Header image

O mărturie impresionantă despre un copil operat de Sfântul Nectarie

14:13, miercuri, 7 septembrie, 2016 | Cuvinte-cheie: , , ,

Update: Fotografiile cu rănile pe care le avea pe corp Casian la naştere seamănă cu cele pe care le-am văzut la televizor, pe trupurile celor arşi în incendiul de la Clubul Colectiv. Dar Casian nu nu numai că s-a vindecat de rănile respective – precum vedeţi, nici semne nu i-au rămas, ci a avut parte şi de alte minuni…

Cu ceva vreme în urmă, am luat un interviu unei mămici al cărei copil a trăit mai multe minuni, de la naştere până în prezent. Cea mai impresionantă este despre faptul că Sfântul Nectarie din Eghina l-a operat în chip minunat, vindecându-l de o boală foarte gravă. Întrucât cazul este impresionant, pregătesc o carte întreagă pe această temă. Iniţial, a apărut în ediţia a treia a volumului Despre Eghina românească. (http://www.librariasophia.ro/carti-Minunile-Sfantului-Nectarie-din-Eghina-Romaneasca-so-9545.html)

Dar acolo am scos întrebările, pentru ca să fie în acelaşi ton cu celelalte mărturii. Vă rog să preluaţi acest interviu pe blogurile şi site-urile voastre, pentru a ajunge la cât mai mulţi oameni. (Danion Vasile)

Mă bucur că pot să stau de vorbă cu mama lui Ioan Casian Farcaş, unul dintre copiii care au simţit în mod deosebit ajutorul Sfântului Nectarie din Eghina. Pentru început, v-aş ruga să vă prezentaţi.

Mă numesc Farcaş Adriana şi sunt din Târgu Mureş. Vreau să dau această mărturie ca să fie de folos celor care o vor citi. Ioan Casian s‑a născut în 2009, pe 27 ianuarie. Înainte să se nască, ne‑am uitat în calendar şi am zis să‑i punem un nume de sfânt. Trebuia să se nască prin februarie, cam pe 17 februa­rie. Am văzut că la sfârşitul lunii februarie era praz­nicul Sfân­tului Ioan Casian. Când eram gravidă în ultima lu­nă, o maică de la Mănăstirea Tismana era internată aici, la un spital din Târgu Mureş. Cum­nata mea era cu ea în salon. Mai­ca ne‑a zis să‑i spunem Ioan Casian, pentru că aşa‑l chea­mă pe sfânt, Sfântul Ioan Casian. Atunci aşa i‑am pus nu­mele. Eu am vrut să‑i spun doar Casian. Dar, dacă aşa ne‑a spus maica, aşa i‑am pus numele: Ioan Casian.

Este singurul copil pe care îl aveţi?

Noi mai avem un copil mai mare, Vlad, care acum are 21 de ani. După prima naştere, zece ani n‑am vrut să mai avem copii. Pe urmă am început să ne mai gândim la un al doilea copil, dar a venit abia după patru ani şi jumătate. Cu Vlad n‑am avut ni­cio problemă. Dar cu micuţul… aşa a fost să fie. Cu el am avut probleme de când s‑a născut.

Înainte de naştere nu aţi ştiut despre ele?

Abia la naştere am aflat de aceste probleme, nu înainte. Numai Dumnezeu ştie lucrările Lui. S‑a întâmplat ca fătul să fie aşezat transversal în pântece. Doctorul mi‑a spus cu o lu­nă înainte de naştere: „Nu se pu­ne problema unei naşteri nor­male. Trebuie in­tervenit prin ceza­ri­a­nă.” Multe femei cer cezariană, să nu nască cu dureri. Dar e mai bine să nască nor­mal, dacă nu sunt probleme.

Da, din păcate din ce în ce mai multe femei aleg să nas­că prin cezariană pentru a fugi de crucea naşterii normale. Dar această opţiune nu este justificată dacă nu există probleme reale din punct de vedere medical.

La mine au fost. Le-am cerut să mă adoar­mă, pentru că am pro­bleme cu coloana, şi să nu‑mi facă injecţie în co­loană. Că am mai avut o in­ter­venţie chirurgicală înainte şi mi s‑a făcut injecţie cu anestezie în coloană şi m‑a durut capul tare şi m‑am simţit foarte rău pe urmă. Dar, nimic nu‑i întâm­plă­tor. Pentru că, dacă acest copil se năştea normal, vă daţi seama ce era din el… Cum avea răni pe tot corpul, toată pielea i‑ar fi venit jos de pe el, prin forţă… Dar, aşa, l‑au scos din burtă ca pe un bibelou.

