Header image

Mănăstirea “Adormirea Maicii Domnului”, s. Ţigăneşti, r. Străşeni

19:34, sâmbătă, 12 octombrie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , ,

Mănăstirea “Adormirea Maicii Domnului”,

MD-3734, com. Ţigăneşti, r-l Străşeni

Tel: 0-237-93-588; GSM: 690-56-437;

e-mail: manastireatiganesti@gmail.com

web: http://manastireatiganesti.md/

 

La 35 km de Chişinău, în partea de nord a satului Ţigăneşti, într-o vale înconjurată de pădure, din preajma râului Ichel, se află Mănăstirea de monahi Ţigăneşti, cu hramul Adormirea Maicii Domnului.

Anul întemeierii este cunoscut cu aproximaţie din cauza dispariţiei actelor iniţiale, răpite de tătarii din Bugeac în vremea ultimului jaf asupra schitului.Istoriografii noştri acceptă două versiuni: anul 1725 şi anul 1741, în timp ce Petru Cruşevan indică anul 1660. Deocamdată nu s-a editat nicio monografie dedicată Mănăstirii Ţigăneşti. Sursele bibliografice existente, vechi şi cele de arhivă, conţin informaţii sumare şi insuficiente, în plan cronologic, pentru însăilarea unui eseu istoric amplu şi complet despre acest sfânt locaş.

Se ştie doar că în 1725 boierul Lupu Dencu împreună cu un grup de răzeşi din satele Cobâlca şi Ţigăneşti au dăruit un lot de pământ radicând acolo o biserică de lemn pentru credincioşii din împrejurimi, care se ascundeau în pădure de frica tătarilor. Pe la 1741 biserica era deja locuită de monahi.

Primul egumen al schitului este monahul Vartolomeu, urmat de stareţul Avraam.

Pe vremea egumenului Samuil, în anul 1758, de teama invaziei tătarilor, schitul este părăsit. Stareţul Samuil a fost jefuit, pe drum, de toate lucrurile scumpe luate cu el şi de actele doveditoare despre întemeierea schitului.

Peste un timp, călugării au revenit la schit. Însă, nu se atestă informaţii despre construcţiile efectuate aici şi despre stareţii care s-au perindat până la anul 1800.

În 1800-1804 egumen al schitului este ieromonahul Tarasie, care este numit stareţ a doua oară în 1809-1811. Pe vremea primei sale stăreţii, în 1803, începe un conflict îndelungat între moşierul Lupu Roset şi călugări privitor la hotarele moşiei.

Ieromonahul Teodosie stăreţeşte în două rânduri (1804-1806) şi (1811-1816). La 1816 la schit locuiau 19 persoane.

Pe la 1820 schitul Ţigăneşti avea o singură biserică, din lemn, acoperită cu şindrilă cu hramul Adormirea Maicii Domnului şi o clopotniţă tot din lemn cu trei clopote, 15 chilii ale fraţilor şi chilia stareţului, 6 case pentru fraţii de ascultare.

Dintre cei 26 de stareţi din perioada ţaristă se evidenţiază, conform datelor istorice păstrate, numai câţiva.

Ieromonahul Victor (1844-1853), care a fost şi econom al Casei Arhiereşti de la Chişinău. În anul 1846, cu ajutorul jertfelor benevole ale credincioşilor, el a început zidirea din

 piatră a bisericii de vară Adormirea Maicii Domnului, acoperită cu tablă, şi clopotniţa. Lucrările de construcţie s-au încheiat în 1851, iar biserica a fost sfinţită la 15 august. Pe atunci schitul avea 50 de desetine de pământ arabil, 10 chilii de lemn şi trapeza. Obştea monahală număra 9 vieţuitori.

Stareţul Agatanghel (1853-1859) a construit vechea stăreţie şi a amenajat izvorul din curte, ridicând de asupra izvorului un pavilion. În 1854 a fost construită, din lut şi nuiele, o casă cu 7 camere, acoperită cu şindrilă. În 1855 a fost pictată, în stil bizantin, o icoană mare a Maicii Domnului cu Pruncul pe braţul stâng, iar în dreapta cu un sceptru aurit. Pe icoană, cu litere kirilice, era încrustată rugăciunea “Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri aducem ţie…” Tot în 1855 s-a construit din lemn un hambar pentru păstrarea grânelor. În 1856 pavilionul de asupra izvorului din curte a fost înlocuit cu o clădire cu două camere, acoperită cu tablă. Pe la 1860 la schit erau 12 vieţuitori.

