Header image

Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite

1. Cele doua sensuri ale Sfintei Impartasanii

“Dintre toate randuielile liturgice apartinand Postului, una este de o importanta cruciala pentru intelegerea acestuia, iar aceasta, fiind specifica Ortodoxiei, este in mai multe feluri o cale spre intelegerea traditiei sale liturgice. Aceasta randuiala este aceea care interzice oficierea Sfintei Liturghii in zilele de rand. Indicatiile sunt clare: nu se savarseste nicidecum Sfanta Liturghie in zilele de Luni pana Vineri din timpul Postului, cu o singura exceptie – la sarbatoarea Bunei Vestiri, daca aceasta cade intr-una din aceste zile. Miercurea si Vinerea este totusi randuita o slujba de seara speciala a Sfintei Euharistii; aceasta se numeste Liturghia Darurilor mai inainte sfintite.

Atat de mult s-a uitat sensul acestei randuieli, incat in multe parohii, in special in acelea care au fost expuse pentru o perioada indelungata influentelor apusene si latine, aceasta pur si simplu nu s-a respectat, iar practica specific latina a liturghiilor zilnice – “particulare” sau “de pomenire” – se continua de-a lungul intregului Post. Dar chiar si acolo unde aceasta randuiala se respecta, nu se face nici un efort pentru a patrunde dincolo de o ascultare formala si de a intelege semnificatia ei duhovniceasca, “logica” profunda a Postului. Prin urmare, este important sa explicam aici amanuntit semnificatia acestei randuieli care transcende cadrul Postului si pune in lumina intreaga traditie liturgica a Ortodoxiei.

In termeni generali vorbind, avem aici expresia si aplicarea unui principiu liturgic fundamental: incompatibilitatea Sfintei Euharistii cu postirea. Dar, totusi, pentru a intelege semnificatia acestui principiu, trebuie sa incepem nu cu postirea ci cu Sfanta Euharistie. In traditia ortodoxa, care este profund diferita in aceasta privinta de teologia si practica euharistica a catolicismului apusean, Sfanta Euharistie si-a pastrat intotdeauna caracterul sau sarbatoresc si luminos. Ea este, intai de toate, taina venirii si prezentei lui Hristos printre apostolii Sai si, prin urmare, ea este – intr-un sens foarte real – sarbatoarea Invierii Sale. Cu adevarat venirea si prezenta lui Hristos in Sfanta Euharistie constituie pentru Biserica dovada Invierii Sale. Bucuria si “arderea” inimilor traita de apostoli cand, in drum spre Emaus, Hristos Insusi li S-a descoperit la “frangerea painii“(Luca XXIV, 13-35) constituie pentru Biserica izvorul vesnic al cunoasterii sale “experimentale” si “existentiale” a Invierii. Nimeni nu a vazut cu adevarat Invierea lui Hristos, totusi apostolii au crezut in ea, nu pentru ca cineva ii invatase asa, ci pentru ca ei au vazut pe Domnul Cel Inviat cand “usile fiind incuiate” El a aparut printre ei si a luat parte la masa lor.

Totusi, Sfanta Euharistie este aceeasi venire si prezenta, aceeasi bucurie si ardere a inimii, aceeasi cunoastere supranaturala si, in plus, absoluta a faptului ca Domnul Cel Inviat S-a facut cunoscut pe Sine la “frangerea painii“. Si atat de mare este aceasta bucurie incat Biserica primara considera ziua Sfintei Euharistii nu ca pe o zi obisnuita ci ca Ziua Domnului – o zi plasata dincolo de timp pentru ca in Sfanta Euharistie “s-a aratat” Imparatia lui Dumnezeu. La Cina cea de Taina, Hristos Insusi a marturisit apostolilor ca le-a daruit Imparatia lui Dumnezeu, incat ei sa poata “manca si bea la masa Lui in Imparatia Lui“. Prin prezenta lui Hristos cel Inviat, care S-a inaltat la ceruri si sta de-a dreapta Tatalui, Sfanta Euharistie este, deci, participarea la Imparatia lui Dumnezeu, care este “bucurie si pace in Duhul Sfant“. Sfanta Impartasanie este “hrana nemuririi“, “painea cereasca“, iar apropiind-o de Sfanta Masa ea se inalta cu adevarat la cer. Sfanta Euharistie este astfel sarbatoarea Bisericii, sau mai bine spus este Biserica insasi ca sarbatoare, ca impartasire din prezenta lui Hristos, ca anticipare a bucuriei vesnice a Imparatiei lui Dumnezeu. De fiecare data cand Biserica savarseste Sfanta Euharistie ea este “acasa” – in cer; ea se inalta acolo unde Hristos S-a inaltat pentru ca noi sa putem “manca si bea la masa Lui in Imparatia Cerurilor…“. Intelegem apoi de ce Sfanta Euharistie este incompatibila cu postirea , pentru ca postirea (dupa cum vom vedea) constituie expresia fundamentala a Bisericii ca fiind intr-o stare de pelerinaj, ca fiind in drumul sau catre Imparatia cereasca. Iar “fiii Imparatiei“, a spus Hristos, “nu pot posti atata timp cat Mirele este cu ei” (Matei IX, 15).