Cum aţi reacţionat atunci?

A fost un şoc mare pentru toţi, atunci. Eu eram adormită la naştere, n‑am ştiut nimic. Soţul meu, pă­rinţii noş­tri, toţi au fost foarte şocaţi când l‑au văzut cum ara­tă. Doctorii nu ştiau ce are. Se tot uitau pe calculator, în cărţi de specialitate… n‑au mai văzut aşa ceva până atunci. Copilul s‑a născut cu o boală rară de piele, ihtioză congenitală. Este o boală foarte rară, un caz la 300000 de naşteri. Avea răni pe tot corpul, i‑au dat anti­biotice, ca să se vindece. Eu am aflat abia noaptea. Auzisem că are ce­va copilul… şi a doua zi m‑am dus să‑l văd în incubator.

Dar, nu v-aţi supărat când aţi aflat care e situaţia?

Supărarea a fost foarte mare, pentru că de obi­cei naşterea unui copil vine cu bucurie, dar el a venit altfel… A fost un necaz foarte mare, dispe­rare pentru toată familia, părinţi, bunici, fraţi… Dar niciodată nu mi‑am pus întrebarea: „De ce noi? De ce trecem noi printr‑o astfel de în­cer­care?”

Mulţi dintre noi ne punem această întrebare când trecem prin momente grele. Puţini au tăria să vadă și să rabde toate necazurile, lăsându-se în voia lui Dumnezeu. Important e să depăşim însă ispitele, cârteala, deznădejdea.

N‑am vrut ca fratele lui să îl vadă, ca să nu aibă un şoc, dar el a insistat, şi, când a venit la spi­tal şi l‑a văzut, m-a întrebat: „Mami, ce o să zică co­piii? O să râdă copiii de mine, ce frate am.” Era supărat şi el, bineînţeles.

Nu e de mirare.

Ne‑am supărat şi noi, nu spun că nu ne‑am su­pă­rat. Ne‑am supărat foarte tare, că ne era frântă ini­ma. Dar nu m‑am răzvrătit, nu am cerut un răs­puns: „Doamne, de ce mi s‑a întâmplat mie asta, ce‑am fă­cut eu?” Niciodată nu m‑am gândit la asta. Şi ne‑am rugat, că şi înainte mergeam la bi­serică. Şi îna­inte eram credincioşi, de mici copii, dar nu ţineam rânduiala cum o ţinem acuma, cu post şi ce­le­lalte. La mine în casă, unde m‑am născut eu, părinţii mei nu ţi­neau post. Bunica mea mă ducea la bise­rică, ascultam slujba, dar nu era suficient. Ce înţe­le­geam, ce nu înţelegeam… ce eram atentă, ce nu eram atentă… Dar nu ţineam rân­du­iala cum trebuie, cu post, cu rugăciune. Zi­ceam doar Îngerelul, Tatăl nostru… După ce ne‑am căsătorit, mergeam împreună la biserică cu copilul celă­lalt, aproape în fie­ca­re duminică, dar cam atât…

Practic, această încercare v-a făcut să vă apropiaţi mai mult de Dumnezeu, nu?

Noi am mai avut o problemă în familie îna­inte să‑l nasc pe Ioan Casian, şi atunci ne‑am apropiat cel mai mult de Dumnezeu. Cu vreo cinci ani înainte să se nască copilul am mai avut o pro­blemă şi atunci ne‑am apropiat de Dumnezeu, iar când a fost problema cu co­pi­lu­l şi mai mult.

E mare lucru că aţi reuşit să înţelegeţi lecţia necazurilor. Unii nu înţeleg că încercările vieţii au sens.

Asta s‑a văzut în mai multe rân­duri. În spi­tal, după ce nasc, unele femei fac depresie post‑natală. Eu, cu toate problemele pe care le aveam, le încurajam şi le dădeam sfaturi. Dar nu ştiu de unde‑mi venea atâta putere. Că eu, cu ce problemă mare avea copilul meu, o încurajam pe alta, căreia nu‑i sugea copilul la piept.

