Viaţa Sfintei Cuvioase Eupraxia

În zilele dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Mare, se afla în Constantinopol un bărbat din boierii cei mari, cu numele Antigon, care era rudă cu împăratul. El era preaînţelept în cuvinte şi în fapte, şi priceput în sfaturi, căci totdeauna sfătuia cele bune şi folositoare pentru binele împărăţiei. El avea obicei bun, era milostiv spre oameni, îndurat spre săraci şi dătător tuturor celor ce cereau. Iar împăratul îl iubea, nu numai ca pe o rudenie a sa, dar şi ca pe un sfetnic bun, binecredincios şi iubitor de Hristos. Iar Antigon era şi foarte bogat, încât, după împărat, nu mai era altcineva mai bogat decât dânsul.

Acela şi-a luat de soţie pe o fecioară frumoasă, tot de neam împărătesc, dreptcredincioasă şi foarte temătoare de Dumnezeu, cu numele Eupraxia, care alerga întotdeauna pe la sfintele biserici şi aducea rugăciunile sale Domnului cu lacrimi. Ea dădea daruri multe şi scumpe bisericilor lui Dumnezeu, spre împodobirea celor sfinte ale Domnului. Această cinstită pereche, însoţită cu trupul şi cu duhul, Antigon şi Eupraxia, fiind plăcuţi lui Dumnezeu şi iubiţi împăratului şi împărătesei, au născut o pruncă, parte femeiască şi au numit-o pe ea tot cu numele maicii ei, adică Eupraxia. Iar după naşterea ei, într­una din zile, Antigon a zis către Eupraxia, femeia sa: „Soţia mea, ştii că această viată este de putină vreme, iar bogăţiile acestei lumi deşarte nu sunt nimic, căci viaţa omului abia ajunge până la 80 de ani, iar bogăţia cea pregătită în ceruri, pentru cei ce se tem de Dumnezeu, petrece în veacurile cele fără de sfârşit. Noi însă ne lipsim de acele veşnice bunătăţi, legându-ne cu grijile cele lumeşti; şi, fiind în înşelăciunea vremelnicelor bogăţii, ne cheltuim în deşert zilele noastre, necâştigând nici un folos sufletelor noastre”.

Eupraxia, auzind aceste cuvinte, a zis lui Antigon: „Ce porunceşti, domnul meu, să facem?” Antigon i-a zis: „Am născut o fiică întru Dumnezeu şi ne ajunge nouă aceea singură; de acum să nu ne mai împreunăm trupeşte, ci să petrecem aşa”. Iar Eupraxia, sculându-se, şi-a înălţat mâinile în sus, şi-a ridicat ochii spre cer şi, suspinând, a zis către bărbatul său: „Binecuvântat este Dumnezeu, Care te-a adus pe tine întru frica Lui şi te-a povăţuit la cunoştinţa adevărului. Cu adevărat, domnul meu, eu de multe ori m-am rugat lui Dumnezeu ca să-ţi lumineze inima ta şi să dea mintii tale un gând bun ca acesta, însă niciodată n-am îndrăznit să-ţi arăt dorinţa mea. Iar de vreme ce singur ai început a-mi vorbi de aceasta, porunceşte-mi şi mie să spun ceva”. Antigon a zis: „Doamna mea, spune ce voieşti”.

Eupraxia a grăit: „Domnul meu, ştii ce spune apostolul:Că vremea este scurtă, iar cei ce au femeie, să fie ca cei ce n-au; cei ce se bucură de averi, să fie ca cei ce nu se bucură şi cei ce cumpără, să fie ca cei ce nu stăpânesc, pentru că chipul lumii acesteia trece. Deci să petrecem în viaţa aceasta de puţină vreme precum voieşti, neamestecaţi cu trupul, ca să câştigăm împreună viaţa cea nestricăcioasă în veci. Iar atâta bogăţie pe care o avem acum şi atâtea câştiguri, la ce ne sunt de trebuinţă? Oare vom lua cu noi ceva din ele în mormânt? Deci împarte-le la săraci cu scop bun, pentru ca hotărârea noastră să nu fie iară de roadă”. Auzind Antigon aceste cuvinte ale soţiei sale, a proslăvit pe Dumnezeu şi a început a-şi împărţi fără de cruţare averile sale la săraci. Iar cu soţia sa petrecea ca fratele cu sora, neamestecaţi în viata trupească şi în nedespărţită dragoste duhovnicească, plăcând lui Dumnezeu cu un suflet şi cu un gând.A

Indreptându-şi viata în nişte fapte bune ca acestea, Antigon s-a mutat către Domnul, numai un an vieţuind neamestecându-se trupeşte cu sofia sa. Şi au plâns împăratul şi împărăteasa după dânsul, ca după o rudă a lor şi ca după un bărbat drept şi binecredincios. Şi le era milă de Eupraxia, care rămăsese văduvă fiind foarte tânără, pentru că numai doi ani şi trei luni a petrecut cu bărbatul său întru împărtăşirea însoţirii, iar un an neamestecându-se trupeşte unul cu altul. Iar după îngroparea lui Antigon, împăratul şi împărăteasa mângâiau pe Eupraxia pentru durerea ei. Iar ea, luând pe fiica sa, a dat-o în mâinile lor şi, căzându-le la picioare, a zis către dânşii cu plângere şi tânguire: „Dau pe săraca aceasta în mâinile lui Dumnezeu şi ale voastre, iar voi aducându-vă aminte de ruda voastră, Antigon, primiţi-o şi să-i fiîi ei în loc de tată şi mamă”. Şi mulţi din cei ce stăteau acolo de faţă, auzind acestea, au lăcrimat, şi au plâns chiar şi împăratul şi împărăteasa.

Trecând patru ani de la aceasta şi prunca Eupraxia fiind de cinci ani, împăratul s-a sfătuit cu maica ei şi a logodit-o cu un fiu de senator, copil de neam bun, făgăduind aceluia să aştepte până va veni în vârstă prunca. Deci, întărind cuvântul, împăratul a poruncit Eupraxiei să ia daruri de la logodnic, ca semn de încredinţare a logodnei. Şi trecând câtăva vreme, unul din senatori a voit să ia de soţie pe văduva Eupraxia, care a fost femeie a lui Antigon, şi a rugat pe împărăteasă prin nişte femei cinstite, ca în taină de împăratul să sfătuiască pe Eupraxia să-l ia de bărbat. Şi a trimis împărăteasa femei la văduva Eupraxia, sfătuind-o să se mărite după bărbatul care doreşte s-o ia.

Iar Eupraxia, auzind de un sfat ca acesta, a plâns şi a zis către femeile care veniseră la dânsa: „Amar va fi vouă în veacul ce va să fie, că mă sfătuiţi unele ca acestea, pe mine, care m-am făgăduit lui Dumnezeu să vieţuiesc în curăţia văduviei. Depărtaţi-vă de la mine, voi, care grăiţi cele potrivnice voinţei mele”. Iar femeile, plecând de la dânsa cu ruşine, au spus împărătesei. Şi aflând împăratul de aceea, s-a mâniat foarte pe împărăteasă şi a certat-o, zicându-i: „Cu adevărat ai făcut un lucru ce nu ţi se cade. Oare aşa se cade unei împărătese creştine? Oare aşa te-ai făgăduit lui Dumnezeu să împărăteşti cu bună credinţă? Oare aşa pomeneşti pe Antigon, iubitul nostru prieten şi sfetnicul cel folositor? Pe femeia lui, care a petrecut putină vreme cu dânsul, şi încă de când trăia cu el se învoise şi îşi alesese viaţă curată pentru Dumnezeu, pe aceea tu o sileşti acum a se întoarce la viaţa cea lumească? Nu te-ai temut de Dumnezeu? Cine nu va râde de neînţelegerea ta?”

Atunci împărăteasa s-a umplut de mare ruşine din cuvintele acelea şi a stat vreo două ceasuri negrăind nimic, ca o piatră fără de glas. Deci nu puţină tulburare era între împărat şi împărăteasă, pentru Eupraxia. Auzind Eupraxia acestea, s-a umplut de mare mâhnire, faţa i-a slăbit şi se întristase până la moarte. Deci s-a gândit să plece din Constantinopol în taină şi, plângând cu amar, a zis către fiica sa, Eupraxia: „Fiica mea, avem avere multă în Egipt, să mergem acolo ca să vezi câştigurile tatălui tău şi ale mele, pentru că toate acelea sunt ale tale”. Astfel, luând pe fiica sa împreună cu puţine slugi şi slujnice, a ieşit în taină din cetate şi s-a dus în Egipt, unde petrecea căutându-şi averile sale. Şi umbla prin Tebaida cea dinlăuntru cu slugile şi cu iconomii săi; şi, înconjurând bisericile şi mănăstirile bărbăteşti şi femeieşti, făcea multe daruri şi milostenii, împărţind fără de cruţare aur şi argint.