Dar ne putem pune intrebarea atunci de ce se administreaza Sfanta Impartasanie in zilele de post la Liturghia Darurilor mai inainte sfintite. Nu contrazice oare aceasta principiul enuntat mai devreme? Pentru a dezlega aceasta intrebare, trebuie sa luam in considerare acum al doilea aspect al intelegerii ortodoxe asupra Sfintei Impartasanii, semnificatia sa ca izvor si putere de sprijin in ostenelile noastre duhovnicesti. Daca, asa cum tocmai am vazut, Sfanta Impartasanie este plinirea tuturor ostenelilor noastre, tinta spre care nazuim, bucuria fundamentala a vietii noastre crestine, ea este de asemenea si in mod necesar izvorul si inceputul ostenelilor noastre duhovnicesti, darul divin care ne ajuta sa cunoastem, sa dorim si sa aspiram catre o comuniune desavarsita in ziua cea neinserata a Imparatiei lui Dumnezeu. Pentru ca Imparatia lui Dumnezeu desi a venit, desi vine in Biserica, se va plini la sfarsitul veacurilor, cand Dumnezeu va umple Creatia cu Duhul Sau. Cunoastem aceasta si devenim partasi la ea, pregustand-o; suntem partasi acum la Imparatia lui Dumnezeu care va sa vina. Vedem si pregustam slava si binecuvantarea ei, dar suntem inca pe pamant si intreaga noastra existenta pamanteasca este astfel o lunga si adesea dureroasa calatorie catre Ziua Domnului. In aceasta calatorie avem nevoie de ajutor si sprijin, putere si mangaiere, pentru ca “Stapanitorul acestei lumi” inca nu a renuntat la lupta; dimpotriva, stiind ca a fost biruit de Hristos pune la cale o ultima si inversunata lupta impotriva lui Dumnezeu pentru a indeparta de la El pe cat mai multi posibil. Atat de dificila este aceasta lupta, atat de puternice sunt “portile iadului“, incat Hristos Insusi ne vorbeste despre “calea cea stramta” si despre faptul ca putini sunt aceia care sunt capabili sa o urmeze. Iar in aceasta lupta principalul nostru ajutor este tocmai Trupul si Sangele lui Hristos, acea “hrana esentiala” care ne tine vii, duhovniceste vorbind, si care, in ciuda ispitelor si a primejdiilor, ne face urmatori ai lui Hristos. Astfel, impartasindu-ne, ne rugam:

“Si sa-mi fie mie Sfintele Tale Taine spre tamaduire si curatie, spre luminare si paza, spre mantuirea si sfintirea sufletului si a trupului; spre izgonirea a toata nalucirea, a faptei cele rele si a lucrarii diavolesti, care se lucreaza cu gandul in madularele mele; spre inzdravenirea si dragostea cea catre Tine, spre indreptarea si intarirea vietii, spre inmultirea faptei celei bune si a desavarsirii, spre plinirea poruncilor si spre impartasirea cu Sfantul Duh, ca merinde pentru viata de veci…

…sa nu ma arzi pe mine, Facatorul meu, ci mai vartos intra in alcatuirea madularelor mele. Si in toate incheieturile, in rarunchi si in inima… arata-ma locas numai al Duhului Tau si sa nu mai fiu salas pacatului, ci tie casa, prin primirea impartasaniei. Ca de foc sa fuga de mine, tot lucrul rau, toata patima…”

Si daca Postul si postirea constituie intensificarea acestei lupte, aceasta se intampla deoarece – conform Sfintei Scripturi – ne aflam atunci fata in fata cu raul si intreaga sa putere. Atunci avem nevoie in mod deosebit de ajutorul si de puterea acelui Foc dumnezeiesc; de Impartasania cu darurile mai inainte sfintite specifice Postului Mare, adica Darurile sfintite la Euharistia din Duminica trecuta si pastrate pe masa altarului pentru administrarea in serile de Miercuri si Vineri.

Sfanta Euharistie nu se savarseste in zilele de post deoarece aceasta este o miscare continua de bucurie; iar in Biserica avem prezenta neincetata a roadelor Sfintei Euharistii. Intocmai cum Hristos “Cel vazut” S-a inaltat la cer, tot asa El este prezent in mod nevazut in lume; intocmai cum Pastele este praznuit o data pe an tot asa lumina sa se revarsa peste intreaga viata a Bisericii; intocmai cum Imparatia lui Dumnezeu va sa vina si totusi se afla deja in mijlocul nostru, asa se intampla si cu Sfanta Euharistie. Ca taina si sarbatoare a Imparatiei, ca praznic al Bisericii, Sfanta Euharistie este incompatibila cu postirea si nu se savarseste in timpul Postului; ca har si putere a Impartasaniei care este lucratoare in lume, ca izvor al “hranei esentiale” si arma a luptei noastre duhovnicesti, Sfanta Euharistie se gaseste chiar in centrul postirii; ea este cu adevarat mana cereasca ce ne tine vii in calatoria noastra prin desertul Postului.

DSC_00462. Cele doua sensuri ale postirii

Abordand aceasta problema, se ridica urmatoarea intrebare: daca Sfanta Euharistie este incompatibila cu postirea, de ce atunci se randuieste savarsirea ei in Sambetele si Duminicile din timpul Postului Mare si aceasta fara a se “intrerupe” postul? Canoanele Bisericii referitoare la aceasta problema par a se contrazice aici unele cu altele. In timp ce unele canoane opresc postirea in zilele de Duminica, altele interzic intreruperea postului in oricare din cele patruzeci de zile. Totusi, aceasta contradictie este numai aparenta, pentru ca cele doua randuieli, ce par a se exclude reciproc, se refera de fapt la doua sensuri diferite ale cuvantului postire. Este important sa se inteleaga aceasta, pentru ca astfel descoperim “filosofia ortodoxa asupra postirii“; ori aceasta este esentiala pentru intreaga noastra viata duhovniceasca.

