Vrei să ți-o dau pe mama mea?

Să fi văzut o fetiţă din Australia câtă nobleţe avea! Eram în Camberra. Văzusem pe ultimii oameni care veniseră acolo şi peste puţin trebuia să plecăm. Deodată văd că se opreşte o maşină şi din ea coboară o pereche cu fetiţa lor. „Părinte, bine că v-am prins!„, îmi spun aceia. „Da, peste puţin timp vom pleca„. „Părinte, îmi spune soţul, pe mine puteţi să nu mă primiţi, ci doar puţin pe soţia mea, să se uşureze, deoarece este sensibilă„.

Am mers puţin mai deoparte cu acea femeie, ca să-mi spună ce dorea. Fetiţa a venit şi ea în urma mamei ei. „Stai acolo, i-am spus, ca să vină mama ta„. „Tu ai mamă?” mă întreabă fetiţa, „Nu am„, îi răspund. Şi văd cum ochii ei se umplu de lacrimi. „Vrei să ţi-o dau pe mama mea?” mă întreabă din nou. Atunci o întreb şi eu: „Dar tu ai bunic?„, „Nu” îmi răspunde. „Vrei un bunic?„. „Vreau. Dar cum doreşti? Să stai tu acasă la noi, sau să venim noi acasă la tine?” mă întreabă. Câtă nobleţe! Copil mic şi s-o jertfească pe mama ei! Şi să vedeţi cum i-a copiat pe părinţii ei.

Şi tatăl ei avea multă nobleţe. L-am îmbrăţişat, l-am sărutat şi l-am felicitat. Câte binecuvântări nu i-am dat.

Astfel de oameni mişcă şi pe omul cel mai împietrit la inimă, cu atât mai mult pe Dumnezeu.