui actual.

10. Importanta actuala a organizarii chinovitice a manastirilor. Este bine cunoscut rolul pe care l-au avut manastirile cu viata chinovitica, in trecut, in viata Bisericii si a credinciosilor. Manastirile chinovitice au fost focare de traire autentic crestina, oaze ale filantropiei si vetre de cultura. In afara de cultivarea evlaviei si a rugaciunii, pe langa manastiri au luat fiinta spitale si azile, iar in pridvoarele manastirilor s-au adapostit primele scoli. Tot in manastiri au avut loc primele transcrieri de codici (Letopisetul de la Bistrita si Putna), si primele traduceri de carti (Codicele Voronetean si Psaltirea Scheiana). in manastiri au fost adapostite si cele dintii tipografii (la Snagov si Rimnic, la Trei Ierarhi si Tis-mana), iar monahi ca Macarie, Antim Ivireanul, Varlaam si Dosoftei aveau sa scoata in manastiri cele dintii carti in limba romana. Unele manastiri, prin pozitia si constructia lor, au servit ca fortareata impotriva dusmanilor.

Aceste frumoase traditii ale vietii monahale se continua sub forme diferite si astazi.

Expunand avantajele vietii de obste, Sfantul Vasile spunea ca omul au se poate desavarsi decat in preajma oamenilor, care il ajuta cu sfatul, cu observatiile si cu iubirea lor, si nu in singuratate, ca numai in viata de obste monahul exercita cu folos supunerea ; ca numai in comuniune cu altii poate sa creeze o baza prin care sa-si concretizeze iubirea fata de semeni. Or, aplicand principiile Sfantului Vasile in viata de azi, monahul cu viata chinovitica se integreaza in tendinta de cooperare si apropiere dintre oameni, care domina vremurile noastre. El nu este rupt de aspiratiile dupa mai bine ale fratilor si societatii careia ii apartine. Pentru ca, desi „desprins oarecum de lume, el este totusi pus in slujba lumii, a societatii omenesti, implinind pentru aceasta rosturi si raspunderi esentiale:”. Renuntarea la familie in ultima instanta are ca motiv cele doua slujiri : slujirea lui Dumnezeu si slujirea aproapelui.

Ca si in trecut, monahul chinovit slujeste pe Dumnezeu printr-o viata aleasa in duh crestinesc. Dar nu traieste doar pentru sine ; in anumite momente monahul cu viata si experienta deosebita este cercetat de numerosi credinciosi, dornici de induhovnicire. Viata lui aleasa este un continuu imn de slava adus lui Dumnezeu si un exemplu pentru semeni. Aproapele este slujit prin fapte de caritate si prin sustinerea aspiratiilor lui de mai bine. Opera de caritate se continua in asistenta sociala si in ospitalitate ,- se continua prin organizarea bolnitelor si infirmeriilor si a unui arhondaric, care are in seama buna primire a celor ce poposesc printre monahi.

Axate pe principiul muncii organizate, intelectuale si manuale, mi-nastirile cu viata chinovitica sunt adevarate focare de cultura si laboratoare pentru lucrari de o inalta tinuta artistica. Asa, de exemplu, se da in primul rand o atentie deosebita formarii intelectuale a celor ce vin sa vietuiasca in manastire, atat prin scolile de specialitate, cat si in scoala de fiecare zi a duhovniciei. Un rol deosebit in aceasta privinta il au conferintele si Consiliul de invatatura.

In randul al doilea, manastirile au organizat ateliere, in care se confectioneaza obiecte adesea de o valoare artistica deosebita, care necesita o pregatire si o calificare superioara. Pentru ca „cu exceptia celor ba-trani si bolnavi, fiecare vietuitor al manastirii trebuie sa indeplineasca o ascultare in munca, potrivit cu pregatirea si cu inclinarile sale. Urmare acestui principiu este faptul ca manastirile isi asigura baza materiala necesara traiului vietuitorilor, precum si a operei de binefacere.

Cu privire la disciplina, regulamentul pentru organizarea vietii monahale prevede ca : „in manastire si in afara de manastire, incepatorii, fratii, rasoforii si monahii sunt obligati sa respecte disciplina” care a fost hotarata de Sfintele Sinoade si de Sfintii Parinti, la care se adauga prevederile Statutului Bisericii Ortodoxe Romane, Regulamentul pentru organizarea vietii monahale, hotararile sinoadelor si deciziile chiriarhale. De asemenea, „nu este ingaduit incepatorilor, fratilor, rasoforilor si monahilor sa iasa din manastire fara bilet de voie, eliberat de staret sau de egumen, in care sa se arate : motivul invoirii sau insarcinarea data, locul unde merge si timpul pe cat este invoit”.

Potrivit randuielilor canonice referitoare la averea monahilor, regulamentul pentru organizarea vietii monahale in Biserica Ortodoxa Romana, prevede ca „averea monahilor adusa de dansii in manastire, ca si cea dobandita ulterior, ramane intreaga manastirii de care au tinut in ultimul timp al vietii lor”.

Ca incheiere, putem spune ca spiritul legiferarii Sfantului Vasile ca monahii sa traiasca in incinta aceleasi manastiri si sa poarte de grija obiectelor de uz comun ; ca pietatea sa se impleteasca cu munca, – se desprinde si din grija cu care sunt intretinute locasurile de inchinare in Biserica Ortodoxa Romana. Conservarea acestora a devenit pentru reprezentantii cinului monahal una din indeletnicirile rasplatite cu nespuse satisfactii spirituale, caci, asa cum se stie, de aceste manastiri se leaga o parte din trecutul Bisericii ca si acela al Patriei.

Drd. Grigore Patrulescu

Sursa: http://manastireacurchi.md/