Exista, intr-adevar, doua cai sau feluri de postire, inradacinate deopotriva in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie, si care corespund cu doua nevoi sau stari distinctive ale omului. Prima modalitate poate fi aceea a unui post deplin, pentru ca acesta consta intr-o abtinere totala de la mancare si bautura. Cea de-a doua modalitate poate fi definita ca un post de asceza, pentru ca rezida in principal in abtinerea de la anumite mancaruri si in reducerea substantiala a regimului alimentar.

Postul deplin, prin insasi structura sa, este de scurta durata si este de obicei limitat la o zi sau chiar la o anumita parte a zilei. De la inceputurile crestinismului, acest post deplin a fost inteles ca o stare de pregatire si asteptare – starea de meditatie duhovniceasca asupra a ceea ce va sa vina. Foamea fizica corespunde aici asteptarii duhovnicesti a plinirii, “deschiderea” intregii fiinte umane catre bucuria ce va sa vina. Astfel, in traditia liturgica a Bisericii, gasim acest post deplin ca ultima si cea mai de seama pregatire pentru un mare praznic, pentru un eveniment duhovnicesc major. De exemplu, il descoperim in ajunul Craciunului si Bobotezei, dar mai presus de orice, el este Postul Euharistic, modul esential al pregatirii noastre pentru ospatul mesianic la masa lui Hristos, in Imparatia Sa. Sfanta Euharistie este precedata intotdeauna de acest post deplin, care poate varia ca durata, dar care, in Biserica, constituie o conditie necesara pentru Sfanta Impartasanie. Multi inteleg gresit aceasta randuiala, nevazand altceva decat o randuiala arhaica, si se intreaba cum un stomac gol ar putea constitui o conditie obligatorie pentru primirea Tainei. Redusa rudimentar la o asemenea intelegere fizica si “fiziologica”, vazuta ca simpla disciplina, aceasta randuiala isi pierde desigur semnificatia. Atunci nu ne mai miram de ce Romano-Catolicismul, care cu mult timp in urma a inlocuit intelegerea duhovnicesca a postirii cu una juridica si disciplinara (de exemplu, puterea de “a da dispensa” pentru post ca si cum Dumnezeu si nu omul ar avea nevoie de postire!), astazi, practic, a abolit postul “euharistic“. Totusi, in adevaratul sau sens, postul deplin este principala expresie a acelui ritm de pregatire si plinire prin care Biserica traieste, pentru ca el reprezinta deopotriva asteptarea lui Dumnezeu in “aceasta lume” si venirea acestei lumi in “lumea ce va sa vina“. Putem adauga aici ca in Biserica primara acest post deplin avea un nume dat din vocabularul militar: se numea statio, ceea ce inseamna o garnizoana in starea de alarma si mobilizare. Biserica este treaza – ea astepta Mirele, iar pe Acesta Il asteapta intru bucurie si lumina. Astfel, postul deplin nu este numai un post al membrilor Bisericii; el este Biserica insasi ca stare de postire, ca asteptare a lui Hristos, care se apropie de ea in Sfanta Euharistie, Care va veni cu slava la sfarsitul veacurilor.

Foarte diferite sunt, insa, conotatiile duhovnicesti ale celui de-al doilea mod de postire, pe care l-am definit ca ascetic. Aici, scopul postirii este acela de a elibera omul de sub stapanirea nefireasca a carnii, de aceasta supunere a duhului de catre trup si poftele sale, ceea ce reprezinta rezultatul tragic al pacatului si caderii primordiale a omului. Numai printr-un efort indelung si staruitor, omul descopera ca “nu se hraneste numai cu paine” – ca poate reface intaietatea duhului. Aceasta intaietate presupune prin structura sa intima un lung si sustinut efort. Timpul este esential intrucat este nevoie de acesta pentru a dezradacina si vindeca boala generalizata pe care oamenii au ajuns sa o considere ca pe o stare a lor “normala“. Iscusinta postirii ascetice a fost cultivata si desavarsita in traditia monastica, fiind apoi acceptata de intreaga Biserica. Este experimentarea de catre om a cuvintelor lui Hristos care spun ca puterile diavolesti care au inrobit omul nu pot fi biruite decat prin “post si rugaciune“. Ea isi are originea in exemplul lui Hristos Insusi care a postit patruzeci de zile, apoi l-a intalnit pe Satana fata catre fata si aceasta ciocnire a schimbat inclinatia omului “nu numai catre paine“, inaugurand astfel eliberarea acestuia. Biserica a stabilit patru perioade pentru acest post ascetic: perioadele dinainte de Paste si Craciun, sarbatoarea Sfintilor Petru si Pavel si Adormirea Maicii Domnului. De patru ori pe an ea ne invita sa ne curatim si sa ne eliberam de sub stapanirea carnii prin terapia sfanta a postirii si, de fiecare data, succesul terapiei depinde, cu siguranta, de aplicarea anumitor regui de baza, dintre care “neintreruperea” postirii, continuitatea acesteia in timp, este una dintre cele mai importante.