Era acolo, aproape de cetate, o mănăstire de fecioare, având o sută treizeci de monahii, despre care oamenii povesteau lucruri mari şi minunate, plăcute lui Dumnezeu, pentru că nici una dintre ele nu gusta vin, nici untdelemn, nici struguri şi nici vreun fel de poame. Iar unele dintr-însele, intrând în mănăstirea aceea din copilărie, nu văzuseră niciodată vreun fel de poame. Hrana lor era pâine cu apă, linte şi verdeţuri, dar şi acelea fără untdelemn. Unele mâncau o dată pe zi, seara; altele, a doua zi; iar altele a treia zi primeau puţină hrană. Odihnă şi spălare nu-şi făceau nici un fel. Cât despre baie nici a grăi nu este trebuinţă, pentru că nu sufereau nici să audă de goli­ciunea trupului; iar cuvântul baie era la dânsele de ocară, de ruşine şi de râs. Ele aveau fiecare câte un sac de lână aşternut pe pământ, lung de trei coţi şi lat de un cot, şi pe acela se odihneau puţin. Hainele lor erau făcute din păr, lungi până la pământ, încât le acopereau picioarele. Şi se osteneau, pe cât puteau, fiecare după puterea sa.

Iar când se întâmpla de se îmbolnăvea vreuna, nu primea nici un fel de buruiană ca doctorie; ci răbda boala cu mulţumire, primind-o ca o mare binecuvântare de la Dumnezeu şi de la El singur aştepta ajutor. Şi nici una dintr-însele nu ieşea afară pe porţile mănăstirii, nici nu vorbea cu cei ce veneau, ci numai portăriţa dădea răspunsuri, căci toată sârguinţa lor era să vorbească cu singur Dumnezeu prin rugăciunea minţii şi Aceluia să-I placă. De aceea şi Dumnezeu le asculta rugăciunile lor şi făcea multe semne printr-însele, dând tămăduiri de toate bolile celor ce alergau acolo. Iar fericita văduvă Eupraxia a iubit acea mănăstire foarte mult, pentru viaţa minunată a acelor monahii şi mergea acolo adeseori cu fiica sa; aducând la biserică lumânări şi tămâie.

Iar odată a zis către egumenă şi către celelalte surori mai bătrâne: „Voiesc să fac la mănăstirea voastră puţină milostenie, 20 sau 30 de litre de aur, ca să vă rugaţi lui Dumnezeu pentru mine, pentru fiica mea şi pentru Antigon, tatăl ei cel pristăvit”. Iar egumena, care era diaconiţă, cu numele Teodula, i-a răspuns, zicând: „Doamna mea, aceste roabe ale tale n-au trebuinţă de aur, nici nu doresc averi, pentru că pe toate le-au defăimat în lumea aceasta, ca să se învrednicească a se îndulci cu bunătăţile cele veşnice; de aceea nu voim să avem nimic pe pământ, ca să nu cădem din bogăţiile cereşti. Dar ca să nu te mâhnim pe tine, adu-ne puţin untdelemn în candelele bisericii, lumânări şi tămâie, şi pentru acestea vei lua plată de la Domnul”. Iar Eupraxia a făcut aşa şi a rugat pe egumena şi pe toate surorile să se roage pentru Antigon, bărbatul ei, şi pentru fiica sa.

Iar într-una din zile, Eupraxia, mergând după obicei la mănăs­tirea aceea, egumena pornindu-se ca din Duhul lui Dumnezeu către fiica ei, a zis: „Doamna mea, Eupraxia, iubeşti această mănăstire şi pe aceste surori?” Ea a răspuns: „Da, doamnă, vă iubesc pe voi!” Egumena a zis: „Dacă ne iubeşti, apoi să petreci cu noi în acest chip monahicesc”. Prunca a zis: „Cu adevărat, de nu s-ar mâhni maica mea, apoi n-aş ieşi din locul acesta”. Egumena a zis: „Spune-mi mie adevărul, pe cine iubeşti mai mult, pe noi sau pe logodnicul tău?” Copila a răspuns: „Eu pe el nu-l cunosc, dar pe voi vă cunosc şi vă iubesc. Deci spuneţi-mi şi voi mie, pe cine iubiţi mai mult? Pe mine sau pe acela, pe care îl numiţi logodnic?” Egumena a zis: „Noi te iubim pe tine şi pe Hristosul nostru”. Eupraxia a zis: „Şi eu vă iubesc pe voi şi pe Hristosul vostru!”

Iar Eupraxia, maica sa, şedea şi vărsa multe lacrimi, ascultând cuvintele cele cu bună înţelegere ale fiicei sale. Şi asculta şi egumena cu dragoste cuvintele pruncii celei mici şi se mira că, fiind copilă şi neavând încă şapte ani împliniţi, răspundea aşa de cuminte. Apoi maica sa, umplându-se de jale, a zis către fiică: „Vino, fiica mea, să mergem acasă, căci acum este seară”. Prunca a zis: „Eu voi rămâne aici cu stăpâna egumenă”. Dar egumena i-a zis: „Mergi cu doamna, maica ta, acasă, căci nu vei putea petrece aici; pentru că nici o copilă nu poate să vieţuiască aici, decât numai cele ce s-au făgăduit lui Hristos”. Iar ea a întrebat: „Unde este Hristos?” Iar egumena, veselindu-se, i-a arătat cu degetul icoana Mântuitorului.

Şi alergând copila, a sărutat icoana Lui şi, întorcându-se spre egumenă, a zis: „Şi eu mă făgăduiesc lui Hristos şi de acum nu mă voi mai duce cu maica mea, ci voi rămâne cu voi”. Egumena a zis: „Fiică, nu ai pe ce dormi şi nu vei pute,a sta aici”. Copila a zis: „Pe ce dormiţi voi, pe aceea voi dormi şi eu”. Deci, apropiindu-se noaptea, maica şi egumena amăgeau pe copilă în tot chipul ca să iasă din mănăstire şi să meargă acasă, dar nimic n-au sporit, nevrând deloc să iasă de acolo. Atunci egumena a zis către dânsa: „Fiică, de vei voi să rămâi aici, ţi se cade să înveţi carte şi Psaltirea şi să posteşti până seara, ca şi celelalte surori”. Copila a răspuns: „Voi posti şi voi învăţa de toate, numai lăsaţi-mă să rămân aici!” Atunci egumena a zis către maica copilei: „Doamna mea, las-o pe ea aici, pentru că văd că darul lui Dumnezeu a strălucit într-însa; iar faptele cele drepte ale tatălui ei şi viaţa ta cea curată, rugăciunile părinteşti ale amândurora şi binecuvântarea Domnului o vor duce pe ea la viaţa veşnică”.

Atunci Eupraxia cea de bun neam sculându-se şi punând pe fiica sa înaintea icoanei Mântuitorului, şi-a ridicat mâinile în sus şi a zis cu lacrimi: „Doamne Iisuse Hristoase, îngrijeşte Tu de copila aceasta, căci pe Tine Te-a dorit şi s-a dat pe sine Ţie!” Apoi, întorcându-se către copilă, i-a zis: „Fiica mea, Eupraxia, Dumnezeu, Care a întărit munţii cei nemişcaţi, Acela să te întărească pe tine întru frica Lui”. Zicând acestea, a dat-o în mâinile egumenei, plângând şi bătându-se în piept. Şi toate monahiile plângeau împreună cu dânsa, şi astfel a ieşit din mănăstire, încredinţând lui Dumnezeu pe fiica sa.

Iar a doua zi dimineaţă, venind ea iarăşi la mănăstire, egumena a luat pe fecioara Eupraxia, a dus-o în biserică şi, făcând rugăciune, a îmbrăcat-o pe ea în chipul monahicesc cel îngeresc, fiind de faţă maica ei. Iar maica sa, văzând-o pe ea în chipul îngeresc, şi-a ridicat mâinile spre cer şi a început a se ruga lui Dumnezeu pentru dânsa, zicând: „Împărate cel veşnic, Care ai început într-însa lucrul cel bun, Tu să îl şi săvârşeşti într-însa. Dă-i ei să umble după voia Ta cea sfântă, ca orfana aceasta, care s-a aruncat spre Tine din tinereţe, să câştige milă de la Tine, Făcătorul ei”. Apoi a zis către fiică: „Fiica mea, iubeşti haina aceasta monahicească?” Copila a răspuns: „Cu adevărat o iubesc, pentru că am auzit de la maica egumenă şi de la celelalte monahii, că această haină o dă Hristos celor ce-L iubesc pe El ca semn de logodire”. Şi a zis maica sa: „Fiică, Hristos, Căruia te-ai logodit, să te facă pe tine vrednică cămării Sale!”

Zicând aceasta, a sărutat pe fiica sa, pe egumenă şi pe toate surorile şi a ieşit din mănăstire; şi mergea, după obiceiul ei, pe la celelalte mănăstiri ale pustiei din părţile Egiptului, şi pe la cele din cetăţi şi pe la locuinţele săracilor, făcând bine tuturor lipsiţilor şi celor ce aveau trebuinţă, din averile sale. Şi pretutindeni străbătea slava acestei fericite văduve, Eupraxia, pentru faptele cele bune şi pentru milosteniile ei cele multe, încât a ajuns şi la auzul împăratului Teodosie cel Mare şi al boierilor lui. Deci, minunându-se toţi de o viaţă ca aceasta a ei, slăveau pe Dumnezeu, Care a întărit-o pe ea, pentru că se auzea despre dânsa că nu mânca peşte, nici nu gusta vin, ci postea în toate zilele până seara, şi târziu primea hrană pustnicească foarte puţină – linte sau verdeţuri -, încât, cu adevărat, tuturor le era de mirare o înfrânare ca aceasta a ei în mijlocul îndestulărilor celor îmbelşugate.