În 1868 egumenul Ghedeon (1860-1872), ajutat de negustorul Hristofor Carangea Iscrov, dar şi de alţi ctitori, a început zidirea din piatră a Bisericii de iarnă cu hramul Sfântul Nicolae.

Sursele de arhivă ne informează că, din cauza mijloacelor insuficiente pentru existenţă, în 1870 autorităţile Eparhiale au propus ca schitul să fie închis, obştea monahală şi bunurile fiind transferate mănăstirii Frumoasa. Iar la 4 iulie 1872 Sfântul Sinod a permis ca schitul să fie lăsat de sinestătător. În 1874 este finisată construcţia bisericii Sfântul Nicolae. Tot în 1874 este construit din piatră blocul de casă acoperit cu tablă pentru noua stăreţie, arhondaric şi chilii pentru călugări, cu pivniţă sub ea.

În 1876 este construită o cramă de lemn, acoperită cu şindrilă, cu pivniţă de piatră  pentru păstrarea vinului.

În timpul stăreţiei egumenului Ioanichie (1880-1884) s-a zidit din piatră blocul de chilii cu trapeză şi bucătărie. Schitul era înconjurat de un gard de nuiele. Averea schitului era formată din 50 de desetine de pământ, trei mori de apă, două case la Chişinău, care erau date în arendă.

Egumenul Teodorit (1886-1892) a exercitat şi funcţia de blagocin al mănăstirilor şi schiturilor din Basarabia. În 1886 este construit un grajd din nuiele, acoperit cu stuf. În 1887 moare ctitorul bisericii de iarnă, Carangea Iscrov, şi este înmormântat în cimitirul schitului. În 1890 s-a construit din piatră, acoperit cu şindrilă, corpul de casă cu 12 chilii din vecinătatea porţii. În acei ani schitul avea o bibliotecă bogată, cu un număr impunător de volume editate în rusă şi în română. Mai avea o moşie de 50 de desetine de pământ, cu plantaţii de vie, livezi şi 3 mori de apă.

Egumenul Sinesie (1900-1909) măreşte comunitatea monahală de la 10 persoane în 1900 până la 48 de personae în 1904. Au fost cumpărate 3 desetine de vie. În 1902, conform informaţiilor de arhivă, stareţul Sinesie cere permisiunea autorităţilor Eparhiale pentru a construi o nouă cramă-vinărie de producere şi comercializare a vinului, în locul vechii construcţii, prăbuşite peste beciul în care se păstra vinul, şi a unui hambar pentru păstrarea porumbului, pe fundament de piatră, cu podea şi pod de lemn, acoperit cu şindrilă. Lucrările de construcţie se angajase să le execute boierul Procopie Kirilov din satul Răciula.

Tot sursele de arhivă denotă că, în 1904 s-a construit un nou bloc de piatră cu 16 chilii, acoperit cu tablă. În 1905 pe teritoriul schitului se găseau într-o stare foarte bună cele două biserici din piatră, cea de vară şi clopotniţa, acoperite cu tablă, iar cea de iarnă – cu şindrilă; stăreţia cu 4 chilii şi beciul; două blocuri de chilii: unul cu 12 şi altul cu 16 camere; trapeza din piatră cu 10 chilii; bucătăria; un havuz mare de piatră cu mezanin, acoperit cu tablă şi un havuz mic; un hambar din scânduri. În curtea din dos se găsea o casă cu beci, cu şoproane, cu grajd pentru animale; un beci de piatră pentru păstrarea vinului, iar de asupra lui crama-vinărie cu hambarul pentru porumb; alte două hambare pentru porumb; trei mori de apă. Toate aceste construcţii erau acoperite cu şindrilă.

Egumenul Teodosie (1909-1912) a cumpărat 12 desetine de pădure, în 1910 a construit din bârne, acoperită cu ţiglă, o casă pentru pelerini.

În 1914 proprietarul Avrum Vainberg din Chişinău, care arenda de mai mulţi ani livada schitului, a construit în livadă, în folosul monahilor, o uscătorie pentru fructe.

În 1918, în timpul stăreţiei ieromonahului Augustin (1916-1918), schitulŢigăneşti capătă statut de mănăstire, obştea monahală număra 56 de vieţuitori, iar averea era constituită din 108 desetine de pământ, inclusiv, pădure, păşune, vie, livadă, grădină de zarzavat, un iaz pe o suprafaţă de 1 ha, o moară de apă.