Aceasta diferenta intre cele doua moduri de postire ne ajuta sa intelegem aparenta contradictie dintre canoanele care reglementeaza postul. Canonul care interzice postirea in zi de Duminica inseamna din punct de vedere literal ca in acea zi postirea este “intrerupta” in primul rand de Sfanta Euharistie insasi, care plineste asteptarea, nadejdea si care, fiind scopul intregii postiri, este de asemenea si sfarsitul ei. Cu alte cuvinte aceasta inseamna ca Duminica, Ziua Imparatiei, nu apartine acelui timp a carui semnificatie ca pelerinaj sau calatorie este exprimata specific in Postul Mare. Duminica ramane astfel nu ziua postirii, ci ziua bucuriei duhovnicesti.

Dar in timp ce intrerupe postul deplin, Sfanta Euharistie nu intrerupe postul “ascetic” care, asa cum am explicat, are nevoie de o continuitate a efortului duhovnicesc, prin insasi natura sa. Aceasta inseamna ca randuielile alimentare care guverneaza postirea ascetica raman valabile in Duminicile Postului. Mai concret, carnurile si grasimile sunt interzise, dar numai din cauza caracterului “psiho-somatic” al postirii ascetice, pentru ca Biserica stie ca trupul, pentru a fi “supus”, trebuie sa suporte o disciplina indelungata si staruitoare a abstinentei. De exemplu, in Rusia, calugarii nu au mancat niciodata carne, dar asta nu inseamna ca ei au postit de Paste sau cu ocazia altei mari sarbatori. Se poate spune ca o oarecare masura a postirii ascetice apartine vietii crestine ca atare si ca ar trebui tinuta de catre crestini.

Dar semnificatia Pastelui, atat de comuna din pacate, ca o obligatie de a manca si a bea peste masura este o trista si urata caricatura a adevaratului duh al Pastelui! Este intr-adevar tragic ca in unele biserici oamenii sunt descurajati de la impartasirea cu Sfanta Euharistie de Paste, iar frumoasele cuvinte ale Predicii de Paste a Sfantului Ioan Hrisostom – “Masa este plina, ospatati-va toti. Vitelul este din belsug, nimeni sa nu iasa flamand” – sunt probabil intelese ca referindu-se exclusiv la continutul bogat al cosurilor cu prinoasele de Paste. Praznicul este o realitate duhovniceasca, iar pentru a fi pastrat asa cum se cuvine are nevoie de tot atat de multa sobrietate si meditatie duhovniceasca ca si postul.

Deci, trebuie sa se inteleaga clar ca nu exista contradictie intre insistenta Bisericii ca sa mentinem abstinenta de la anumite mancaruri in timpul Duminicilor din Post si interzicerea postirii in ziua Sfintei Euharistii. De asemenea, este limpede ca numai urmand cele doua randuieli ale Bisericii, pastrand simultan ritmul euharistic al nevointei si desavarsirii si ostenelile neincetate ale celor “patruzeci de zile spre mantuirea sufletului” putem sa implinim cu adevarat scopurile duhovnicesti ale Postului Mare. Toate acestea ne conduc acum catre locul deosebit pe care il ocupa in randul slujbelor Postului Liturghia Darurilor mai inainte sfintite”.

3. Sfanta Impartasanie de seara

01“Cea dintai si cea mai importanta caracteristica a Liturghiei Darurilor mai inainte sfintite o reprezinta faptul ca este o slujba de seara. Dintr-un punct de vedere formal, aceasta este o slujba a Sfintei Impartasanii ce urmeaza Vecerniei. La inceputul dezvoltarii sale era lipsita de solemnitatea pe care o are astazi, asa incat legatura sa cu slujba zilnica de seara (Vecernia) era mai mult decat evidenta. Prima problema se refera, deci, la caracterul vesperal al Liturghiei. Stim deja ca in traditia ortodoxa Sfanta Euharistie este intotdeauna precedata de o perioada de postire deplina. Acest principiu general explica faptul ca pentru Sfanta Euharistie, diferita ca forma de toate celelalte slujbe, nu s-a fixat o ora anume, pentru ca timpul savarsirii sale depinde, in primul rand, de caracterul zilei in care ea urmeaza a fi savarsita. Astfel, la un praznic mare, Tipicul randuieste o impartasanie foarte matinala, deoarece privegherea indeplineste rolul postului sau pregatirii. Pentru un praznic mic, fara priveghere, Sfanta Euharistie este mutata la o ora tarzie, astfel incat – cel putin teoretic – in oricare din zilele saptamanii ea trebuie sa aiba loc la pranz. In cele din urma, in zilele in care se randuieste un post aspru sau deplin de-a lungul zilei, Sfanta Euharistie – “intreruperea” postului – se primeste seara.

