Header image

Adevăratul post este DRAGOSTE

19:39, marți, 4 martie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , ,

Mitropolitul Antonie (Bloom) de Suroj
(Continuare din „Predică la începutul Postului Mare„)
Atât de des, cu un sentiment de îngrozire, ne gândim la Cain şi la Iuda. Dar ce a făcut Cain? Abel îl deranja. Abel trebuia să plece. De nu ar fi fost Abel, el nu s-ar fi simţit condamnat atunci când îl privea în faţă. Dacă totul ar fi numai întuneric, nu ar exista lumina care să condamne acest întuneric. Şi iată el l-a ucis pe Abel. Oare noi nu facem acelaşi lucru, când ne gândim – o, de nu ar fi această persoană; o de-ar dispărea din viaţa mea; o de-aş putea să uit cu totul de acest om, să-l uit cu toată durerea, şi suferinţa, şi tragediile ce mi le-a pricinuit! Dar anume aceasta a şi făcut Cain! Nu putem să-l condamnăm pe Cain fără să ne dăm seama că în atât de multe privinţe el ne este frate în umanitatea moştenită, şi că păcatul pe care el l-a înfăptuit prin ucidere, ne învăluie şi pe noi – prin această respingere radicală a aproapelui. O dacă l-am putea reduce la inexistenţă, atunci lumea ar fi liberă, eu aş fi liber. Nu, lumea nu ar fi liberă, şi nici eu nu aş  fi liber. Ar apărea un nou întuneric, iar umbra ştearsă a raiului ce abia se întrevede în inima noastră şi în viaţa fiecăruia dintre noi – chiar şi această umbră a raiului ar dispărea, nu ar mai exista.
Este un roman francez, în care ni se povesteşte despre un om care a trăit mulţi ani pe diferite insule din Oceanul Pacific. Acolo el a învăţat să iubească tot ce a făcut Dumnezeu, cu toată inima sa, cu toată gingăşia sa, să se închine în faţa creaţiei lui Dumnezeu cu toată evlavia. El de asemenea a învăţat că dragostea poate da viaţă, că omul poate cânta o cântare de dragoste pământului şi că pământul este capabil să răspundă la această cântare a dragostei, răsplătindu-l pe om cu frumuseţea şi viaţa pomului, ierbii, florii, fructului. El s-a întors în Franţa, a cumpărat un lot de pământ gol, stâncos, sterp, şi l-a îmbrăţişat cu dragoste. El a cântat dragostea lui Dumnezeu acestui petic de pământ, şi acest pământ neroditor a început să dea viaţă. A început să răsară plante, flori, copaci, şi acest pământ sterp a devenit un fel de Paradis, născut din dragoste evlavioasă. Şi animalele din jur simţeau că acesta era un loc unde a biruit dragostea. Ele au venit aici şi au început să trăiască fără nicio teamă între ele. Ele au trăit aici aşa cum trăiseră în Rai înaintea căderii omului, pentru că pe acest pământ nu mai exista nimic, în afară de dragoste şi evlavie. Şi totuşi, un singur animal a rămas în afara hotarelor. Era o vulpe. Ea nu avea încredere în dragoste. Ea nu credea în bună cuviinţa bătrânului. Pe om îl durea inima pentru acest animal care nu putea înţelege fericirea ce l-ar cuprinde dacă el dea asemenea ar intra în Raiul redobândit. Apoi omul a fost ispitit, pentru că atâta timp cât vulpea era afară, Raiul nu era complet. El a încercat să o ademenească, să o cheme, să o momească, dar vulpea a refuzat să vină. Şi în cele din urmă, omul a avut un gând – un gând cu totul nou. Dacă vulpea nu ar exista, atunci Raiul ar fi deplin. N-ar mai fi nimic în afara lui. Şi iată omul a ucis vulpea. Dar când el s-a întors la peticul său de pământ, nimic nu mai rămăsese din Rai. Animalele se împrăştiaseră, plantele se ofiliseră. Pământul era din nou pustiu.
Oare noi nu facem la fel, atunci când încercăm să creăm un fel de rai al nostru personal, un rai în care le permitem să intre doar celor ai noştri (atât oamenilor, prietenilor, rudelor, cât şi gândurilor, lucrurilor, conceptelor), lăsând afară tot ceea ce ne produce disconfort şi ne zdruncină existenţa, la fel ca şi vulpea din povestirea menţionată. Făcând aşa, niciodată nu vom ajunge în Rai. Raiul nu poate fi trăit pe pământ, dar, cel puţin, am putea să nu-l distrugem prin atitudinea minţii noastre, în care, ca şi Cain, spunem: O, de nu ar exista el, ea, ei; de aş putea să-i şterg măcar din memorie, dacă nu-i pot şterge cu totul din viaţă. Doar atunci am putea dobândi Raiul care din interiorul nostru – să ne amintim de cuvintele Mântuitorului că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntul nostru, înainte ca să fie în jurul nostru – doar aşa putem asigura apropierea noastră de Rai. Şi totuşi, oricât de straniu ar fi, în momentul în care noi încercăm să ne baricadăm în acest Rai şi să-l protejăm împotriva invaziei sau distrugerii, la fel cum încercăm să ne apărăm grădinile de buruiene, acest loc încetează a mai fi Rai.