În 1920 este reparată biserica de iarnă şi clădirea stăreţiei. Se construieşte un bloc de casă din piatră acoperit cu olane pentru bucătărie, brutărie şi noua trapeză. O clădire din lut pentru fierăria mănăstirii. Un grajd pentru vite. Mănăstirea deţine o moşie de 110 ha.

În perioada ateismului sovietic mănăstirea are de suferit ca şi toate celelalte lăcaşe sfinte de la noi. În 1940 autorităţile sovietice au sechestrat 500 ha de pădure ce-i aparţineau.

În anul 1941 mănăstirea avea 130 ha de pământ, inclusiv, 10 ha de livadă, 3 ha de vie, două mori de apă. Obştea ei monahală număra 34 de vieţuitori.

În 1944 autorităţile locale au deposedat-o de 64 ha de pământ.

În 1945, pe timpul stareţului Ioachim Burlea (1944-1960), mănăstirea mai deţinea 66 ha de pământ, comunitatea monahală era constituită din 49 de vieţuitori. În acest an (1945) are loc prima tentativă de lichidare a sfântului locaş, care este vizitat de un căpitan şi câţiva militari. Aceştia, după ce s-au convins că modul de viaţa al monahilor este cel de obşte (adică, muncesc cu toţii de dimineaţă până seara, mănâncă aceleaşi bucate, poartă haine la fel) ca şi modul de viaţă din comunismul spre care se tindea atunci, au plecat lăsând mănăstirea în pace.

După 1948 mănăstirea a fost supusă prestaţiilor către stat.

Numai în 1950 a fost impusă să predea statului 6293 kg de grâne, 500 litri de lapte, 84 kg de lână, 14 mii kg de fructe, 3264 kg de struguri. În 1952 rămăsese cu 52 ha de pământ, venitul total a constituit 133.605 de ruble.

Impozitul anual creştea, iar terenurile de pământ erau cedate în mod forţat colhozului din localitate. Astfel, prin februarie 1959 mănăstirea avea în posesie doar 7 ha de pământ, adică numai terenul pe care era situat complexul monahal.

În1959, anul închiderii mănăstirii, aici erau 55 de vieţuitori, dintre aceştia 11 persoane trecute de vârsta de 70 de ani. Fraţii de ascultare au fost trimişi pe la casele lor, 22 dintre monahi au fost transferaţi la MănăstireaHârbovăţ, 8 monahi – la Mănăstirea Căpriana, 9 monahi – pe la parohiile din sate, 1 monah a intrat la studii la Seminarul Teologic. Stareţul Ioachim (Burlea), originar din satul Bravicea, ultimul dintre toţi a părăsit mănăstirea, mergâng în genunchi până la poartă (oamenii din Ţigăneşti spun că stareţul ar fi mers în genunchi chiar până la Bravicea!) blestemând comuniştii. El a fost impus să se retragă la baştină, fiind permanent supravegheat de autorităţi.

La 3 iulie 1959 mănăstirea este desfiinţată. Toate icoanele şi cărţile bisericeşti au fost scoase sub pretextul că urmează a fi duse la Mănăstirea Hârbovăţ şi li s-a dat foc. Cele două biserici imediat au fost „renovate”, readaptate la necesităţile bolnavilor cu handicap fizic de la casa de invalizi din Lipcani, care urma să fie amplasată pe teritoriul complexului monahal. Turlele de pe biserici au fost înlăturate. Biserica de vară Adormirea Maicii Domnului a fost transformată în depozit pentru păstrarea inventarului medical. În pronaos a fost deschis un magazin. Biserica de iarnă Sfântul Nicolae a servit drept salon pentru bolnavi. Chiliile au fost transformate în saloane. Iar din 1961 şi până în 1992 incinta complexului monahal a fost ocupată de un spital pentru bolnavii cu handicap mintal.

În aceşti ani a fost demolat cimitirul mănăstiresc, unde în afară de monahi, fraţi de ascultare şi de primii ctitori, fuseseră înmormântaţi un număr foarte mare de ostaşi căzuţi pe câmpul de luptă în timpul războiului din 1941-1945. A fost dărâmat unul dintre beciuri. Două din cele trei izvoare din curtea mănăstirii au fost astupate.