Intelesul acestor randuieli, care din nefericire sunt complet uitate si neglijate astazi, este foarte simplu. Sfanta Euharistie fiind intotdeauna sfarsitul pregatirii, plinirea nadejdii, isi are timpul sau de savarsire sau kairos, corelat cu durata postului deplin. Acesta din urma fie ia forma unui Priveghi de toata noaptea, fie se tine individual. In timp ce zilele de Miercuri si Vineri ale Postului Mare sunt zile de abstinenta totala, slujba Sfintei Impartasanii, care este plinirea postului, devine o praznuire de seara. Aceeasi logica se aplica si pentru ajunul Craciunului si cel al Bobotezei, care sunt de asemenea zile de postire deplina, si in care, deci Sfanta Euharistie se savarseste dupa slujba vecerniei. Daca, totusi, ajunul acestor praznice cade Sambata sau Duminica, care in traditia ortodoxa sunt zile euharistice, abstinenta “totala” se randuieste Vinerea. Alt exemplu: daca Buna Vestire cade intr-una din zilele Postului Mare (zilele de rand ale saptamanii), savarsirea Sfintei Euharistii este randuita dupa slujba vecerniei. Aceste randuieli, care pentru multi par a fi arhaice si nesemnificative astazi, descopera, de fapt, principiul fundamental al spiritualitatii liturgice ortodoxe: Sfanta Euharistie este intotdeauna sfarsitul pregatirii si plinirea nadejdii; iar zilele de abstinenta si post, fiind cele mai puternice expresii ale Bisericii ca pregatire, sunt “incununate” cu Impartasania de seara.

Miercurea si Vinerea in timpul Postului, Biserica randuieste o abstinenta totala de la mancare pana la apusul soarelui. Aceste zile sunt alese, deci, fiind potrivite pentru Impartasirea din timpul Postului care, dupa cum am spus mai devreme, reprezinta unul din cele mai importante mijloace sau “arme” in lupta duhovniceasca de-a lungul postului. Zile pline de osteneli duhovnicesti si fizice, ele sunt luminate de asteptarea primirii viitoarei impartasiri cu Trupul si Sangele lui Hristos, iar aceasta asteptare ne intareste in efortul nostru atat duhovnicesc cat si fizic; il transforma in osteneli ce cauta spre bucuria Impartasaniei de seara. “Ridica-voi ochii mei la munti, de unde vine ajutorul meu“.

Iar apoi, in lumina apropiatei intalniri cu Hristos, cat de serioasa si cat de importanta devine ziua pe care trebuie sa o petrec in ocupatii obisnuite; cat de multe lucruri triviale si insignifiante, care umplu existenta mea zilnica si cu care sunt atat de obisnuit incat nu le mai acord atentie, capata o noua semnificatie. Fiecare cuvant pe care-l rostesc, fiecare fapt pe care-l savarsesc, fiecare gand care-mi trece prin minte devin importante, unice, ireversibile si fie se afla in “acord” cu nadejdea mea in Hristos, fie in opozitie cu aceasta. Insusi timpul, pe care de obicei il “risipim” atat de usor, se descopera in adevaratul sau sens, fie ca timp al mantuirii, fie al osandei. Intreaga noastra viata devine ceva ce a fost cladit prin venirea lui Hristos in aceasta lume – inaltarea la El sau departarea de El, in intuneric si nimicire.

Nicaieri nu gasim mai bine si mai deplin descoperit adevaratul sens al postirii si al Postului Mare decat in zilele Impartasaniei de seara – nu numai sensul Postului ci si al Bisericii si al vietii crestine in totalitatea ei. In Hristos, toata viata, tot timpul, toata istoria, Cosmosul insusi s-au transformat in asteptare, pregatire, nadejde, inaltare. Hristos a venit; Imparatia va veni! In “lumea aceasta” putem numai sa anticipam slava si bucuria Imparatiei. Ca si Biserica, noi parasim lumea aceasta in duh si ne intalnim la masa Domnului, unde in taina inimii noastre contemplam lumina si stralucirea Sa necreata. Aceasta pregustare ne este daruita totusi pentru ca sa dorim si sa iubim Imparatia si, mai mult, pentru o comuniune harica desavarsita cu Dumnezeu in “ziua cea fara de seara” ce va sa vina. Iar de fiecare data cand, anticipat, am gustat “pacea si bucuria Imparatiei” ne intoarcem in aceasta lume si ne regasim din nou pe un drum lung, ingust si dificil. De la praznic ne intoarcem la viata postului – la pregatire si asteptare. Asteptam seara acestei lumi care ne va face partasi la “bucuria stralucirii sfintei slave a lui Dumnezeu“, la inceputul care nu va avea sfarsit.

4. Tipicul

24150.bIn Biserica primara, cand crestinii erau foate putini si foarte bine “testati”, exista practica administrarii Sfintelor Daruri credinciosilor la sfarsitul Sfintei Impartasanii de Duminica pentru Impartasirea lor zilnica particulara acasa. Euharistia obsteasca si plina de bucurie a zilei Domnului a fost “extinsa” in totalitatea timpului si vietii omului. Totusi, aceasta practica a fost intrerupta cand cresterea membrilor Bisericii, transformarea crestinismului intr-o religie de masa, au scazut inevitabil intensitatea duhovniceasca caracteristica primelor generatii crestine si a fortat autoritatile sa ia masuri impotriva intrebuintarii gresite a Sfintelor Daruri. In Apus, acest lucru a condus la aparitia Euharistiei zilnice – una din trasaturile caracteristice traditiei liturgice si pietatii apusene dar care, de asemenea, este izvorul unei transformai importante a intelegerii intime asupra Euharistiei. O data ce Sfanta Euharistie a fost lipsita de caracterul sau “festiv” si a incetat sa mai fie praznic al Bisericii, devenind parte integranta a ciclului zilnic, usa a fost deschisa catre asa-numitele mise (liturghii) “particulare” care, la randul lor, au alterat din ce in ce mai mult toate celelalte elemente ale cultului.