Şi trecând câţiva ani, egumena mănăstirii celei zise mai sus, chemând pe Eupraxia, femeia cea îmbunătăţită, i-a zis în taină: „Doamna mea, voiesc să-ţi spun un lucru, dar să nu te tulburi”. Ea i-a zis: „Spune-mi, doamna mea, ceea ce voieşti”. Egumena i-a zis: „De voieşti să rânduieşti ceva pentru fiica ta, rânduieşte degrabă, pentru că am văzut în vis pe bărbatul tău, Antigon, care stând în slavă mare înaintea Domnului Hristos, îl ruga să-ţi poruncească ţie să ieşi din trup şi de acum să fii cu dânsul, ca să te îndulceşti cu el de aceeaşi slavă de care s-a învrednicit pentru viaţa sa cea îmbunătăţită”.

Auzind acestea dreptcredincioasa femeie, nu numai că nu s-a tulburat, dar s-a şi bucurat foarte mult, pentru că dorea şi ea să se dezlege de trup şi să treacă la Hristos. Deci îndată a chemat pe fiica sa, care se făcuse de doisprezece ani, şi a grăit către dânsa: „Eupraxia, fiica mea, pe mine mă cheamă acum Hristos, după cum mi-a spus maica egumenă, căci s-a apropiat ziua sfârşitului meu. De aceea, toată averea tatălui tău şi a mea o dau în mâinile tale, ca s-o rânduieşti cu bună credinţă şi să moşteneşti împărăţia lui Dumnezeu”. Iar fecioara Eupraxia a început a plânge, zicând: „Amar mie, că sunt străină şi săracă”.

Iar maica sa a grăit către dânsa: „Fiică, ai pe Hristos tată şi logodnic, deci nu eşti străină, nici săracă. Ai maică în locul meu pe egumenă, numai să te sârguieşti a săvârşi ceea ce ai făgăduit lui Hristos. Teme-te de Dumnezeu, cinsteşte pe surori, slujindu-le cu smerenie, şi să nu gândeşti niciodată în inima ta că eşti de neam împărătesc, zicând: «Se cade ca ele să-mi slujească mie, iar nu eu lor!» Fii smerită, ca să te iubească Dumnezeu; fii săracă pe pământ, ca să te îmbogăţeşti în cer. Toate le ai în mâinile tale şi de va fi trebuinţă mănăstirii de vreo avere, dă cât va trebui. Roagă-te pentru tatăl tău şi pentru mine, ca să aflăm milă de la Dumnezeu şi să ne izbăvim de muncile cele veşnice”. Acestea sfătuind fericita Eupraxia pe fiica sa, a treia zi s-a mutat către Domnul şi a fost îngropată în mănăstirea aceea.

Şi auzind împăratul că Eupraxia, soţia lui Antigon, a murit, a chemat pe senatorul acela, cu al cărui fiu era logodită fecioara Eupraxia, şi i-a spus de dânsa că a intrat în mănăstire şi s-a lepădat de lume. Iar acela a rugat pe împărat cu dinadinsul ca să trimită degrabă la dânsa şi să-i poruncească să vină la Constantinopol la logodnicul său fără zăbavă, ca să se săvârşească nunta. Şi împăratul a făcut îndată aceea. Iar mireasa lui Hristos, Eupraxia, luând scrisoarea împăratului şi citind-o, a râs. Apoi, şezând, a scris împăratului cu mâna sa, astfel: „Stăpâne împărate, oare aşa îmi porunceşti mie, roabei tale, ca să las pe Hristos şi să mă însoţesc cu un om stricăcios şi muritor, care astăzi este, iar mâine îl mănâncă viermii? Să nu-mi fie mie a face aceasta şi acel om să nu te mai supere pe măria ta, deoarece eu m-am logodit cu Hristos şi nu este cu putinţă ca să-L mint. Deci mă rog stăpânirii tale, adu-ţi aminte de părinţii mei şi luând toate averile lor, împarte-le sfintelor biserici, la mănăstiri, la săraci, la văduve şi la sărmani, iar pe robi şi pe roabe liberează-i. Şi porunceşte celor ce chivernisesc averile părinteşti, să ierte toate datoriile celor datori şi rânduieşte-le bine toate, stăpâne al meu; ca eu să fiu fără de grijă şi să slujesc fără împiedicare Hristosului meu, Căruia m-am încredinţat cu tot sufletul. Şi rugaţi-vă şi voi Domnului pentru mine, roaba voastră, stăpâne împărate şi împărăteasă, ca să mă facă vrednică slujbei Sale celei dulci”.

Deci scriind Eupraxia cu mâna sa o scrisoare ca aceasta, a pecetluit-o şi a dat-o trimisului. Iar acela, întorcându-se în Constan­tinopol, a luat împăratul scrisoarea Eupraxiei şi, citind-o împreună cu împărăteasa la singurătate, au vărsat multe lacrimi de umilinţă şi s-au rugat lui Dumnezeu pentru Eupraxia. Iar a doua zi, împăratul a che­mat pe toţi boierii şi pe tatăl tânărului acela cu care fusese logodită Eupraxia şi a poruncit să citească scrisoarea ei înaintea tuturor.

Şi auzind toţi, s-au umplut de lacrimi şi au zis: „O, împărate, cu adevărat fecioara este neam cu tine, fiică bună a părinţilor celor buni: Antigon şi Eupraxia, ramură sfântă a rădăcinii celei sfinte”. Şi toţi într-un glas au slăvit pe Dumnezeu. Iar tatăl logodnicului n-a mai îndrăznit să zică nimic împăratului despre Eupraxia. Deci împăratul a rânduit bine toate averile care rămăseseră de la părinţii ei, împărţin- du-le la biserici şi la săraci şi făcând toate după dorinţa sa. Iar după aceea nici el n-a mai trăit mult şi s-a dus către Domnul.

Iar Eupraxia a început a se nevoi mai cu osârdie, slujind lui Dumnezeu din toate puterile. Şi era de doisprezece ani când şi-a ales viaţa cea mai aspră. Drept aceea, la început mânca numai o dată pe zi, seara; apoi a început a posti până la a doua zi şi după aceea până la a treia zi. Şi se ostenea slujind surorilor cu toată sârguinţa, făcând toate lucrurile cele mai proaste cu smerenie: mătura casa trapezei şi celelalte chilii, punea surorilor aşternuturile, aducea apă şi lemne în bucătărie, fierbea bucate şi spăla vasele. Şi nu era în toate slujbele mănăstirii mai sârguitoare decât dânsa.

Şi era obiceiul în mănăstirea aceea, că dacă se întâmpla vreunei surori în vis vreo ispitire de la diavol, era datoare să spună îndată egumenei de aceea; iar egumena se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi să izgonească pe diavol de la sora aceea. Şi îi poruncea ei să adune pietre şi să le aştearnă sub aşternutul său, pe care se odihnea, şi deasupra aşternutului să presare cenuşă şi să se odihnească pe acelea până la zece zile. Drept aceea, într-o vreme, şi Eupraxia fiind bântuită în vis de oarecare nălucire de la ispititorul diavol, a adunat pietre sub aşternutul său de lână, apoi l-a presărat cu cenuşă pe deasupra. Iar egumena, văzând aceea, a zâmbit şi a zis către una din cele mai bătrâne: „Iată că şi această fecioară a început a pătimi supărare de la diavol!”

Deci a început a se ruga pentru dânsa, zicând: „Dumnezeule, Cel ce ai făcut-o pe ea după chipul Tău şi i-ai poruncit să ia această rânduială monahicească, întăreşte-o în frica Ta şi păzeşte-o de asupri­rile drăceşti”. Apoi, chemând pe Eupraxia la dânsa, i-a zis: „Pentru ce nu mi-ai zis mie de ispitirea diavolească care ţi s-a întâmplat, ci ai tăinuit-o de mine?” Iar ea, căzând înaintea picioarelor egumenei, a răspuns: „Iartă-mă, doamna mea, că mi-a fost ruşine să-ţi spun”. Egumena a grăit către dânsa: „Fiica mea, acesta este începutul luptei tale cu vrăjmaşul; îmbărbătează-te ca să-l biruieşti şi să te încununezi!”

Iar după o vreme, Eupraxia, fiind supărată iarăşi de vrăjmaşul, a spus unei surori cu numele Iulia, care o iubea foarte mult pe dânsa şi o povăţuia la nevoinţă. Iar Iulia i-a zis: „Eupraxia, doamna mea, nu tăinui aceasta de egumenă, ci spune-i ei precum se cade, ca să se roage pentru tine; pentru că se spune despreadânsa, că şi ea în tinereţile sale a răbdat multe ispite de la diavol. încă se spune despre dânsa şi aceasta, că într-o noapte, foarte ispitindu-se, a ieşit din chilie şi, stând afară într-un loc osebit, iară acoperământ, şi-a ridicat mâinile spre cer şi a petrecut 40 de zile şi 40 de nopţi, nemâncând, nici bând, nici dormind, ci stătea şi se ruga lui Dumnezeu, până ce a biruit pe diavol. Şi noi toate suntem ispitite de potrivnic, dar nădăjduim spre Hristos, că vom birui pe ispititorul nostru cu ajutorul Lui. De aceea, soră, nu te mira de aceasta, nici nu te tulbura; ci spune degrab egumenei, fără să te ruşinezi, ceea ce ţi s-a întâmplat”. Acestea auzindu-le Eupraxia, a mulţumit Iuliei, zicându-i: „Să-ţi ajute Dumnezeu, soro, că m-ai folosit pe mine şi mi-ai întărit sufletul. Cu adevărat voi merge şi voi spune doamnei celei mari, ceea ce mi s-a întâmplat”. Iulia a zis: „Nu numai să-i spui, dar s-o şi rogi pe dânsa să se roage pentru tine şi să adauge la nevoinţa ta”.