E paradoxal, dar numai atunci când devenim deschişi în faţa invaziei, noi putem să fim siguri că ea nu ne va distruge. O cetate poate fi cucerită, pământul devastat, dar inima deschisă rămâne liberă.
În istoria elveţiană există o relatare despre războaiele dintre elveţienii care încercau să-şi apere legitima libertate şi austriecii care îi împresuraseră. În timpul retragerii elveţienilor, un bărbat şi-a asumat sarcina de a apăra o trecere îngustă din munţi. El s-a oprit acolo, şi când duşmanii l-au lovit cu lăncile, el le-a adunat cu mâinile şi le-a îndreptat spre pieptul său, aşa că ele toate s-au i s-au înfipt în inimă, şi vrăjmaşii au rămas dezarmaţi. Vedem aici un lucru asemănător cu cele despre care citim în vieţile multor Sfinţi – ei s-au lăsat loviţi, s-au deschis spre o evidentă distrugere, şi cu aceasta au dezarmat răul.
Am menţionat nu doar despre Cain, ci şi despre Iuda. Când vorbim despre Iuda, suntem pătrunşi de un sentiment de îngrozire, probabil, mai intens decât cel asociat cu Cain. Povestirea despre Cain este veche, e-a s-a întâmplat la răsăritul istoriei biblice. Adesea, Cain ni se pare un personaj foarte şi foarte departe de noi – asta dacă aş presupune că noi cu toţii gândim la fel. Noi nu ucidem. Niciodată nu l-am ucis pe nimeni, pe care am dori să-l eliminăm din viaţa  noastră. Da, Cain, în aparenţă, ne este străin. Dar Iuda – iată cine loveşte puternic în sentimentele noastre, pentru că el l-a trădat pe Cel pe Care noi îl proclamăm Dumnezeul nostru, Stăpânul nostru, Învăţătorul nostru, pe Cel pe Care noi îl cinstim, îl admirăm, îl venerăm, Căruia ne închinăm. Am spus sentimente, pentru că noi toţi suntem diferiţi, şi fiecare dintre noi se raportează la Hristos în felul său. Există momente când suntem copleşiţi de frumuseţea şi profunzimea Sa nespusă, dar sunt şi vremuri când suntem cu totul indiferenţi. Dar, totuşi, El este real şi concret, spre deosebire de Abel, care pentru noi adesea nu este real şi concret, de aceea noi cu îngrozire ne gândim la Iuda care L-a vândut spre moarte pe Mântuitorul.
Şi îmi amintesc de părintele meu duhovnic, care mi-a spus lucruri asemănătoare cu ceea ce v-am spus eu despre Cain. Ce a făcut el? Ce a făcut Iuda cuprins de întunericul nopţii? El a ştiut unde este Hristos – Dumnezeul Întrupat şi desăvârşit, Omul adevărat era cuprins de întunericul nopţii. Şi el i-a adus pe vrăjmaşii Lui, acolo unde putea fi un loc dosit, unde putea fi siguranţă, locul sfinţeniei, pentru că acolo se afla Hristos, Cel Care se aducea pe Sine Însuşi jertfă lui Dumnezeu pentru toată lumea. El i-a adus aici pe cei care doreau să nimicească tot ceea ce este Dumnezeiesc, şi dacă ar fi posibil, pe Însuşi Dumnezeu.
Iar noi, când distrugem credinţa, nădejdea, dragostea, integritatea, puritatea, adevărul din inima, din mintea cuiva – oare noi nu facem acelaşi lucru? Inima fiecăruia dintre noi este ca şi grădina din Muntele Măslinilor, la inima căruia Dumnezeu stă, gata să moartă pentru ca noi să avem viaţă. Şi în prezenţa Lui, în El însuşi noi vedem toată frumuseţea, tot adevărul, toată curăţia, toată dragostea şi nădejdea, şi credinţa, şi tot ce poate exista. Şi oare noi nu pătrundem uneori cu forţa în acest altar, în acest loc sfânt, pentru a-l distruge?
Atunci, ce facem noi – poate, îl alte proporţii – dacă nu acelaşi lucru, pe care l-a făcut şi Iuda prin trădarea sa?