In Rasarit, totusi, intelegerea, initial eshatologica, centrata pe Imparatia lui Dumnezeu si plina de bucurie a Sfintei Euharistii, nu a fost niciodata inlaturata si, cel putin teoretic, Sfanta Liturghie, chiar si astazi nu este o simpla parte a ciclului zilnic. Savarsirea ei este intotdeauna o sarbatoare, iar ziua savarsirii ei intotdeauna a dobandit o conotatie duhovniceasca a Zilei Domnului. Dupa cum am subliniat, Sfanta Euharistie este incompatibila cu postul si nu se savarseste in zilele de rand ale Postului Mare. Astfel, o data ce Impartasania zilnica de acasa a incetat, aceasta nu a fost inlocuita in Rasarit cu savarsirea zilnica a Sfintei Euharistii, ci a dat nastere la o noua forma de Impartasanie cu Darurile pastrate de Duminica sau de la praznuirea “festiva”. Este foarte posibil ca, la inceput, aceasta slujba “mai inainte sfintita” sa nu fi fost limitata doar la Postul Mare, ci sa fi fost comuna tuturor perioadelor de post din Biserica. Iar apoi, deoarece numarul praznicelor – mari sau mici – crescuse si determinase savarsirea Sfintei Euharistii mai des, Liturghia Darurilor mai inainte sfintite a devenit o trasatura liturgica caracteristica Postului Mare si, incetul cu incetul, sub influenta duhului liturgic al Postului, a acelei “tristeti stralucitoare” de care am vorbit a capatat acea frumusete si solemnitate unica ce o fac sa fie culmea duhovniceasca a slujbelor Postului.

Slujba incepe cu Vecernia cea Mare, desi doxologia (binecuvantarea de inceput) de la inceput este “euharistica” – “Binecuvantata este Imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh…” – si plaseaza intreaga praznuire in perspectiva Imparatiei, care este perspectiva duhovniceasca a Postului si a postirii. Psalmul de seara (Psalmul 104) – “Binecuvanteaza suflete al meu pe Domnul…” – este cantat ca de obicei, urmat apoi de Litia Mare si de a optsprezecea parte sau catisma a Psaltirii. Aceasta catisma este randuita pentru fiecare zi de rand a Postului. Ea consta din Psalmii 120-134, numiti “cantarile Treptelor”. Ele erau cantate pe treptele templului de la Ierusalim – ca imnuri ale poporului adunat pentru slujba, pregatindu-se pentru a-L intalni pe Dumnezeul lor: “Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie: In casa Domnului vom merge!” (Psalmul 121, 1). “Iata, acum binecuvantati pe Domnul toate slugile Domnului, care stati in casa Domnului; in curtile casei Dumnezeului nostru. Noaptea ridicati mainile voastre spre cele sfinte si binecuvantati pe Domnul. Te va binecuvanta Domnul din Sion, cel ce a facut cerul si pamantul” (Psalmul 134).

In timp ce acesti psalmi sunt cantati, slujitorul ia Painea sfintita pastrata din Duminica de dinainte si o pune pe Sfantul Disc. Apoi pe Proscomidiar, toarna vin in potir si acopera Sfintele Daruri, asa cum se face de obicei inaintea Sfintei Liturghii. Trebuie sa mentionam ca toate acestea se savarsesc de catre preot “fara a zice ceva”. Aceasta randuiala subliniaza caracterul pragmatic al acestor acte, pentru toate rugaciunile rostite la Euharistia duminicala.

Dupa iesirea cu Sfanta Evanghelie si dupa imnul de seara “Lumina lina…” se citesc cele doua pericope vechi-testamentare randuite din Cartea Facerii si Pildele lui Solomon. Un ritual aparte insoteste citirea acestora, purtandu-ne inapoi la timpul in care Postul era inca axat pe pregatirea catehumenilor pentru Botez. In timp ce pericopa din Cartea Facerii este citita, o lumanare aprinsa se asaza pe Sfanta Evanghelie de pe altar, iar dupa citirea pericopei, preotul ia lumanarea si cadelnita si binecuvanteaza cu ele credinciosii rostind: “Lumina lui Hristos lumineaza tuturor“. Lumanarea este simbolul liturgic al lui Hristos – Lumina lumii. Asezarea sa pe Sfanta Evanghelie in timpul citirii pericopei din Vechiul Testament semnifica faptul ca toate profetiile sunt implinite in Hristos, Care a deschis mintea apostolilor Sai, “ca ei sa poata intelege Scripturile“. Vechiul Testament ne conduce catre Hristos, asa cum Postul ne conduce catre luminarea Botezului. Lumina Botezului unind pe catehumeni cu Hristos va deschide mintile acestora spre intelegerea invataturii Sale.