Deci, mergând Eupraxia, a spus egumenei de acea ispită diavolească, iar egumena a zis către dânsa: „Nu te mira de aceasta, fiica mea, pentru că diavolul adună toate armele şi se scoală împotriva noastră; dar nu te teme, ci stai cu bărbăţie şi cu minte nemişcată, ca să nu te biruiască, pentru că mult ai să fii ispitită de el. Iar tu nevoieşte-te ca să-l biruieşti şi vei lua de la Hristos, Mirele tău, cununile biruinţei. Deci adaugă la nevoinţa ta pustnicească cât poţi să rabzi, căci cel ce se nevoieşte, ia darul. însă spune-mi, fiică, cum posteşti?” Eupraxia a zis: „A treia zi primesc hrană”. Egumena i-a zis: „Adaugă încă o zi la postirea ta, ca să mănânci a patra zi după apusul soarelui”.

Şi a primit Eupraxia porunca aceea cu bucurie. Apoi, când era în vârstă de douăzeci de ani, se întărea în puterea trupească şi era frumoasă la vedere, ca una ce era cu adevărat de neam boieresc şi împărătesc. Şi pătimind iarăşi ispitire, i-a spus egumenei. Iar egume­na i-a zis: „Nu te teme, fiica mea, căci Dumnezeu este cu tine!” Şi era într-un loc din mănăstire o grămadă de pietre. Deci, egumena, vrând să încerce ascultarea şi smerenia Eupraxiei şi s-o îndemne spre mai mare osteneală, i-a zis: „Vino, fiică, mută pietrele acestea de aici şi pune-le aproape de cuptor”. Iar Eupraxia îndată a început a muta pietrele acelea, între care erau unele pietre mari, pe care abia puteau să le ridice două surori tari; iar ea singură ridicându-le şi punându-le pe umeri, le muta, căci era puternică cu trupul şi mai puternică cu ascultarea. Şi nici uneia dintre surori n-a zis: „Ajutaţi-mă că pietrele sunt grele” sau că „Sunt flămândă şi slăbesc”, ci îşi îndeplinea porunca cu osârdie. Iar după ce a mutat toate pietrele acelea, trecând câteva zile, egumena i-a zis: „Nu este bine ca pietrele acestea să fie aproape de cuptor; deci mută-le iarăşi la locul cel dintâi”. Iar ea, neîmpotrivindu-se deloc, iarăşi s-a apucat de lucru şi făcea cu sârgu- inţă ceea ce i se poruncise.

Şi s-au minunat surorile văzând o ascultare ca aceea a ei, răbdarea şi iubirea sa de osteneală. Iar unele dintre cele tinere râdeau, dar altele îi ziceau: „Întăreşte-te, soră Eupraxia, şi îmbărbătează-te!” Iar ea se ostenea, bucurându-se. Deci osteneala ei s-a îndelungat până la treizeci de zile, până ce egumena i-a poruncit să înceteze lucrul acela şi a trimis-o în pitărie la ascultare. Iar ea făcea cu mare bucurie toate cele poruncite ei: uneori cernea făina în pitărie, frământa aluatul şi cocea pâinea; alteori fierbea lintea în bucătărie şi tăia lemne; alteori slujea la masa surorilor; şi niciodată nu s-a lenevit la nici un lucru, nici s-a lepădat sau n-a băgat de seamă sau a cârtit; ci la toate slujbele era ascultătoare cu trezvie, sârguitoare şi răbdătoare. Încă n-a lăsat niciodată nici pravila cea obişnuită de rugăciune, adică Miezonoptica, cântarea Utreniei, a Ceasului întâi, a celui de-al treilea, a celui de-al şaselea şi a celui de-al nouălea; iar după cântarea cea de seară, punea masa surorilor.

Şi a mai încercat diavolul s-o supere pe Eupraxia cu năluciri de noapte, căci i s-a arătat odată în vis, în chipul acelui tânăr cu care se logodise, ca şi cum ar fi venit cu mulţi ostaşi, ar fi răpit-o şi o ducea cu sila din mănăstire. Iar ea, fiind culcată pe pat şi dormind, a început a striga în somn, chemând pe surori, ca să-i ajute şi s-o scape din mâinile aceluia ce o fura. Deci surorile s-au trezit la strigătul ei şi, alergând la dânsa, au deşteptat-o şi au întrebat-o de pricina strigării ei. Atunci ea le-a spus de înfricoşarea diavolească pe care a văzut-o în vis şi toate au început a se ruga pentru dânsa.

După aceea, fiind iarăşi supărată de ispititorul, egumena i-a zis: „Fiica mea, Eupraxia, fereşte-te să nu-ţi slăbească diavolul mintea ta, căciîţi vei pierde osteneala. Mai rabdă încă putină vreme, luptându-te bărbăteşte cu el, şi el va fugi de la tine”. De asemenea şi Iulia zicea către dânsa: „Eupraxia, sora mea, dacă acum, cât suntem tinere şi tari, nu ne vom lupta cu vrăjmaşul nostru şi nu-l vom birui, apoi la bătrâneţe cum îl vom birui?” Eupraxia a zis către dânsa: „Iulia, sora mea, viu este Domnul, că de-mi va porunci maica egumenă, nu voi gusta pâine toată săptămâna, până ce Domnul îmi va ajuta să biruiesc pe vrăjmaşul ce mă supără”. Iulia a zis: „Cu adevărat, sora mea, eu nu pot să postesc atâta, iar tu de vei putea, bine vei- face; pentru că nu este nici una în această mănăstire care să poată petrece o săptămână întreagă fără de hrană, afară de maica egumenă”.

Deci Eupraxia, mergând la egumenă, a rugat-o ca să-i poruncească ei să primească acel fel de post, ca să nu mănânce toată săptămâna. Egumena i-a zis: „Fiica mea, fă toate cele ce-ţi sunt cu putinţă. Dumnezeu, Care te-a făcut pe tine, să te întărească şi să-ţi dea biruinţă asupra diavolului!” De atunci Eupraxia a început a posti câte o săptămână întreagă, mâncând numai Duminica, şi nedepărtân- du-se de la slujbele mănăstireşti, nici de la slujirile surorilor, încât toate se mirau de ne voinţele ei. Iar unele din surori ziceau: „Astăzi este un an de când căutăm să vedem pe Eupraxia şezând vreodată, măcar atunci când mănâncă; dar n-am putut s-o vedem, decât numai târziu, când se culcă să se odihnească. încă şi hrana o mănâncă în picioare”. De aceea toate surorile o iubeau pe dânsa, că se ostenea şi se smerea aşa, fiind ea din sânge împărătesc. Şi se rugau lui Dumnezeu pentru dânsa, ca să-i dea putere şi mântuire.

Între dânsele era o monahie cu numele Ghermana, despre care se spunea că este născută din părinţi robi şi săraci. Numai ea nu iubea pe cea iubită de toate, pe fericita Eupraxia, fiind împinsă spre zavistie de diavol. Deci într-o zi, acea monahie cu numele Ghermana, aflând pe Eupraxia slujind singură în bucătărie, i-a zis în batjocură: „Eupraxia posteşte toată săptămâna, ca şi egumena, iar noi nu putem. Deci ce vom face de ne va porunci egumena să postim şi noi aşa?” Grăit-a către dânsa Eupraxia: „Iartă-mă, că nu este aşa. Stăpâna noastră, maica egumena, ne-a poruncit ca fiecare după puterea sa să se nevoiască, iar mie nu mi-a pus jugul acesta cu sila”. Dar Ghermana, umplându-se de mânie, a zis: „Vicleano şi plino de toată răutatea, cine nu ştie că tu faci cu făţărnicie aceasta, spre arătare şi spre slavă deşartă, vrând ca după moartea egumenei să ţi se dea ţie această cinste? Dar cred lui Hristos că niciodată nu te vei învrednici să fii mai mare peste noi!”

Atunci Eupraxia a căzut înaintea picioarelor ei, zicându-i cu smerenie: „Iartă-mă, doamna mea, că am greşit lui Dumnezeu şi ţie!” Iar egumena, înştiinţându-se de aceea, a chemat pe monahia Ghermana şi a început a o ocărî pe ea înaintea tuturor surorilor, zicându-i: „Roabă vicleană şi străină de Dumnezeu, ce rău ţi-a făcut ţie Eupraxia, de îi faci împiedicare în lucrarea ei cea plăcută Domnului? Deci să fii străină de cântarea bisericească şi de masa cea de obşte, ca o nevrednică”. Iar Eupraxia a rugat-o mult cu lacrimi pe egumenă să ierte pe Ghermana, dar n-a putut s-o înduplece pe ea până la treizeci de zile. Iar după treizeci de zile, Eupraxia a luat pe Iulia şi a rugat pe surorile cele mai bătrâne, ca ele să roage pe egumenă să ierte pe Ghermana. Deci chemând egumena pe Ghermana, i-a zis: „Ticăloaso, oare n-ai socotit în mintea ta cât de mare rău este să împiedici pe cineva de la alergarea cea îmbunătăţită Nici la aceasta nu te-ai gândit, că aceea, fiind fiică de senator şi de neam împărătesc, s-a smerit pe sine atâta şi s-a robit pentru Dumnezeu, încât îţi slujeşte şi ţie, nevrednicei?” Atunci toate surorile au început a ruga pe egumenă pentru Ghermana şi abia au înduplecat-o de a iertat-o. Deci vrăjmaşa cea văzută a încetat o vreme din răutate.