Nici nu menţionez despre Petru şi tripla lui lepădare de Hristos. Dacă noi am face aceasta doar de trei ori în toată viaţa noastră! Dar noi ne lepădăm de Hristos ca de Stăpânul nostru, de Mântuitorul nostru, de Dumnezeul nostru, tot timpul – de fiecare dată când suntem nevrednici de noi înşine, suntem nevrednici de încrederea şi dragostea altora, când ne dovedim nevrednici de dragostea lui Dumnezeu şi de moartea lui Hristos.
Deci, iată imaginea care ne apare atunci când citim pericopa Evanghelică despre care v-am vorbit. Iacov şi Ioan s-au gândit în sinea lor: „Da, El va suferi, El va muri, dar aceasta va dura puţin. Iar Învierea Sa va fi definitivă. Deci, noi putem aştepta, până când El moare, şi să adunăm roadele victoriei Sale”. Iar noi? Noi ştim mai mult. Noi ştim mai mult decât ştiau Apostolii, pentru că ei ne-au vorbit nouă onest, cu o înţelegere mult mai mare decât a noastră şi mai mare decât acea pe care au avut-o până la Înviere şi până la Cincizecime. Ei nu doar ne-au spus, dar şi ne-au explicat, ei au făcut posibil ca noi să înţelegem ceea ce ei înşişi nu au putut înţelege, să vedem ceea ce ei nu au putut încă vedea. Atunci, unde suntem noi, în pofida mărturiei lor?
Hristos a spus Apostolilor Săi: Sunteţi pregătiţi să beţi păharul din care Eu beau? Pe parcursul istoriei omeneşti, aceste cuvinte au simbolizat împărtăşirea sorţii cuiva. Mirele şi mireasa beau din acelaşi păhar la Taina Cununiei, pentru că acest păhar le este destinul lor comun, şi ei beau împreună din el. Hristos a spus: Sunteţi gata să-Mi împărtăşiţi destinul? Sunteţi gata să vă botezaţi cu botezul Meu? În greceşte cuvântul botez înseamnă cufundare. Sunteţi gata să vă cufundaţi în ceea ce va deveni suferinţa Mea? Dar, iarăşi, cred că nici Iacov şi nici Ioan nu îşi dădeau seama ce înseamnă şi ce este această suferinţă. Ceea ce ei puteau să întrevadă a fost durata scurtă a grozăviei Patimilor şi fericirea veşnică a victoriei. „Da, putem”, au spus ei. Şi într-adevăr, eu au băut acel păhar şi au primit acel botez. S-au împărtăşit din acelaşi păhar, precum a făcut fiecare Apostol, cu excepţia Sfântului Ioan, care a murit pe insula Patmos. Toţi ceilalţi au devenit mucenici, iar Sfântul Ioan a fost lăsat să rămână martor, să mărturisească despre tot ceea ce s-a întâmplat, ca ceea ce s-a întâmplat altora să nu fie dat uitării.
Şi iată, fiecare dintre noi, creştinii, are de răspuns la aceeaşi întrebare: „Eşti tu gata să bei păharul pe care îl beau Eu? Eşti gata să te cufunzi în suferinţa Mea? Eşti gata să priveşti viaţa aşa cum o privesc Eu? Nu în sens că El ne impune, ne forţează – dar, dacă voi sunteţi prietenii Mei, veţi împărtăşi viaţa cu Mine? Dacă sunteţi poporul Meu, oare nu veţi lua parte la destinul Meu? Eu am venit în lume ca să mântuiesc lumea. Dacă voi sunteţi ai Mei, sunteţi gata să simţiţi, să ştiţi, că aceasta este menirea voastră, că voi sunteţi fruntaşii Împărăţiei[…][1] şi că rolul vostru este să construiţi Împărăţia pe pământ, în măsura în care voi o puteţi face? Însă noi putem face aceasta, în limitele slăbiciunii noastre disperate, doar dacă permitem Harului lui Dumnezeu să lucreze în noi liber. Noi nu suntem în această lume ca nişte oi rătăcite. Noi suntem oamenii lui Hristos, trimişi în această lume. El ne-a spus nouă: Voi sunteţi lumina lumii care împrăştie întunericul; voi sunteţi sarea pământului care împiedică stricăciunea.
Astăzi noi intrăm în prima săptămână a Postului Mare şi începem să urcăm spre Golgota. Şi eu cred că noi trebuie să ne punem întrebarea: „Unde sunt eu? Îi spun eu lui Hristos: Ţie – Crucea, mie – slava?” Sau voi răspunde ca un prieten credincios, cum a spus Toma celorlalţi ucenici, când ei se întorceau la Ierusalim după învierea lui Lazăr: „Haidem să mergem cu El şi să murim împreună cu El?”.
[1]  “I am using the words of Moffatt’s translation – the vanguard of the Kingdom” – Eu folosesc aici cuvintele din traducerea lui James Moffatt – voi sunteţi avangarda Împărăţiei – traducătorul a omis această precizare, considerând-o nerelevantă pentru cititorul vorbitor de limbă română.

 

 Sursa: Revista Sourozh, nr. 106

a Eparhiei de Sourozh a Bisericii Ortodoxe Ruse

sursa

Contact Form Powered By : XYZScripts.com