Cu timpul au apărut construcţii noi în curtea mănăstirii, dar cele mai multe în imediata ei apropiere. Lucrătorii medicali şi-au construit case mai aproape de locul lor de muncă.

După 33 de ani de mutilare ateistă mănăstirea este redeschisă.

La 8 septembrie 1992 arhimandritul Artemie (1992-1994) şi o comunitate de 12 persoane: doi călugări şi 10 fraţi de ascultare încep viaţa monahală. În acelaşi an le-au fost distribuite 49 de ha de pământ, inclusiv, 6 ha de pădure.

În acelaşi an au început lucrările de reparaţie a câtorva chilii şi a Bisericii de vară Adormirea Maicii Domnului, unde, din cauza ploii ce pătrundea prin acoperişul spart, pereţii erau plin de crăpături, iar pictura era deteriorată. Prestolul bisericii a fost sfinţit la 26 august 1993.

Cel de al doilea stareţ, de după redeschidere, este arhimandritul Donat (1994-1997). În această perioadă a fost săpat un iaz în preajma mănăstirii, s-a construit un drum de acces prin pădure până la şoseaua Chişinău-Bălţi.

La 9 decembrie 1997 stareţ al Mănăstirii Ţigăneşti este numit ieromonahul Irinarh (Costru), care, deşi foarte tânăr şi fără experienţă, a reluat lucrările de restaurare şi cele de reparaţie a complexului monahal. În acelaşi an au fost deschise atelierul de lemnărie şi fierăria.

În 1998 au fost finisate lucrările de reparaţie capitală a Bisericii de varăAdormirea Maicii Domnului, în care s-a instalat un nou iconostas, executat de meşteri de la noi, iar în clopotniţă – trei clopote. Biserica a fost sfinţită la 21 mai 1998.

În 1998 se începe reparaţia cosmetică a Bisericii de iarnă Sfântul Nicolae, care a avut de suferit mai puţin în perioada existenţei spitalului. Prestolul bisericii este sfinţit la 19 decembrie 2000.

Cu ajutorul financiar al credincioşilor sunt continuate lucrările de restaurare. Se instalează un nou iconostas executat de meşteri autohtoni. Pereţii sunt împodobiţi cu icoane dăruite de enoriaşi. Lucrările de restaurare sunt încheiate în 2009, iar biserica este sfinţită în toamna aceluiaşi an, la 1 noiembrie.

În 1998 este reparat blocul I de chilii şi capela din curtea mănăstirii.

În 1999 se construiesc câteva gospodării anexe: grajdul şi crescătoria de păsări.

În anul 2000 este reparat blocul stăreţiei, în acelaşi an este deschisă biblioteca mănăstirii, care are peste 1000 de volume de carte.

În anul 2005 este construită casa de la poartă şi gardul de piatră împrejmuitor.

În anul 2006 este amenajată curtea, sunt pavate aleile.

În anul 2007 este reparat corpul de casă cu trapeza, bucătăria şi beciul, este deschis atelierul de producere a lumânărilor.

În anul 2008 este reparat blocul II de chilii.

Mănăstirea nu are conductă de gaz, nici conductă de apă şi canalizare.

În 2009, cu ajutorul sponsorilor, este reamenajată vechea clădire de pe izvor, la nivelul de sus este deschisă cea de a treia biserică în cinsteaicoanei Maicii Domnului „Izvorul Tămăduirilor”, este amenajat havuzul din preajma ei. În acestă biserică Sfânta Liturghie se oficiază duminica, de mai multe ori pe an, şi la sărbători.

Astăzi, stareţ al mănăstirii este Arhimandritul Irinarh (Costru), care de mai bine de 15 ani diriguieşte cu multă dăruire sfântul locaş. Duhovnicul mănăstirii este stareţul. Comunitatea e constituită din 15 monahi: 1 schiegumen, 2 egumeni, 4 iromonahi, 1 ierodiacon, 3 ierodiaconi, 7 monahi, 7 fraţi de ascultare. La această mănăstire nu se mănâncă carne. Programul liturgic este respectat cu mare stricteţe. Sfânta Liturghie se oficiază zilnic, începând cu ora 4.30, când se săvârşeşte Tedeum-ul la sfintele moaşte de către stareţul mănăstirii. Zilnic se citesc Acatiste, Paraclisul Maicii Domnului, Psaltirea.