Însă diavolul, nevăzutul vrăjmaş, nu înceta luptându-se împotriva Eupraxiei, mâniindu-se foarte tare asupra ei, ca cel ce se biruia de o smerenie ca aceea. Deci într-o noapte a adus asupra ei nişte năluciri mireneşti spurcate şi foarte tare a tulburat-o cu acelea. Iar ea, simţind acel cumplit război al vrăjmaşului, care se înarmase asupra ei, a sărit jos de pe pat şi, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a ieşit din chilia sa şi, ducându-se afară într-un loc osebit, şi-a întins mâinile sale spre cer. Şi ridicându-şi ochii şi mintea în sus, a stat astfel, rugându-se ziua şi noaptea, până la patruzeci de zile, nemişcată ca un stâlp, nemâncând, nici bând, fără să vorbească cu cineva, nedormind şi nelăsând mâinile în jos. Iar egumena, înştiinţându-se de la început de aceasta, a venit la dânsa şi i-a zis: „Fiică, Dumnezeu să te întărească şi să-ţi dea răbdare”. Iar Eupraxia avea atunci douăzeci şi cinci de ani de la naşterea ei. Şi stând ea paisprezece zile, egumena şi surorile zâmbeau şi se veseleau, văzând-o pe dânsa răbdând astfel.

Şi sfârşindu-se treizeci de zile, surorile au început a se minuna şi au zis către egumenă: „Doamnă maică, precum vedem, Eupraxia voieşte să săvârşească osteneala ta de patruzeci de zile, precum ai stat tu altădată tot aşa”. Iar egumena a zis: „Să ne rugăm toate pentru dânsa, ca s-o întărească pe ea Dumnezeu”. Şi sfârşindu-se cele patruzeci de zile, a mai stat după aceea încă cinci zile; apoi, slăbind, a căzut la pământ, zăcând ca o moartă. Şi adunându-se surorile, au dus-o pe ea în casă, dar nu puteau să-i îndoaie mâinile, pentru că era cu totul înlemnită, şi nici nu putea să vorbească vreun cuvânt. Deci, aducând egumena oarecare hrană, a lipit-o la gura ei, zicându-i: „Fiică Eupraxia, gustă în numele Domnului nostru Iisus Hristos”. Atunci, îndată luând în gură, a gustat şi a vorbit. Şi a luat puţină putere şi s-a sculat, şi au dus-o pe ea în biserică, dând mulţumire lui Hristos Dumnezeu, Care a întărit pe roaba Sa spre atâta nevoinţă. După aceasta, Eupraxia primind câte puţină mâncare, a început să se întărească.

Din acea vreme, diavolul n-a mai putut să supere pe Eupraxia cu năluciri spurcate şi cu războaie de patimi trupeşti, toate ispitirile lui fiind biruite de mireasa lui Hristos. Atunci el a început a scorni alte meşteşugiri împotriva ei, ca cel ce din început este ucigaş de oameni, vrând să o piardă pe ea din viaţa aceasta astfel: într-una din zile, fericita Eupraxia s-a dus cu un vas la puţ să scoată apă, dar diavolul, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, apucând-o, a aruncat-o în puţ. Şi, după cum singură a spus după aceea, a căzut cu capul în apă până la fund şi, înotând, s-a apucat de funia de care era atârnată găleata; apoi a strigat, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi!” Deci, dându-se de ştire că Eupraxia a căzut în puţ, surorile şi egumena au alergat şi au scos-o afară. Iar ea, făcându-şi cruce, a zâmbit şi a zis: „Viu este Hristosul meu, iar tu, diavole, nu mă vei birui pe mine, nici îţi voi da ţie loc; că iată până în ziua de astăzi aduceam apă cu un vas, iar de acum încolo voi începe a aduce cu două! Şi făcea aşa.

După aceasta i s-a întâmplat ei că, tăind lemne pentru slujba bucătăriei, pe când a ridicat securea în sus ca să lovească lemnul, diavolul i-a împleticit mâinile şi s-a lovit cu securea la picior, tăindu-şi glezna. Deci şi-a făcut o rană mare de unde a curs mult sânge; şi, slăbind, a căzut la pământ ca moartă. Atunci Iulia, văzând aceea, s-a înspăimântat şi, strigând, a alergat la surori şi le-a spus că Eupraxia s-a tăiat la picior cu securea şi a murit. Şi s-au adunat surorile şi, înconjurând-o pe ea, plângeau. Deci a venit şi egumena şi a turnat apă rece pe faţa ei; apoi, însemnând-o cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: „Eupraxia, fiica mea, ce este aceasta? Ai murit? Caută şi vorbeşte cu surorile, că sunt în mare mâhnire pentru tine!” Iar ea, căutând cu ochii spre ele, a zis către egumenă: „Nu plânge, doamna şi maica mea, că sufletul meu este în mine!”

Atunci egumena s-a rugat Domnului, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, vindecă pe roaba Ta, că mult pătimeşte pentru Tine”. Apoi, învelindu-i piciorul cu un petec de lână, a ridicat-o, ca să o ducă în chilie. Iar Eupraxia, căutând şi văzând lemnele, a zis: „Viu este Domnul că nu mă voi duce de aici, până ce nu voi aduna lemnele şi nu le voi duce la bucătărie” Atunci Iulia a zis: „Le voi aduna eu, iar tu du-te să te odihneşti”. Însă Eupraxia n-a lăsat pe Iulia să adune lemnele, ci singură, umplându-şi braţele cu despicături, le ducea. Şi avea de suit multe trepte la casa aceea. Şi când Eupraxia s-a suit pe treapta cea mai de sus, diavolul i-a împleticit picioarele şi a împie­dicat-o. Iar ea, călcând pe marginea hainelor sale, a căzut cu faţa în jos pe lemnele pe care le ducea în mâini şi i s-a înfipt o despicătură în faţa ei, aproape de ochi.

Atunci Iulia, strigând, a alergat la dânsa şi i-a zis: „Oare nu ţi-am spus să te odihneşti, că nu poţi să duci lemnele, iar tu nu m-ai ascultat?” Eupraxia a zis: „Nu te mâhni, soră, ci scoate binişor lemnul din faţa mea, căci ochiul meu, cu darul lui Hristos, este sănătos”. Şi scoţându-se lemnul, a curs mult sânge din rană; deci egumena, luând untdelemn şi sare, şi făcând rugăciune, i-a uns rana. Şi a zis Iulia către Eupraxia: „Mergi, doamna mea, culcă-te pe patul tău şi odihneşte-te, iar eu voi sluji surorilor noastre”. Eupraxia a zis: „Viu este Domnul meu, că nu mă voi odihni, până ce nu voi săvârşi ascultarea mea către surori”. Deci toate surorile o rugau mult să se odihnească pentru durerile rănilor, dar n-a voit să se odihnească; ci stătea fierbând bucatele, deşi îi curgea sânge din amândouă rănile. Şi nu s-a odihnit până ce n-a slujit şi la masa surorilor. Deci, împlinindu-şi desăvârşit slujba sa, a mers seara târziu de s-a culcat. Iar Dumnezeu, văzând marea ei răbdare, a tămăduit rănile ei degrab şi s-a făcut sănătoasă.

Iar diavolul crăpa de zavistie şi încă încerca s-o piardă pe fericita Eupraxia; căci odată, suindu-se ea cu surorile la o chilie din catul al treilea, pentru o trebuinţă oarecare, el a aruncat-o jos. Iar surorile care erau cu dânsa au alergat pe scară, pentru că li se părea că a murit, căzând de la aşa înălţime. Dar ea, sculându-se de jos fără de vătămare, mergea spre dânsele. Iar ele au întrebat-o: „Oare n-ai murit?” Ea a răspuns: „Nu ştiu cum am căzut şi cum m-am sculat”. Atunci toate au preaslăvit pe Dumnezeu, Cel ce a păzit pe roaba sa de la moarte.

Altădată, fierbând verdeţuri pentru surori, când a voit să ia căldarea de pe foc, diavolul i-a împiedicat picioarele şi a căzut, iar căldarea cu mâncarea cea fiartă s-a prăvălit peste faţa ei. Iar Iulia, care slujea împreună cu dânsa, a strigat că Eupraxia s-a opărit. Deci s-au adunat surorile care erau în apropiere; însă Eupraxia, sculându-se degrabă de la pământ, a zis zâmbind către Iulia: „Ce ai făcut, soro, că ai tulburat în zadar pe surori şi pe egumenă?” Şi toate au văzut faţa ei sănătoasă, fără nici o arsură. Iar egumena s-a uitat în căldare şi a văzut fiertura care rămăsese pe fund, încă clocotind, şi a zis către Eupraxia: „Nu s-a atins de tine fiertura?” Ea a răspuns: „Viu este Domnul, că pe faţa mea am simţit apă rece, iar nu fiartă”. Şi s-a minunat egumena şi a zis: „Fiica mea, Dumnezeu să te păzească până la sfârşit”. După aceasta a zis deosebi către celelalte surori bătrâne: „Oare vedeţi voi că Eupraxia s-a învrednicit de darul lui Dumnezeu? Căci şi căzând din catul al treilea, n-a murit; şi fiertura vărsându-se peste faţa sa, nu a vătămat-o!” Şi au zis surorile: „Vedem că Eupraxia este adevărata roabă a lui Dumnezeu şi Domnul o păzeşte, căci a ferit-o de atâtea ispite”.