Dupa citirea celei de-a doua pericope din Vechiul Testament, traditia randuieste cantarea a cinci versete din Psalmul de seara (psalmul 140) – incepand cu versetul doi: “Sa se indrepteze rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta…”. Deoarece Psalmul 140 este deja cantat la locul sau obisnuit – inainte de Vohod – ne putem intreba care este sensul celei de-a doua cantari acestor versete. Se poate presupune pe baza anumitor indicatii ca aceasta practica trimite in urma la primele faze ale dezvoltarii Liturghiei Darurilor mai inainte sfintite. Probabil ca in vremea cand aceasta liturghie nu capatase inca solemnitatea si complexitatea de astazi, ci consta doar in administrarea Sfintei Impartasanii la vecernie, aceste versete erau cantate ca imn al Sfintei Impartasanii. Astazi, ele formeaza, totusi, o minunata introducere de pocainta pentru a doua parte a slujbei – Liturghia propriu-zisa a Darurilor mai inainte sfintite.

Aceasta a doua parte incepe cu liturghia catehumenilor – adica un set de rugaciuni si cereri speciale pentru aceia care se pregatesc pentru Botez. La “injumatatirea Postului” – in Miercurea celei de-a patra saptamani – rugaciuni si cereri speciale sunt adaugate pentru photizomenoi – “cei pregatiti pentru luminare“. Sunt subliniate, o data in plus, originea si caracterul initial al Postului ca pregatire pentru Botez si Paste.

Dupa ce catehumenii sunt lasati sa plece, se citesc doua rugaciuni ce introduc “Liturghia credinciosilor”. Mai intai, cerem curatirea sufletului nostru, a trupului si a mintii:

“…si ochiul sa fie ferit de toata vederea cea vicleana, si auzul nestrabatut de cuvinte desarte, iar limba curata de vorbe necuviincioase. Curateste buzele noastre sa fie ferite de faptele rele si sa lucreze cele bine placute tie, toate madularele si gandurile nostre intarindu-le cu harul Tau”.

Cea de-a doua rugaciune ne pregateste pentru Iesirea cu Sfintele Daruri:

“Caci iata, Preacuratul Lui Trup si de viata facatorul sange, in acest ceas intrand, va sa se puna inainte pe aceasta masa de taina, fiind inconjurat in chip nevazut de multimea ostirilor ingeresti. Si ne daruieste noua impartasirea cu acestea, ca printr-insele, luminandu-ne cu ochiul gandului nostru, fii ai luminii si zilei sa ne facem”.

Apoi urmeaza cel mai solemn moment al intregii slujbe: purtarea Sfintelor Daruri la altar. Din punct de vedere exterior, aceasta iesire este similara cu Vohodul Mare al Sfintei Euharistii, dar intelesul sau liturgic si duhovnicesc este, desigur, total diferit. Din toata slujba Sfintei Euharistii, aici avem procesiunea de daruire: Biserica se aduce pe sine, viata sa, viata membrilor sai si chiar pe aceea a intregii Creatii ca ofranda lui Dumnezeu, ca restatornicire a jertfei depline a lui Hristos. Amintindu-L pe Hristos, ea aminteste pe toti aceia a caror viata Hristos a luat-o asupra-Si, pentru rascumpararea si mantuirea lor. Liturghia darurilor mai inainte sfintite, nu este punere inainte, nu exista Jertfa, nu este Euharistie, nu este sfintire, ci taina prezentei lui Hristos in Biserica este descoperita si lucratoare.

Este necesar sa notam aici faptul ca in traditia liturgica ortodoxa, diferita in aceasta privinta de practica latina, nu se intalneste venerarea Darurilor euharistice in afara Sfintei Impartasanii. Caci pastrarea Darurilor ca taina pastrata, folosite pentru Impartasirea bolnavilor sau in alte situatii de urgenta, este o traditie relevanta, care nu a fost pusa niciodata la indoiala in Biserica Ortodoxa. Am mentionat deja ca in Biserica primara exista chiar o practica a “auto-impartasirii” particulare acasa. Avem astfel prezenta permanenta a Sfintelor Daruri si absenta venerarii lor. Mentinand simultan aceste doua atitudini, Biserica Ortodoxa a evitat periculosul rationalism sacramental al Apusului. Impinsi de dorinta de a afirma – impotriva protestantilor – obiectivitatea “prezentei reale” a lui Hristos in darurile euharistice, latinii, de fapt, au separat venerarea de Sfanta Impartasanie. Facand aceasta, ei au deschis usa unei periculoase deviatii duhovnicesti de la adevaratul scop al Sfintei Euharistii si chiar al Bisericii insasi. Scopul Bisericii si al Tainelor sale nu este acela de a “sfinti” bucati sau elemente de materie si, facandu-le astfel sacre sau sfinte, sa le opuna celor profane. In schimb, scopul ei este de a realiza comuniunea vietii omului cu Dumnezeu, cu “cunoasterea lui Dumnezeu, inaltarea la Imparatia lui Dumnezeu“. Sfintele Daruri sunt mijloace ale acestei comuniuni, hrana acestei noi vieti, dar ele nu sunt scop in sine. Pentru ca Imparatia lui Dumnezeu nu este “mancare si bautura, ci pace si bucurie in Duhul Sfant“. Intocmai cum in aceasta lume mancarea isi indeplineste functiile sale numai atunci cand este consumata si astfel transformata in viata, asa si noua viata a lumii ce va sa vina ne este daruita prin impartasirea cu “hrana nemuririi“. Biserica Ortodoxa evita in mod consecvent venerarea Sfintelor Taine in afara Sfintei Impartasanii, pentru ca singura venerare reala este aceea cand ne facem partasi Trupului si Sangelui lui Hristos, cand “lucram in aceasta lume asa cum El a facut-o“. Cat despre protestanti, acestia, in frica lor de orice conotatie “magica”, tind sa “spiritualizeze” Taina atat de mult incat ajung sa nege prezenta Trupului si a Sangelui lui Hristos in afara Sfintei Impartasanii. Din nou, aici, Biserica Ortodoxa, prin practica pastrarii Sfintelor Daruri, reface adevaratul echilibru. Darurile sunt date pentru Sfanta Impartasanie, dar realitatea Sfintei Impartasanii se bazeaza pe realitatea Sfintelor Daruri. Biserica nu speculeaza asupra modului in care avem prezenta lui Hristos in Sfintele Daruri. Ea interzice folosirea lor pentru orice alt act decat acela al Sfintei Impartasanii. Ea nu dezvaluie, ca sa spunem asa, prezenta lor in afara Sfintei Impartasanii, ci crede cu tarie ca asa cum Impatasania ce va sa vina este “deja in mijlocul nostru“, asa cum Hristos S-a inaltat la cer si sta de-a dreapta Tatalui si va fi de asemenea cu noi pana la sfarsitul lumii, asa si calea de impartasire cu Hristos si Imparatia Sa, hrana nemuririi este intotdeauna prezenta in Biserica.