Puterea rugăciunilor de la MănăstireaŢigăneşti se datorează şi relicvelor sfinte ce sunt păstrate aici cu mare sfinţenie: Racla cu părticele de moaşte a 22 de sfinţi; Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, cu părticele de moaşte. Tămăduiri se fac, după mărturiile credincioşilor, şi la izvorul din curte, unde vine lume din toate colţurile republicii.

Averea mănăstirii o constituie 21 de ha de teren arabil, 11 ha de livadă, vie, grădină de zarzavat, un iaz, o fermă de animale şi păsări, o prisacă, un autoturism, un tractor, o căruţă.

La sfârşit de iulie curent am vizitat Mănăstirea Ţigăneşti dorind să văd cum arată ea în prezent, o văzusem prin 2008, dar şi mai înainte, la câţiva ani după redeschidere. Am găsit-o înfloritoare, arhiplină de enoriaşi, de toate vârstele, veniţi de pretutindeni la Sfânta Liturghie. Cu monahi calmi şi răbdători, pătrunşi de înţelepciunea divină, privind absent la deşertăciunea şi agitaţia lumii.

Chiar de la poartă parcă intri într-o adevărată grădină de pe timpurile bunicilor noştri. Arbori foarte înalţi cu crengile plecate, încărcate de mere domneşti, de pere văratice, galbene ca nişte becuri aprinse. Case vechi ţărăneşti, lungi, cu prispe şi deregi, cu multe geamuri şi uşi albastre. Pe la praguri stând uitate câte o pereche de încălţăminte bărbătească. În faţa unei prispe – o vatră mare şi deasă de busuioc înflorit. Curpeni de roşii, neobişnuit de înalţi, prinşi grijuliu de haragi. Tufe de fasole cu frunze mari, căţărate până sus pe haragi. Flori ţărăneşti. Multe flori boiereşti de toate culorile. Tufe de trandafiri înfloriţi legănaţi de vânt, de crăiţe galbene tupilate pe ici-acolo. Intr-o oază cu flori de câmp din jurul unei Răstigniri de lemn de culoare albastră, ca un covor al naturii neprihănite, aşternut la picioarele Domnului, dansează în voia lor fluturi albi.

Biserica de vară Adormirea Maicii Domnului îţi iese în cale cea dintâi. E cea construită la 1851 de către egumenul Victor după proiectul arhitectului basarabean M.Neyman. Deşi nu s-a păstrat nicio inscripţie, însăşi aspectul ei arhitectonic neordinar vorbeşte despre vechimea edificiului. Are numai două turle piramidale, una pe clopotniţa cu două niveluri şi cealaltă pe naos. Intrarea e prin clopotniţă.

De asupra uşii noi de lemn nevopsit este un mozaic Adormirea Maicii Domnului. Din tindă o scară de lemn albastră urcă la cafas. Trecerea în pronaos e străjuită pe din părţi de către doi Arhangheli. Lăngă ei – două inscripţii recente: „Pace tuturor celor ce intră” şi „Binecuvântare şi har celor ce iese.” Dincolo de prag, cum ridici capul, te priveşte drept în ochi de sus, de sub cafas, Maica Domnului cu braţele desfăcute.

Interiorul e zugrăvit în culori pale. Se observă două maniere. În stil clasic e pictată bolta alungită, ce intră în turla octogonală de pe naos, cu 8 geamuri luminoase, unde sunt înfăţişaţi în mărime naturală Sfinţii Prooroci: Ilie, Moise, Ieremia şi David. Mai jos, tot în mărime naturală – cei patru Sfinţi Evanghelişti: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Pereţii sunt zugrăviţi într-o manieră simplistă. De jos, de la podea, de jur împrejur, e pictat un „păretar” cu elemente naţionale şi simboluri ortodoxe. De asupra „păretarului” sunt pictaţi mulţi Sfinţi, la fel în mărime naturală, însă chipurile lor nu mai sunt atât de expresive ca şi cele de pe boltă. Pe peretele din dreapta, la trecerea în naos, pe fondal negru, e înfăţişată Maica Domnului, Egumena Sfântului Munte cu sceptru în mâna stângă, iar cu dreapta binecuvântând. Te duce cu gândul la unica icoană de pe timpuri, ce se găsea aici, descrisă de Ştefan Ciobanu. Tot pe dreapta, în colţ, pe o treaptă mai sus de la podea, se găseşte Scaunul Maicii Domnului, cu spetează foarte înaltă, căptuşit cu velur vişiniu, impunător de frumos.