La mănăstirea aceea veneau multe femei mirence din cetăţile cele de aproape şi din satele dimprejur, aducând pe copiii lor bolnavi şi îndrăciţi. Pentru că Domnul, precum s-a zis mai înainte, dădea tămăduiri de boli şi izgonea diavolii cu rugăciunile egumenei şi ale surorilor care vieţuiau după Dumnezeu. Căci ele se adunau în biserică şi făceau rugăciuni împreună pentru orice fel de bolnavi, iar aceia câştigau tămăduire şi se întorceau acasă sănătoşi. Şi era în mănăstirea aceea o oarecare femeie îndrăcită, pe care din tinereţile ei o muncea un demon cumplit ce vietuia într-însa, mai-mare al celor­lalte duhuri necurate. Şi era acea femeie legată cu lanţuri de mâini şi de picioare, şi scrâşnea din dinţi, şuiera, făcea spume, răcnea foarte tare, încât toate se spăimântau de glasul şi ţipătul ei.

Şi de multe ori egumena cu surorile cele bătrâne se rugau lui Dumnezeu în biserică, ca să izgonească pe diavol din femeia aceea care pătimea, dar rugăciunea lor nu era auzită; căci, după rânduiala lui Dumnezeu, acel lucru se păzea spre mai mare minune şi spre arătarea sfinţeniei miresei lui Hristos, Eupraxia, precum se va arăta mai la urmă. Şi atât de cumplit era acel diavol din femeie, încât nimeni nu putea să se apropie de ea. Şi era legată într-o casă, dedesubt, la un stâlp, iar hrana şi băutura i se dădeau de departe, căci legând vasul cu mâncare de un băţ lung, puneau pâine, bob şi orice fel de verdeţuri, şi aşa i-l întindeau. Iar ea, de multe ori, apucând vasul şi bătui, le arunca în fata celor ce i le aduceau. Şi aşa a fost ţinută în mănăstire multă vreme.

Iar într-una din zile, portăriîa, venind la egumenă, i-a spus că a venit o femeie plângând, având cu sine un copil în vârstă de opt ani, care era slăbănog, mut şi surd; şi femeia cerea rugăciuni pentru tămăduirea copilului său. Iar egumena ştiind din descoperirea lui Dumnezeu, că acum se dăduse Eupraxiei darul tămăduirii şi putere asupra duhurilor necurate, a chemat-o şi i-a zis: „Du-te şi ia pe copil de la maica aceea care stă dinaintea porţii şi adu-l aici”. Iar ea, ducându-se şi văzând pe copil foarte bolnav, slăbănog, mut şi surd, i-a fost milă de el şi a suspinat. Deci, însemnându-l cu Sfânta Cruce, a zis: „Fiule, Dumnezeu, Care te-a făcut pe tine, Acela să te tămăduiască”. Şi, luându-l pe mâini, l-a dus la egumenă.

Iar copilul, fiind dus cu mâinile ei, îndată s-a tămăduit şi a grăit, începând a chema pe mama sa. Deci Eupraxia, văzând pe copil că grăia, s-a spăimântat şi l-a lăsat jos; iar copilul, sculându-se, a alergat la poartă, strigând pe maica lui. Şi ducându-se portărita, i-a spus egumenei. Drept aceea, egumena, chemând pe mama acelui copil, a zis către dânsa: „Soro, pentru aceea ai venit, ca să ne ispiteşti pe noi, aducându-ti copilul sănătos?” Iar maica copilului a răspuns: „Stăpâna mea, mă jur pe Domnul Hristos, că până în ceasul acesta, copilul meu nici nu grăia, nici nu auzea, nici nu lucra cu mâinile nimic, nici cu picioarele nu putea să umble. Iar când această cinstită fecioară l-a luat pe el pe mâini, îndată a grăit şi s-a făcut sănătos şi a început a umbla”. Atunci egumena a zis către acea femeie: „Cu darul lui Hristos, ai pe copilul tău sănătos; deci, du-te cu pace, slăvind pe Dumnezeu!”

Şi plecând femeia cu pruncul său tămăduit, egumena a zis către Eupraxia: „Fiică, voiesc ca să hrăneşti cu mâinile tale pe acea soră care pătimeşte de îndrăcire în mănăstirea noastră, de nu te temi de ea”. Eupraxia a zis: „Nu mă tem, doamna mea, şi ceea ce-mi vei porunci, o voi face”. Deci luând Eupraxia un vas cu fiertură şi pâine, s-a dus la cea îndrăcită. Iar aceea îndată scrâşnind din dinţi, s-a repezit la dânsa şi, apucând vasul, voia să-l sfărâme. Iar Eupraxia, apucând-o pe ea de mână, i-a zis: „Viu este Domnul, că te voi arunca la pământ şi, luând toiagul egumenei noastre, te voi bate pe tine aspru, ca de acum să nu mai faci neorânduieli”. Iar femeia îndrăcită, văzând că Eupraxia este mai tare decât dânsa, Domnul întărind pe roaba sa, a început a se teme şi a tăcut. Iar sfânta a început cu blândeţe a o îndemna pe ea, zicându-i: „Şezi, sora mea, mănâncă şi bea şi nu te tulbura”. Atunci ea, şezând, a mâncat, a băut şi s-a odihnit.

Din acea vreme a început a nu-i mai da ei hrană de departe cu băţul, ci hrana o primea din mâinile Eupraxiei, minunându-se toate surorile. Iar când începea vreodată îndrăcită a se tulbura, a face nebunii şi a striga, surorile îi ziceau: „Taci, că vine Eupraxia la tine cu băţul şi te va bate!” Şi îndată îndrăcită se îmblânzea şi tăcea. Iar monahia Ghermana, cea mai sus pomenită, a fost cuprinsă iarăşi de zavistie şi zicea către celelalte surori: „Oare nu sunt alte surori care să poată duce hrană celei îndrăcite, afară de Eupraxia? Daţi-mi mie pâine, căci şi eu, aşijderea, voi sluji celei îndrăcite ca şi Eupraxia!” Deci luând pâine şi linte, s-a apropiat de dânsa şi i-a zis: „Soro, primeşte aceasta şi mănâncă!” Iar cea îndrăcită a apucat-o pe ea cu tărie şi i-a rupt hainele de pe dânsa până la piele, scrâşnind împotriva ei cu dinţii. Şi aruncând-o cu faţa la pământ, a şezut pe ea şi a început a o muşca de grumaji şi de spate, mâncând trupul ei. Şi făcându-se mare ţipăt şi nici una neîndrăznind să se apropie de dânsa, Iulia a alergat la bucătărie şi a zis Eupraxiei: „Femeia cea îndrăcită o omoară pe Ghermana!”

Atunci Eupraxia, alergând, a apucat pe cea îndrăcită de mână şi de grumaji şi a izbăvit pe Ghermana, care era rănită şi însângerată. Apoi, Eupraxia a zis către cea îndrăcită: „Oare ai făcut bine de ai rănit aşa de rău pe această soră?” Iar ea stătea scrâşnind din dinii şi spumegând. Şi i-a zis Eupraxia: „Viu este Domnul, că din ceasul acesta, de vei mai face rău vreunei surori, nu te voi mai ierta; ci, luând toiagul egumenei, te voi bate fără milă”. Atunci ea, culcân- du-se, a tăcut. Iar a doua zi de dimineaţă, Eupraxia mergând să o cerceteze pe dânsa, a găsit-o cu hainele rupte, şezând dezbrăcată pe pământ, adunându-şi gunoiul său şi mâncându-l. Deci fericitei Eupraxia i-a fost mare jale de ea şi a lăcrimat, apoi a îmbrăcat-o pe ea într-o altă haină şi, aducându-i pâine şi apă, a hrănit-o şi a adă­pat-o. Şi ducându-se în chilie, a plâns toată ziua în taină fată de surori, rugându-se lui Dumnezeu, ca să tămăduiască pe ceea ce pătimea; aşijderea şi toată noaptea a petrecut-o în rugăciuni.

Iar Dumnezeu a descoperit egumenei rugăciunea ei şi a doua zi egumena a chemat-o şi i-a zis: „Fiică Eupraxia, pentru ce ai tăinuit înaintea mea rugăciunea ta, ce o faci pentru aceea care pătimeşte? De mi-ai fi spus mie, apoi şi eu m-aş fi ostenit împreună cu tine”. Iar Eupraxia a zis: „Iartă-mă, doamna mea, căci văzând-o pe ea făcând foarte urât, mi-a fost milă de dânsa”. Atunci egumena a grăit către Eupraxia: „Fiică, am să-ţi spun ceva, dar păzeşte-te să nu te mândreşti. Iată, Hristos ţi-a dat ţie putere asupra diavolului aceluia ca să-l izgoneşti şi s-a dat ţie putere şi asupra tuturor diavolilor”.