O situaţie aparent absurdă…

Când am văzut cum arată Casian la naştere, m‑am gândit: „Cine ştie cât o să stăm în spital!” Eu ni­ciodată nu mi‑am pus problema că el n‑o să mai tră­iască, deşi… medicii erau sceptici.

Dar ceilalţi din familie ce au spus?

Tatăl meu a venit într‑o zi la mine. Unul dintre ginecologi, care‑l cunoştea, i‑a zis că n‑are şanse copilul să mai trăiască. Am văzut după ce‑a stat de vorbă cu el cum s‑a schimbat la faţă tatăl meu. L‑am întrebat: „Tată, ce ţi‑a spus?” Bineînţe­les că pe loc taică‑meu nu mi‑a zis ce‑a vorbit cu medicul. Am aflat mult mai târziu. I‑am spus a­tunci: „Indiferent ce ţi‑a spus, nu‑l asculta! Dum­nezeu are putere mai mare!”

Până la urmă, asta a fost o mărturisire de credinţă.

După naştere, medicii l‑au dat pe prunc cu tot felul de creme, l‑au pus la incubator. Dar, cu toate astea, a făcut o infecţie. Cam la vreo şapte zile de la naştere a început să aibă febră. A făcut septicemie cu Kleb­siella[1], i‑au fost administrate din nou alte an­tibiotice pe vena ombilicală, dar tot nu‑i scădea febra. Nimeni nu ne zicea nimic. I‑am întrebat pe doctori: „Nu se face o comisie? Uite cum arată co­pilul ăsta! De ce nu sunt mai mulţi ochi, mai multe capete care să gân­dească?” Au zis că nu există aşa ceva.

Câteva zile, vreo cinci‑şase zile, a avut febră. Doctorii nu ne spu­neau nimic, că nu ştiau ce să ne spună. Şi rugă­ciunile mergeau, noi ne rugam toată lumea: bu­nici, părinţi… Toţi eram distruşi. Şi pă­rintele nostru du­hov­nic se ruga pentru el. Aveam o cruce de la Ierusalim şi am pus‑o dea­supra in­cu­batorului şi… nu ne‑a mai rămas decât să ne rugăm. Într‑o zi, cam la zece zile de la naştere, m‑au sunat de la terapie intensivă să mă duc să‑l alăptez. Nu mi‑a venit să cred! Că până atunci eu mă mulgeam, dădeam laptele la doamnele asistente şi i‑l administrau cu seringa. Şi nu‑mi venea să cred că pot să mă duc să‑l alăptez. Îi mulţumesc lui Dum­nezeu că am avut şi lapte, că sunt sigură că foarte mult l‑a ajutat laptele, e ca un medicament pentru copil.

Da, acesta e un lucru de care din păcate unele mame nu ţin seama, cred că laptele praf poate substitui laptele matern, şi renunţă să alăpteze doar pentru a se reintegra cât mai repede ritmului vieţii sociale obişnuite.

În ciuda stării pe care o avea, cât de grav părea că este copilul, ne‑am externat după douăzeci şi trei de zile. Rănile, practic, s‑au curăţat, s‑a curăţat pielea. I‑a căzut pielea uscată. I-a rămas o piele subţire, subţire. Îl dădeam cu cremă. Dar nu mai erau răni. În momentul în care am ieşit cu el din spital, nu mai avea deloc răni. Pe atunci nu ne‑am rugat Sfântului Nectarie. Ne‑am rugat Maicii Dom­nului şi Bunului Dumnezeu să‑l salveze. Dacă ni l‑au dăruit, să‑l salveze. Şi atunci, am promis Maicii Sfinte că, da­că ajută să‑l scape, să fie copilul ei, să fie un slujitor al ei, să se facă preot, călugăr, ce va vrea Dumnezeu. Nici nu m‑am gândit că pot să‑l îmbrac pe copilul ăsta după douăzeci şi trei de zile cu haine. La cum arăta pielea lui când s‑a născut, nu m‑am gândit că plec aca­să din spital mai repede de trei luni de zile.