Iconostasul pare a fi cel vechi. E vopsit într-un albastru deschis, cu multe basoreliefuri şi cu trei registre de icoane pictate în stil clasic rusesc. Patru candele mari, deosebit de frumoase, atârnă, câte două de fiece parte a uşilor împărăteşti.

Candelabrul mare, cu două rânduri de lumânări, coboară din cel mai înalt loc al bolţii, chiar din inima Sfintei Cruci, înconjurată de 4 heruvimi.

Tetrapodul din centru, de sub icoana Adormirea Maicii Domnului, este neobişnuit, cu totul diferit de celelalte două. E pardosit cu tablă de cupru, suflată cu argint, ornamentat cu făşii înguste de catifea albastră.

Podeaua este acoperită din colţ în colţ cu un covor de culoare albastră.

Vis-a-vis de biserica de vară, spre apus, se găseşte Biserica de iarnăSfântul Nicolae, construită în 1874, cu ajutorul ctitorului Carangea Iscrov. Biserica, aşezată în mijlocul a două blocuri de case cu cerdac, are formă dreptunghiulară. Exteriorul păstrează culoarea surie a tencuielii. Acoperişul e din tablă nevopsită, are trei turle mici, fără geamuri, pardosite cu tablă, aşezate pe aceeaşi axă.

Frontonul faţadei, cu trei geamuri şi cerdac, e susţinut de patru coloane mari asemenea templelor antice. În extremitatea de sus, cu alb, este încrustată Sfânta Treime.

Din locul fostului geam din mijloc, te urmăreşte chipul Sfântului Mare Ierarh Nicolae, în veşminte de un roz pal, cu dreapta te binecuvântează, iar în stânga ţine Sfânta Evanghelie. Tot aici, pe pervazul fostului geam, stă gata să bată toaca, original ornamentată, cu inscripţia „1680 Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului”.

Interiorul bisericii este nezugrăvit. Plafonul alb, de formă cilindrică, de jur împrejur, este separat de pereţi printr-un brâu arhitectonic de culoarea bronzului. Lumina vine prin trei geamuri mari, din peretele dinspre apus, şi prin cele două dinspre răsărit. Iconostasul este nou, din lemn de tei, vopsit într-un brun întunecat. Cu trei registre de icoane pictate în stil neobizantin. În registrul de jos, Sfinţii din icoane sunt pictaţi în mărime naturală. În faţa lor atârnă 8 candele mari.

Candelabrul are două rânduri de lumânări.

Sfântul Nicolae este înfăţişat pe icoana de pe tetrapodul din mijloc şi, în mărime naturală, pe icoana foarte mare înrămată într-un chiot de lemn.

În dreapta altarului se găseşte Epitaful Domnului, iar mai sus, pe perete – o icoană mare, nouă, cu aceeaşi denumire, scrisă în neogreacă. Icoana reprezintă mai multe scene evanghelice: Coborârea Domnului de pe Cruce, cei patru Sfinţi Evanghelişti, aşezarea Domnului în mormânt, cocoşul cântând. În partea de jos a icoanei este o inscripţie de două rânduri, tot în neogreacă.

Pereţii sunt împodobiţi cu multe icoane mari, toate noi, cu excepţia copiei Icoanei Maicii Domnului de la Ierusalim, nefăcută de mână de om (aceeaşi icoană se găseşte şi în trapeză), şi a icoanei vechi a Sfântului Mare Mucenic Pantelimon cu părticele de moaşte, dăruite mănăstirii în 1909 de către Episcopul Serafim (Ciciagov) de Chişinău şi Hotin, despre care glăsuieşte în ruseşte inscripţia de pe plăcuţa metalică din josul icoanei.

Biserica de iarnă comunică cu trapeza şi magazinul bisericesc printr-o tindă dreptunghiulară, cu pereţii împodobiţi cu icoane. Tot aici se găsesc mesele încărcate cu jertfele aduse de credincioşi, unde se fac parastasele.