Iar Eupraxia, auzind aceasta, a căzut la pământ şi şi-a presărat capul cu ţărână. Şi striga, grăind: „Cine sunt eu, ticăloasa şi cea plină de toată necurătia, ca să izgonesc pe diavolul, pe care voi, atâţia ani rugându-vă, nu l-aţi putut izgoni?” Egumena a zis: „Fiica mea, pe tine te aştepta lucrul acesta, ca să se ştie că mare răsplătire este pregătită pentru tine în ceruri; deci să nu fii neascultătoare, ci să faci ceea ce ţi se porunceşte”. Iar ea s-a dus mai întâi la biserică şi, aruncându-se cu fata la pământ înaintea icoanei Domnului nostru Iisus Hristos, a udat pământul cu lacrimi, cerând ajutor.

Apoi, fiind silită de porunca egumenei, s-a dus la cea îndrăcită, iar surorile toate mergeau în urma ei, vrând să vadă ceea ce era să se facă. Şi apropiindu-se Eupraxia de aceea care pătimea, i-a zis: „Domnul nostru Iisus Hristos, Care te-a zidit, te vindecă pe tine!” Zicând acestea, a făcut pe fruntea ei semnul Sfintei Cruci. Iar diavolul, răcnind foarte tare, a zis: „O, ce mincinoasă şi spurcată este monahia aceasta. Iată că de mulţi ani petrec în femeia aceasta şi nimeni nu m-a izgonit pe mine până acum, iar nebuna aceasta vrea să mă izgonească”. Eupraxia a zis: „Nu te izgonesc eu, ci Hristos, Dumnezeul meu, Căruia m-am făcut mireasă!”

Atunci diavolul a strigat: „O, necurata, nu voi ieşi din această femeie, fiindcă n-ai luat putere ca să mă izgoneşti pe mine”. „Eu sunt necurată şi plină de toate spurcăciunea, precum şi tu mărturiseşti, însă poruncind Hristos, Dumnezeul meu, vei ieşi din aceasta; iar de nu vei voi să ieşi, apoi voi lua toiagul egumenei noastre şi te voi bate pe tine!” Iar diavolul, răspunzând mult, nu voia să iasă. Deci Eupraxia, luând toiagul egumenei, îl ameninţa pe el, zicând: „Ieşi, că te voi bate pe tine”. Diavolul a zis: „Cum voi putea ieşi din ea, căci am făcut sfat cu dânsa şi nu pot să-l calc?”

Iar sfânta a lovit cu toiagul de trei ori şi a zis: „Ieşi din zidirea lui Dumnezeu, duh necurat, Domnul Hristos îţi porunceşte ţie!” Iar diavolul, tânguindu-se, zicea: „Unde mă voi duce?” Sfânta a zis: „Du-te în întunericul cel mai din afară, în focul cel veşnic şi în muncile cele fără de sfârşit, care ţi s-au pregătit ţie şi tatălui tău, satana, şi tuturor care fac voia voastră”. Iar surorile stăteau toate şi priveau de departe, neîndrăznind să se apropie. Şi de vreme ce diavolul nu voia să iasă, pentru că se împotrivea mult, Sfânta Eupra­xia, căutând către cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă ruşina pe mine în ceasul acesta, ca să nu se bucure diavolul cel necurat!” Şi îndată răcnind diavolul cu glas mare, a ieşit, iar femeia s-a făcut sănătoasă din ceasul acela. Şi luând-o pe ea Eupraxia şi spălând-o, a îmbrăcat-o cu o haină curată. Apoi, ducând-o în biseri­că, toate împreună au dat slavă şi mulţumire lui Hristos Dumnezeu.

Din ziua aceea, Sfânta Eupraxia a început a se smeri mai mult, slujind tuturor surorilor ca o roabă. Iar când se aduceau copii nepu­tincioşi la mănăstire, egumena îi trimitea la Sfânta Eupraxia, care, deşi nu voia, însă, supunându-se poruncii egumenei, îi tămăduia cu darul lui Hristos.

Iar când s-a apropiat vremea fericitului sfârşit al Sfintei Eupraxia, egumenei i s-a arătat în vedenia visului descoperire de la Dumnezeu, că mireasa lui Hristos este chemată acum în cămara cea cerească. Şi s-a tulburat foarte mult egumena de vedenia aceea, fiindu-i jale pentru despărţirea de dânsele a iubitei Eupraxia. Deci a început a plânge şi nici uneia n-a voit să-i spună acea vedenie.

Iar bătrânele, văzând-o pe ea mâhnită şi plângând în toate zilele, mai întâi nu îndrăzneau să o întrebe pentru ce plânge aşa; apoi şi ele umplându-se de mâhnire pentru întristarea ei, s-au apropiat de dânsa, grăind: „Doamnă şi maica noastră, spune-ne nouă pentru care pricină eşti în astfel de întristare, pentru că şi inimile noastre s-au sfărâmat, văzându-te pe tine suspinând şi plângând?” Egumena a zis: „Nu mă siliţi să vă spun până mâine”. Bătrânele au zis către dânsa: „Maica noastră, viu este Domnul, de nu ne vei spune, cu mare mâhnire vei răni sufletele noastre”. Egumena a zis: „Nu voiam să vă spun până dimineaţă, dar de vreme ce mă siliţi, am să vă spun. Eupraxia ne lasă pe noi, căci mâine se va duce din viaţa aceasta; dar nici una din voi să nu-i spuneţi, ca să nu se tulbure şi să nu ştie această taină, până va veni ceasul ei”. Egumena spunând acestea, surorile au plâns mult pentru că toate iubeau şi cinsteau pe Eupraxia foarte, ştiind că este plăcută lui Dumnezeu şi adevărată roabă şi mireasă a lui Hristos; deci socoteau că le este lor mare pagubă a se lipsi de dânsa.

Şi plângând ele, una din surori, auzind plânsul bătrânelor şi înştiinţându-se de pricina plângerii, a alergat la pitărie şi a aflat pe Eupraxia cocând pâine şi împreună cu dânsa ostenindu-se şi Iulia. Deci a zis către Eupraxia: „Doamnă, să ştii că pentru tine plânge egumena cu bătrânele”. Iar Eupraxia şi Iulia s-au mirat de cuvântul acesta şi stăteau tăcând. Apoi Iulia a zis către Eupraxia: „Oare nu cel ce a fost altădată logodnicul tău a rugat pe împăratul să te ia din mănăstire cu sila, şi pentru acestea se întristează doamna egumena şi bătrânele?” Sfânta a răspuns: „Viu este Domnul meu, Iisus Hristos, că de s-ar aduna toate împărăţiile pământului, nu vor putea să mă silească pe mine, ca eu să las pe Hristos al meu; însă, doamna mea, Iulia, du-te şi înştiinţează-te cu dinadinsul, pentru ce este plânsul acela, pentru că sufletul meu s-a tulburat foarte tare”.

Deci Iulia ducându-se, a stat lângă uşă şi a ascultat cele ce vorbeau. Iar egumena spunea bătrânelor de acea vedenie, astfel: „Am văzut doi bărbaţi cinstiţi, îmbrăcaţi luminos, intrând în mănăstire şi zicându-mi: «Lasă pe Eupraxia, căci îi trebuieşte împăratului!» Şi iarăşi au venit alţi doi bărbaţi mai luminoşi şi mi-au zis: «Ia pe Eupraxia şi o du pe dânsa la împăratul!» Iar eu îndată luând-o pe dânsa, mergeam. Şi când am sosit la nişte porţi preaminunate, ale căror frumuseţi nu pot a le spune, acelea s-au deschis de la sine şi am intrat înăuntru, unde am văzut nişte palate nefăcute de mână, pline de slavă nespusă şi un scaun înalt pe care şedea un împărat prea luminos. Deci eu n-am putut să intru înăuntru, iar pe Eupraxia, luând-o, au dus-o la împărat. Iar ea, căzând înaintea Lui, i s-a închinat şi a sărutat Preacuratele Lui picioare. Am văzut acolo milioane de milioane de îngeri şi o mulţime fără de număr de sfinţi, şi toţi stăteau privind la Eupraxia. După aceasta am văzut pe Maica lui Dumnezeu, pe Preacurata Fecioară Maria, Stăpâna noastră, care, luând pe Eupraxia, i-a arătat ei o cămară preafrumoasă şi o cunună gătită, strălucind cu slavă şi cu cinste, şi am auzit un glas, zicând către dânsa: «Eupraxia, iată răsplătirea şi odihna ta! Deci acum du-te, iar după zece zile să vii, ca să te îndestulezi de toate acestea întru nesfârşiţii veci»”.

Această vedenie a spus-o egumena bătrânelor, vărsând lacrimi din ochi, şi le-a zis: „Iată, acum este a zecea zi de când am văzut această vedenie şi mâine dimineaţă Eupraxia va muri!” Auzind Iulia aceasta, a început a se bate în piept şi s-a dus la pitărie, plângând şi tânguindu-se. Şi văzând-o Eupraxia pe ea plângând, i-a zis: „Te jur pe tine cu Fiul lui Dumnezeu, să-mi spui ce ai auzit şi pentru ce plângi aşa!” Iulia a răspuns: „Plâng căci astăzi ne vom despărţi de tine, pentru că am auzit de la doamna noastră cea mare, că mâine te vei sfârşi!” Iar Eupraxia, când a auzit de aceasta, îndată a slăbit şi a căzut la pământ ca o moartă. Şi Iulia şedea lângă dânsa şi plângea. Apoi Eupraxia a zis către Iulia: „Dă-mi mâna, sora mea, şi sprijineşte-mă. Scoate-mă pe mine în lemnărie şi pune-mă acolo”. Iar Iulia a iăcut aşa.