Am primit de la cineva apă din râul Iordan. Am dat la toate celelalte mămici din salon. Copiii lor erau toţi la terapie in­tensivă, la incubatoare. Unul avea probleme cu ini­ma, trebuia operat pe inimă, altul era născut pre­matur, cu un kilogram şi ceva… Eu la toate le‑am dat apă din Iordan. Ele se mulgeau în cameră, într‑un borcănel, şi puneau în el şi puţină apă şi dădeau la asistentele de la terapie intensivă care le dădeau la copii. Pentru credinţa acelor mame, toţi copiii de acolo s‑au făcut bi­ne! S‑a văzut puterea lui Dumnezeu.

După ce am venit acasă, pe zi ce trecea, co­pilul se făcea tot mai bine. Cel mai important a fost pentru el ajutorul de la Dumnezeu… Casian a fost bo­tezat la patruzeci de zile de la naştere şi l‑am dus la împărtăşanie în fiecare duminică… Acest co­pil aşa a crescut: cu biserica, cu Sfânta Îm­păr­tă­şanie. Dumi­nica era pentru el sfântă, trebuia să mer­gem la biserică şi la împărtăşanie. Am fost şi prin ţară, pe la mănăstiri cu el, la Prislop, la Sâmbăta, la Sfântul Ioan Casian, în Dobrogea, la Mănăstirea Sfântul Andrei, la Dervent… În multe locuri am fost.

Toţi părinţii aflaţi în situaţii similare cu copiii lor au de ales: ori aleargă în disperare numai la doctori, ori caută ajutorul lui Dumnezeu.

A doua încercare cu el a venit când avea un an. Făcuse pneumonie, răceală. Am mers să‑l vadă medicul pe­diatru din spital şi i s‑a părut că are splina mă­rită. I‑a făcut nişte analize, din care a reieşit că este foarte anemic. Şi ne‑a internat la spital, la hema­tologie, bănuind că are leucemie. Iarăşi am fost distruşi: „Doamne, dacă mi l‑ai dat, nu poţi să mi‑l iei acum, la un an!” Asta se întâmpla după ce pă­rea că am depăşit problemele de sănătate, după ce am trecut prin ce am trecut… Cu pielea… mai tre­buia doar să‑l dăm cu cremă şi să avem grijă de el. Noi, femeile, ne dăm cu cremă şi nu considerăm asta o povară pentru noi. În afară de creme, pentru pielea uscată a mai făcut băi cu amidon, sare de mare, ar­gilă, gălbenuş de ou, dar astea sunt simple. Când am auzit de leucemie, de ce bănuiau medicii… Mie nici nu mi‑a tre­cut prin cap aşa ceva! I‑a făcut analizele şi nu s‑a confirmat ceea ce bănuiau medicii, dar ne‑au tri­mis la Cluj, pentru că acolo sunt specialişti în do­me­niu. Ei au constatat că are un cavernom portal, o tromboză pe vena portă. Bănuiesc că de la naştere, când a fost cateterizat ombilical, atunci s‑a format acea tromboză. Am fost la Cluj, i‑au făcut endo­sco­pie digestivă, nu avea varice esofagiene, dar i‑au fă­cut ecografii şi au constatat că are cavernom portal, hiper­tensiune portală şi tromboză pe vena portă. Ne‑au trimis la spi­talul de adulţi din Cluj, unde era un singur medic. Copilul avea cam un an, un an şi trei luni… dar îi trebuia un eco Doppler pe vena portă, să vadă doctorul dacă permite intervenţia la vârsta asta. Buletinul ecografic arată că transformarea de pe vena portă s‑a recanalizat. Vena s‑a recanalizat şi nu se pune problema unei intervenţii. Ne‑au tri­mis acasă fără niciun tratament medicamentos. Îl mai ţineau sub observaţie pe copil, să‑i mai facem eco­grafii…

Două tipuri de analize, două verdicte.

Ceea ce arăta ecograful era una, eco Dop­plerul arăta alta, deşi erau aproape una de alta, bi­neînţeles. Atunci ne‑am rugat mult. Soţul meu s‑a rugat foarte mult la Sfântul Nicolae, la biserica din Cluj. Noi eram internaţi în spital, iar soțul meu stătea la cineva în Cluj, era cu noi. Şi soţul meu este un om credincios, şi foarte rar se mai găsesc bărbaţi care să se roage aşa cum s‑a rugat el pentru copil, de când s‑a născut.

Poate că toate tinerele care vor să se mărite ar trebui să se gândească la faptul că, la un moment dat, omul pe care îl aleg va avea de înfruntat în viaţă situaţii de cumpănă, în care, dacă nu este credincios, e puţin probabil să meargă mai departe cum trebuie. Asta a fost important în cazul soţului dumneavoastră, mai ales pentru Casian.