Aceasta conotatie teologica ne duce inapoi la Liturghia Darurilor mai inainte sfintite si la “epifania” Darurilor sfintite, apogeul solemn al acesteia. Aceasta “mare iesire” s-a dezvoltat din necesitatea de a aduce (la altar) Darurile sfintite, intrucat la inceput acestea erau tinute nu pe altar ci intr-un loc special, uneori chiar in afara Bisericii. Acest “transfer” va capata, firesc, o mare solemnitate, deoarece el exprima liturgic venirea lui Hristos si sfarsitul unei zile lungi de postire, rugaciune si asteptare, venirea acelui ajutor, a acelei mangaieri si bucurii pe care am asteptat-o:

“Acum Puterile ceresti impreuna cu noi nevazut slujesc, ca iata intra Imparatul slavei, Iata Jertfa tainica savarsita de dansele este inconjurata. Cu credinta si cu dragoste sa ne apropiem, ca partasi ai vietii vesnice sa ne facem. Aliluia, aliluia, aliluia”.

Sfintele Daruri sunt asezate pe altar, apoi, pregatindu-ne pentru Sfanta Impartasanie, cerem:

“… sfinteste sufletele si trupurile noastre ale tuturor, cu sfintire nestearsa; ca in cuget curat, cu fata neinfruntata, si cu inima luminata, impartasindu-ne cu aceste Dumnezeiesti si Sfinte Taine si printr-insele vii facandu-ne sa ne unim cu Insusi Hristosul Tau… Care a zis: Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu intru Mine ramane si Eu intru el;…sa ne facem Biserica a Preasfantului si inchinatului Tau Duh, izbavindu-ne de toata uneltirea diavoleasca… si sa dobandim bunatatile cele fagaduite noua, impreuna cu toti sfintii Tai…”

Urmeaza apoi Rugaciunea Domneasca, care este intotdeauna actul nostru ultim de pregatire pentru Sfanta Impartasanie, pentru ca, fiind rugaciunea lui Hristos Insusi, inseamna ca primim intelepciunea lui Hristos ca intelepciune a mintii noastre, rugaciunea Sa catre Tatal Sau ca rugaciune a noastra, voia Sa, dorinta Sa, viata Sa – ca a noastra. Iar apoi, Sfanta Impartasanie incepe in timp ce credinciosii canta imnul Sfintei Euharistii: “Gustati si vedeti ca bun este Domnul!

In cele din urma, dupa ce am savarsit slujba, suntem invitati sa “mergem in pace“. Ultima rugaciune rezuma sensul acestei slujbe, a acestei Sfinte Impartasanii de seara, a legaturii acesteia cu nevointa noastra din timpul Postului.

“Stapane, Atottiitorule, Cel ce cu intelepciune ai zidit toata faptura si pentru nespusa Ta purtare de grija si multa bunatate a Ta, ne-ai adus pe noi intru aceste preacinstite zile, spre curatirea sufletelor si a trupurilor, spre infranarea poftelor si spre nadejdea invierii; care in patruzeci de zile ai dat in mana slujitorului Tau Moise tablele cele cu dumnezeiesti slove, da-ne si noua, Bunule, lupta cea buna sa luptam, calea postului sa o savarsim, credinta nedespartita sa o pazim, capetele nevazutilor balauri sa le sfaramam, biruitori asupra pacatului sa ne aratam si fara de osanda sa ajungem a ne inchina si sfintei Invieri.”

Pana atunci poate fi intuneric afara, iar noaptea prin care noi trebuie sa umblam si in care trebuie sa traim, sa luptam si sa rabdam, poate fi lunga. Insa lumina pe care am vazut-o acum lumineaza intunericul. Imparatia a carei prezenta in aceasta lume nu pare sa fie descoperita de nimic ne-a fost daruita “in taina”; bucuria si pacea ei ne insotesc cand suntem gata sa urmam calatoria Postului“.

Pr. Alexander Schmemann,

„Postul cel Mare”, Ed. Doris, Bucureşti, 1998.

,

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com