Şi zăcând Eupraxia la pământ, plângea, zicând către Domnul: „Stăpâne, pentru ce Te-ai îngreţoşat de mine, străina, care sunt în sărăcie şi pentru ce m-ai trecut cu vederea? Iată, vremea în care eu puteam să mă ostenesc şi să mă lupt cu diavolul, iar Tu acum iei sufletul meu de la mine! Milostiveşte-Te, Doamne, spre mine, roaba Ta, şi lasă-mă măcar numai anul acesta, ca să plâng pentru păcatele mele, căci sunt fără de pocăinţă şi goală de fapte bune, şi n-am nădejde de mântuire. Căci în mormânt nu este pocăinţă, nici lacrimi şi nu morţii nu Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici toţi cei ce se pogoară în iad, ci cei vii vor binecuvânta numele Tău cel sfânt! Dăruieşte-mi mie un an, ca smochinului celui neroditor!”

Astfel tânguindu-se ea, a auzit-o una din surori şi, alergând, a spus egumenei şi bătrânelor. Atunci egumena a zis: „Cine i-a spus ei cele grăite de noi şi a tulburat sufletul ei? Nu v-am poruncit eu, ca nici una să nu-i spuneţi această taină, până ce-i va veni ceasul? De ce aţi făcut aceasta, tulburând-o mai înainte de vreme? Mergeţi şi aduceţi-o aici”. Şi fiind adusă sfânta, s-a aruncat la picioarele egumenei, zicând: „Pentru ce nu mi-ai spus mie, maica mea, de sfârşitul meu care s-a apropiat, ca să fi plâns păcatele mele? Iată, acum mă duc, neavând nădejde de mântuire, de vreme ce sunt străină de faptele cele bune; ci, miluieşte-mă, stăpâna mea, şi roagă-te lui Dumnezeu, să mă lase să mai vieţuiesc un an, ca să mă pocăiesc de păcatele mele; căci, ducându-mă fără de pocăinţă, nu ştiu care întuneric mă va cuprinde şi care muncă mă aşteaptă pe mine”.

Iar egumena a zis către dânsa: „Fiica mea, Eupraxia, viu este Domnul, că nestricăciosul tău Mire, Hristos, te-a făcut vrednică împărăţiei cereşti şi ţi-a pregătit o cămară preafrumoasă şi cununa slavei celei veşnice”. Apoi egumena a început a-i spune toată descoperirea care o văzuse pentru dânsa şi astfel i-a mângâiat sufletul ei şi a făcut-o cu bună nădejde. Şi o ruga egumena să mijlocească la Dumnezeu pentru dânsa, ca s-o învrednicească şi pe ea de aceeaşi parte. Iar Eupraxia, zăcând la picioarele egumenei, a început a slăbi cu trupul, căci mai întâi a început a căsca şi a tremura, apoi au cuprins-o frigurile. Şi a zis egumena către surori: „Luaţi-o şi duceţi-o în casa cea de rugăciune, pentru că vine ceasul ei!”

Deci, luând-o, au pus-o în casa de rugăciune, iar surorile au şezut lângă dânsa triste, plângând până seara. Iar seara, egumena a poruncit surorilor să mănânce şi doar Iulia să rămână singură lângă Eupraxia; pentru că aceea niciodată nu se depărta de dânsa. Şi închizându-se Iulia cu dânsa, a petrecut până dimineaţă. Deci se ruga Iulia de Eupraxia, zicând: „Doamnă soro, să nu mă uiţi înaintea Domnului; să-ţi aduci aminte că am fost nedespărţită de tine pe pământ, că te-am învăţat la citirea cărţilor şi că te-am îndemnat la nevoinţă. Deci roagă pe Hristos, ca să mă ia şi pe mine cu tine!”

Şi sosind dimineaţa, egumena a văzut că Eupraxia este în răsuflările cele mai de pe urmă şi a trimis pe Iulia la surori, zicând: „Veniţi să sărutaţi pe Eupraxia cu sărutarea cea din urmă, pentru că se sfârşeşte!” Şi adunându-se surorile, o sărutau plângând şi zicând: „Doamnă soro, pomeneşte-ne şi pe noi în împărăţia lui Hristos!” Iar ea tăcea, neputând să vorbească. Mai pe urmă de toate a venit la dânsa şi aceea pe care o izbăvise de muncire diavolească şi îi săruta mâinile, plângând şi zicând: „Aceste sfinte mâini mult mi-au slujit mie, nevrednica de Dumnezeu, şi cu ele s-a izgonit din mine diavolul care m-a muncit”. Iar Eupraxia nu-i răspundea. Şi i-a zis egumena: „Soră Eupraxia, au nu miluieşti pe această soră şi nu-i răspunzi nimic, pentru că plânge aşa?”

Iar Eupraxia, uitându-se spre sora aceea, i-a zis: „Soră, pentru ce mă osţeneşti? Lasă-mă să mă odihnesc, că sunt aproape de sfârşit, însă teme-te de Dumnezeu, şi Acela te va păzi pe tine”. Apoi, uitându-se la egumenă, a zis: „Maica mea, roagă-te pentru mine, că mare osteneală este sufletului meu în ceasul acesta”. Şi a început egumena a se ruga pentru dânsa cu toate surorile. Şi când a sfârşit rugăciunea şi a zis „Amin”, Sfânta şi Cuvioasa mireasă a lui Hristos, Eupraxia, şi-a dat cinstitul şi sfântul ei suflet în mâinile lui Dumnezeu, vieţuind treizeci de ani de la naşterea sa. Iar surorile, plângând mult după dânsa, au îngropat-o lângă maica sa şi au preaslăvit pe Dumnezeu, că s-au învrednicit să aibă între dânsele o soră atât de plăcută Lui.

Iar Iulia a petrecut nedepărtată de lângă mormântul ei trei zile, plângând şi tânguindu-se; iar a patra zi a venit la egumenă veselă şi bucuroasă şi i-a zis: „Maica mea, roagă-te pentru mine, că acum mă cheamă Hristos, pe Care L-a rugat fericita Eupraxia pentru mine, păcătoasa, ca să fiu împreună cu dânsa”. Zicând aceasta şi sărutând pe toate surorile, într-a cincea zi s-a sfârşit şi au îngropat-o lângă mormântul Sfintei Eupraxia. Iar după 30 de zile, Cuvioasa egumenă Teodula diaconiţa, chemând pe surori, le-a zis: „Alegeţi-vă vouă o altă maică în locul meu, care să vă poată povăţui, pentru că pe mine mă cheamă Domnul, pe care Cuvioasa Eupraxia L-a rugat mult pentru mine, ca să mă rânduiască cu dânsa şi cu Iulia; că şi ele împreună s-au învrednicit cămării cereşti, la care mă duc şi eu acum”.

Iar surorile toate s-au veselit pentru Eupraxia şi Iulia, că au intrat în bucuria Domnului lor, şi se rugau ca şi ele să se învred­nicească de aceeaşi parte; iar pentru maica care le lăsa, plângeau, şi şi-au ales pe una din surori, anume Teognia, ca să le fie lor egumenă. Şi chemând-o pe ea egumena, a zis către dânsa: „Ştii bine toată rânduiala şi tipicul vieţii mănăstireşti. Te jur cu Preasfânta şi cea de o fiinţă Treime, să nu câştigi la mănăstire averi, nici oarecare bogăţii, ca să nu întorci mintea surorilor spre grijile pământeşti şi, pentru acelea, să se lipsească de bucuriile cele cereşti; ci mai vârtos, defăimând toate cele vremelnice, să câştige pe cele veşnice”. Iar către surori a zis: „Ştiţi viaţa Sfintei Eupraxia, faceţi-vă următoare ei, ca să vă învredniciţi părţii celei cu dânsa întru cămara cea cerească”. Apoi, dând tuturor sărutarea cea din urmă, a poruncit s-o ducă în casa de rugăciuni, să închidă uşile şi să nu intre la dânsa nici una până a doua zi. Şi intrând surorile a doua zi dimineaţă, au găsit-o sfârşită întru Domnul şi, plângând, au îngropat-o lângă Sfânta Eupraxia. Iar din ziua aceea n-au mai îngropat pe nici una în locul acela.

Şi se făceau multe minuni la cinstitele moaşte ale acelor plăcute ale lui Dumnezeu; pentru că se dădeau tămăduiri de toate neputinţele şi se izgoneau diavolii, care strigau, zicând: „O, Eupraxie, şi după moarte ne biruieşti şi ne alungi!”

Într-acest fel a fost petrecerea şi viaţa Cuvioasei Eupraxia, care s-a învrednicit slavei celei cereşti. Deci, să ne sârguim şi noi să-i urmăm ei. Să câştigăm smerenia, ascultarea, blândeţea, iubirea de osteneală, răbdarea, curăţia şi întreaga ei înţelepciune, ca şi noi, cu rugăciunile ei, să ne aflăm vrednici bunătăţilor celor veşnice şi bucuriei şi petrecerii cu cetele îngereşti, şi să ne învrednicim a ne sătura de slava Domnului nostru Iisus Hristos, întru împărăţia Lui cea cerească, cu toţi sfinţii, întru nesfârşiţii veci. Amin.