Într‑o dimineaţă, anul trecut, fără ni­ciun simp­tom, a vărsat sânge. Era 3 no­iembrie 2014, în prima zi de vacanţă de la gră­di­niţă. A vărsat sânge când noi eram la lucru, amândoi. El era singur acasă, era în curte cu bunicii. Dar starea lui era bună, nu s‑a speriat şi nu era leşinat…, era ca şi cum ar fi vomitat ceva normal. El e aşa de ma­tur… zice: „N‑am tras apa, am chemat‑o pe buni să vadă cum am vomitat.” N‑a intrat în panică, deşi încă nu avea şase ani. Dar, cum a fost atâta prin spitale…

Puţini copii sunt atât de puternici.

Am vorbit foarte mult cu el şi‑i po­vesteam… pentru că altfel nu stătea, că nu avea răbdare atâ­ta, ca să stea închis acolo în spitale, cu tratamente, cu perfuzii… Asta l‑a maturizat foarte mult pe copil, care a şi crescut printre adulţi. Starea lui era bună. Am venit de la lucru. Ne‑am speriat, dar nu atât de tare, că nici nu am bănuit ce are. L‑am dus la spital şi acolo i‑au făcut tot felul de analize, să vadă de unde vine sân­gele. Tot îmi ziceam că i‑am dat ibuprofen – mă gândeam că pro­babil de la asta au apărut complicaţiile. Casian era în tratament stomatologic. O măseluţă i‑a făcut pro­bleme, îl durea foarte tare şi i‑am dat vreo trei zile ibuprofen, ceea ce nu avea voie să ia, la boala lui. I‑au pus sondă, să vadă dacă nu vine de la stomac sângerarea… şi până la urmă s‑au gândit să nu aibă varice esofagiene. I‑au făcut en­doscopie pe gură, endoscopie digestivă. Se vedea pe cameră că din varice curge sânge. Am văzut şi eu. Aici în Mureş nu sunt specialişti pe partea asta. Sunt specialişti foarte buni pe partea de inimă, dar pe partea asta nu sunt. S‑a vorbit la Cluj să ne primească de urgenţă, să‑i ligatureze varicele. Îi era pusă viaţa în pericol. I‑au administrat medi­ca­mente, i‑au dat o pungă de sânge şi ne‑au pus pe terapia intensivă, să mergem direct la Cluj, la UPU‑SMURD[2], unde a fost aşteptat şi primit de nişte oa­meni extraordinari! Ne‑au explicat care este proble­ma, să nu intrăm în panică: „Uitaţi, o să‑l intubăm, să nu vă speriaţi când o să‑l vedeţi cum arată!” Pe urmă au crezut că au să‑i facă ope­raţia pe gură. În timp ce ei îl sedau la UPU‑SMURD, eu m‑am pus în genunchi. Nu mă interesa cine se uita la mine. Eram disperată. Eu am fost cu salvarea cu el, am mers până acolo. M‑am rugat întruna şi în salvare, l‑am sunat şi pe părintele nostru duhovnic, ca să se roage pentru el.

Asta e foarte important, ca duhovnicul să fie aproape în momentele de cumpănă.

Am sunat şi o fostă colegă de clasă, care este pre­oteasă, soţia unui preot de la noi, nici nu mai ştiu pe cine am sunat: pe o prietenă de‑a mea, care avea duhovnic la mănăstire, pe la mănăstiri, am sunat câteva maici care au fost la Ierusalim îm­preună cu Vlad, cu fratele lui Casian, în urmă cu doi ani, şi am păstrat legătura – ca să se roage pentru el! Toată lumea să se roage pentru el! Soţul meu a venit cu maşina noastră. Eu cu copilul am ajuns cu salvarea, dar soţul meu încă nu sosise acolo. A ajuns la jumătate de oră după mine. Noi, cu salvarea, am mers repede. La asta m‑am gândit: tot timpul eşti în pericol cu dozele astea de sedare, doctorii pot să greşească, pot să‑ţi dea o doză mai mare, ceva… A stat la sedare mai mult de o jumătate de oră, ca să fie adormit şi intubat pentru operaţie. Trebuia intubat, ca să nu verse în timpul operaţiei. Am cerut ajutorul tuturor sfinţilor!