Cea de a treia Biserică cu hramul Icoana Maicii Domnului „Izvorul Tămăduirii”, construită în 2009, se află în partea de nord-est a curţii, de asupra izvorului. Este mică, în două nivele. Pe acoperişul mic, ca un cozoroc rotund din tablă vopsită într-un albastru aprins, se înalţă o turlă modernă în formă de aerostat, presărat cu steluţe aurii ce strălucesc puternic la soare, ca şi crucea de pe vârf. La nivelul de jos, cu interiorul cilindric, se găseşte fântâna mănăstirii, cu colac de beton mare, cu diametrul de vreo doi metri, acoperit cu capac. În stânga, rezemată de perete, chiar de la podea, este o icoană foarte mare a Maicii Domnului „Bucuria tuturor scârbiţilor”. O altă icoană a Maicii Domnului „Jivopisnîi istocinik” e aşezată pe o măsuţă cu candela aprinsă. Două cruci mari de lemn de culoare albastră, stau rezemate de perete, de o parte şi de alta a măsuţei. Vasul cu agheasmă. În mijloc un analog, artistic lucrat. Ieşirea arcuită are în faţă un fel de cerdac mic, cu îngrăditură din stâlpi scurţi de piatră. Sub cerdac susură neîncetat izvorul ce se revarsă în bazinul larg din faţa lui.

Între Biserica Sfântul Nicolae şi Biserica Icoana Maicii Domnului „Izvorul Tămăduirii”, se găseşte o relicvă istorică şi arhitectonică în stilul bisericii de iarnă – o clădire veche şi frumoasă, cu coloane groase din piatră, numai la intrările laterale. Ar putea fi casa construită în 1920. În tot ansamblul monastic numai ea a rămas nereparată după perioada dezastrului ateist.

Cimitirul, situat în partea de răsărit, sus, sub pădure, are 7 morminte, relativ recente, străjuite de o Răstignire de lemn nevopsit. Vechile morminte ale stareţilor şi ctitorilor mănăstirii au fost spulberate de către lucrătorii spitalului.

Şi-a revenit din uitare Mănăstirea Ţigăneşti, irepetabilă şi originală în felul ei prin amalgamul de stiluri arhitectonice şi picturale, pe care specialiştii în materie ar putea să le definească cu precizie. Noi, simplii ei vizitatori, recunoaştem doar că tot ce vedem aici şi ne încântă este rodul rugăciunilor neîncetate ale vieţuitorilor sfântului locaş. Cu regret, monahii au azi o confruntare cu ateii moderni, pentru a-şi apăra liniştea şi hotarele mănăstireşti cu tot cu iazul săpat de ei chiar în preajma mănăstirii.

Frumuseţea locului mănos, plin de izvoare, cufundat în pădure, a atras şi astăzi, ca şi pe timpuri, ochi lacomi. De astă dată un fost demnitar de stat a acaparat iazul mănăstirii, aruncând-o în nişte procese umilitoare, care îţi amintesc de alte conflictele similare pe care le-a avut de înfruntat schitul pe parcursul istoriei, începând cu 1803, cu medelnicerul Lupu Roset, care avea pretenţii de revendicare a unei părţi de moşie şi le făcea necazuri monahilor. Ba aduna fânul, cosit de ei, de pe păşunile schitului, interzicându-le monahilor să se mai folosească de acel lot cu tot cu pădure. Ba strângea grânele semănate de călugări, însuşindu-şi acea parte de pământ. Iar în 1818 a năvălit cu o ceată de ţigani bătând monahii şi acaparând o desetină de pământ cu livadă. Conflictul cu Roset s-a încheiat abia pe la 1833. Cel de azi – rămâne la voia Domnului.

După ce se împrăştie lumea venită la Sfânta Liturghie, peste complexul monahal coboară o pace ce nu poate fi descrisă. O linişte în care se aude numai muzica albinelor de la prisaca de sub pădure. Din când în când în acea muzică a după amiezii se agită puii de rândunică din cuiburile de la biserica de pe izvor. Pe aleile goale din curte trece fără grabă câte o pisică cu pas lent să nu tulbure pacea din jur. Doi pui mari de găină, sătui, se fac a căuta gâze prin iarbă păşind atent să nu o pătulească. Un câine cuminte şi somnoros îşi caută alt loc de umbră.

Când te depărtezi, peisajul devine şi mai scump privirii. Albastre Răstignirile din curte. Albastre ştiubeiele de sub pădure. Albastre geamurile şi uşile chiliilor. Albastre acoperişurile şi cupolele celor două biserici. Albastră oglinda apei din iazul mănăstiresc din vale în care se oglindeşte întregul complex monahal. Albastru cerul de unde le vede pe toate Maica lui Dumnezeu.

 

Autor: Lidia Codreanca

© Foto: Pr. Mihail Bortă

Contact Form Powered By : XYZScripts.com