De multe ori, sfinţii întorc lucrurile cum nici nu ne-am fi gândit.

Eram la UPU‑SMURD de copii, unde am găsit oameni minunaţi, care lucrează cu mult su­flet. După ce l‑au intubat, l‑au sedat şi l‑au dus cu salvarea la un spital de adulţi, că numai acolo se făceau ligaturile. Era târziu, era noaptea, nu ştiu cât era ceasul, 11.00, linişte, nu era ni­meni pe acolo, numai cei de gardă. Erau doctorul Tanţău, doctorul Mercea Voicu şi o doamnă doc­tor. Ştiau că venim, ne‑au aşteptat şi l‑au dus di­rect în sala de operaţie. Atunci a ieşit doamna doctor cu un formular, să‑l completăm. Şi ne‑a spus: „Ştiţi că se poate ca sângerarea să se oprească sau se poate să nu se oprească.” Atunci am intrat în panică, pentru că până atunci n‑am realizat că era chiar aşa de mare pericol. Doamne, dar cum să nu poată să‑i oprească sângerarea? M‑am uitat la soţul meu. Am zis: „Semnăm. Cum să nu semnăm?! Nu se poate să nu se poată opri sângerarea!” Dar a intrat o frică în noi… Nu ne venea să cre­dem că e adevărat.

Când a început operaţia, noi eram amândoi afară pe hol. Ne‑am pus în genunchi şi ne‑am rugat şi am chemat în ajutor pe toţi sfinţii pe care îi avem în casă în icoane: pe Mai­ca Sfântă, pe Sfântul Nectarie, pe Sfântul Ioan Rusul, pe Sfântul Ioan Casian, pe Sfântul Adrian, pe Sfinţii Ar­han­gheli Mi­ha­il şi Gavriil, pe Sfânta Paraschiva… Pe toţi sfinţii pe care‑i avem în casă i‑am chemat în ajutor, ca să lucreze împreună cu me­di­cii şi să fie mâna lor în mâna medicului, să facă ceea ce tre­buie să facă, să‑l salveze pe copilul nostru. Dar au fost momente… în care parcă simţeai că înne­buneşti.

Unii cred că viaţa creştină e aşa, diafană, blândă, senină… În realitate trecem prin ispite care ne aduc la limita răbdării.

Eram pe hol, în faţa sălii de operaţie, şi deodată se deschide uşa şi de afară vin doi angajaţi ai spi­talului, îmbrăcaţi în halate gri, cu mănuşi albe. Erau de la morgă. Şi am zis: „Ce caută acolo?” Atunci am simţit că ne fuge pământul de sub pi­cioare. Am cre­zut că s‑a întâmplat ceva cu co­pilul meu. Zice unul: „Am venit să luăm ceva din sala de operaţie.” Zic: „Dar ce să luaţi? Că numai co­pilul nostru e acolo!” Nu ne‑au răspuns nimic. Nu răspundeau nimic! Au intrat acolo, în sala de operaţie.

Cred că au fost momente de coşmar.

Noi stăteam şi aşteptam şi strigam la Maica Sfân­tă: „Maică Sfântă, ce ne faci? Ce faci cu noi? Te rog să‑l salvezi! Nu se poate să se întâmple aşa ce­va!” Se apro­pia Sfântul Nicolae, se apropia Cră­ciunul… să ne ia copilul?! Eram în­ne­buniţi de cap! Deodată se deschide sala de ope­raţie şi doctoriţa zice că operaţia a decurs cu bine şi copilul este în si­gu­ranţă… Nu‑mi venea să cred că este adevărat! Nu‑mi venea să cred! Am tras o spaimă… Nici acum nu ştiu ce căutau cei doi acolo. De ce au intrat? Că nu au mai ie­şit de‑acolo. Au ieşit pe altă parte? Nu ştiu! Nu ştiu… Chiar i‑am zis părintelui nostru şi mi‑a zis că a fost o ispită.

Tocmai asta face duhovnicul, pune degetul pe rană, arată cum trebuie să ne raportăm la orice încercare prin care trecem.

Operaţia a reuşit, ligaturile au fost făcute şi ur­ma să‑l scoată din acel spital, să ne transfere din nou la UPU‑SMURD de copii, că acolo era tratat cores­pun­zător vârstei lui. Nu puteau să‑l ţină unde s‑au fă­cut ligaturile, în spitalul de adulţi, l‑au mu­tat. Dar şi acolo unde l‑au mutat a fost tratat foarte bine! A fost îngrijit foarte bine copilul. Aşteptam, ne rugam să se trezească. S‑a trezit. Afară, pe holuri, erau numai pă­rinţii sfârşiţi de puteri, cu copiii la terapie intensivă, care aşteptau, aş­tep­tau… Noi, după două zile, am ple­cat de acolo; dar, din păcate, am fost singurii care am plecat pe pi­cioare. Restul copilaşilor, din păcate, s‑au stins. Părinţii lor, care au rămas fără copii, erau distruşi.

Ne‑a ajutat Dumnezeu să scăpăm şi de acolo. Am venit acasă. S‑a rezolvat problema, pe mo­ment. I‑a fost salvată viaţa, dar trebuia eliminată cauza – tromboza aceea pe care o avea pe venă. Ca urmare a ei s‑au format acele varice, care s‑au spart. Am pornit rugăciunile. Am fost într‑una pe la biserici şi mănăstiri, la mas­lu… Am fost la masluri la Boroaia, am fost la părintele Justin Pârvu, la Mănăstirea Petru Vodă. Nu ne‑a văzut pă­rintele, că era bolnav. Era la mănăstirea de maici. Acum, după întâmplarea asta, după 2014, am fost la mormântul părintelui. Atunci, era şi revelion, am fost la rugăciune noaptea. Am avut aşa nişte sărbători… n‑aveam chef de nimic! Eram dis­pe­raţi. Peste tot locul am fost să cerem ajutor şi binecu­vân­tare de la sfinţi pentru el. Am fost la Sighişoara, unde s‑a făcut un maslu numai pentru el, cu moaştele Sfântului Nectarie, de la o mă­năstire. Am fost la Bu­cureşti, la moaştele Sfântului Nectarie, la Mănăstirea Radu Vodă. Şi la Prislop am fost cu el. La Crăciuneşti, părintele nostru du­hovnic, părintele Vasile, a făcut maslu numai pen­tru el, cu mai mulţi preoţi. Am tri­mis multe po­meni pe la mănăstiri. La peste douăzeci de biserici şi mănăstiri mergeau rugăciunile pentru el. Cu cât mai multă lume se roagă pentru un bolnav, cu atât mai multă putere primeşte.

Când eşti la limita răbdării, în focul necazurilor, e mare lucru să simţi sprijinul celor care se roagă pentru problema ta.

În decembrie 2014 am făcut un angio CT  – to­mo­grafie computerizată cu substanţă de con­trast – şi s‑a confirmat trom­boza. Am mers cu rezul­tate­le la profesorul chirurg Ciuce Constantin, medicul care trebuia să‑l ope­reze. Acesta e un doctor cum n‑am mai întâlnit în viaţa mea, care toată ziua e în sala de operaţie şi salvează vieţi. El ne‑a spus: „Nu‑i de joacă. Cu asta nu‑i de joacă. Sin­gura solu­ţie este operaţia.” El ne‑a expli­cat ce are de făcut, cam ce se gândeşte că ar trebui să facă, dar că toate astea sunt pre­su­puneri, toate analizele astea sunt presu­puneri, ni­mic nu‑i clar, şi doar când des­chide şi vede ce‑i acolo va hotărî ce face. Punea pro­blema să‑i scoa­tă şi splina, că‑i distrugea trom­bo­ci­tele. Splina este responsabilă cu imunitatea. Automat trebuia să‑i cum­părăm şi nişte vaccinuri. Ne‑am in­teresat şi pen­tru astea, pentru că, în cazul când se scoate splina, trebuie administrate trei vaccinuri: an­ti‑tetanos, anti‑meningită şi încă unul, nu mai ştiu exact care. Pă­rea destul de mare problema. Copilul era deja slăbit, era slab, la vârsta lui avea 17 kg. Era greu să treacă printr‑o operaţie aşa de mare… Foarte frică ne‑a fost de ope­raţie.

Am fost programaţi la ope­raţie pe 3 februa­rie 2015. Eu m‑am dus cu toate ana­lizele făcute. Pentru că am fost internaţi la un spital de adulţi, şi eu, când merg la doctor, merg după mine cu ce analize aveam, cu toate hâr­tiile, cu tot istoricul lui. Au văzut din analize că copilul are doi paraziţi: giardia şi Hymenolepis nana[3]. S‑au sfătuit între ei şi după patru ore mi‑au spus că ne lasă acasă. Este o operaţie foarte grea şi nu riscă să intre în ope­raţie cu giardia, pentru că este pericol să facă stop res­pirator în timpul ope­raţiei. Într‑un fel ne‑am bu­curat pe moment, ca nişte copii ne‑am bucu­rat: „Bine că plecăm acasă! Pe moment, am scăpat!”

Ne‑am gândit atunci: oare nu ne‑am rugat destul? Oare Dumnezeu ne mai dă timp, să ne rugăm mai mult? Nu ştiam cum să interpretăm asta. Am con­ti­nuat rugăciunile. Bineînţeles că noi ţinem post. Am ţi­nut aşa cum se ţine rânduiala – n‑o făceam până acum câţiva ani. Copilul se ruga în fiecare seară.

În timp, un copil care trece prin probleme şi învaţă să vorbească cu Dumnezeu şi cu sfinţii, e mai câştigat decât unul sănătos, care trece prin viaţă ca prin apă, fără să Îl cunoască pe Hristos…

Părintele Nectarie de la Mănăstirea Recea, unde sunt şi moaşte ale Sfântului Nectarie, o părticică, i‑a spus co­pilului să se roage aşa: „Sfinte Nectarie, dacă tre­buie să mă operez, să mă operezi tu. Şi, dacă nu mai trebuie, să mă vindeci.” Eu m‑am gândit atunci: „Cum să nu mai trebuiască? Dacă ne‑a zis doctorul că trebuie, trebuie, e singura soluţie…” Eu aşa m‑am gândit, în pros­tia mea.

E de înţeles această atitudine.

Copilul se ruga aşa la Sfântul Nectarie în fiecare seară, după ce zicea mulţumirile. Că în fie­care seară el trebuie să spună mulţumirile la fiecare sfânt. Şi aşa spune: „Maică Sfântă, îţi mulţumesc. Iisuse Hristoase, Bunule Iisuse, Îţi mulţumesc. Sfinte Nicolae, îţi mul­ţumesc. Sfinte Nectarie, îţi mulţu­mesc. Sfinte Ioan Rusul, îţi mulţumesc. Sfinte Ioan Ca­sian, îţi mul­ţumesc. Sfinte Ioan Botezătorul, îţi mul­ţumesc. Sfântă Paraschiva, îţi mulţumesc. Sfinţi­lor Ar­han­gheli Mihail şi Gavriil şi Rafail, vă mulţu­mesc.” Şi mai spune: „Toţi îngerii, heruvimii, sera­fimii, apos­tolii, îngeraşii, cuvioşii, toată oastea ceru­lui şi toată oastea Domnului şi toate puterile cerului, vă mulţumesc şi ajutaţi‑mă la operaţie.” Asta zicea în fiecare seară. Şi pe urmă spunea: „Sfinte Nectarie, dacă trebuie să mă opereze, să mă operezi tu. Şi, dacă nu mai trebuie, să mă vindeci.”

Când am fost cu copilul la Sfântul Nectarie la Bucureşti, am fost şi la părintele Ilie Lăcătuşu. Acolo, în cimitir, era o coadă foarte mare. Când am văzut că este atâta lume, ne‑am gândit că nu mai aveam timp să ajungem înapoi acasă în aceeaşi zi. Că noi am fost, în jurul Mănăstirii Radu Vodă, şi la alte biserici, la Sfântul Spiridon sau la Sfântul Pantelimon, nu mai ştiu exact. Am ajuns şi la părintele Ilie Lăcătuşu. Când am văzut că e atâta lume, ne gândeam să plecăm, că am zis: „Aici stăm până diseară, nu mai pu­tem merge…” Ne‑a zis o doamnă: „Pu­teţi merge în faţă cu copilul.” Am mers în faţă şi am rugat pe cine era la rând: „Ne lăsaţi? Că uite, trebuie să meargă copilul la ope­ra­ţie!” Şi ne‑au lăsat să intrăm. Şi am zis: „Uitaţi ce probleme avem!”, i‑am zis dom­nului care era acolo. Şi a zis: „Vai! Trebuie să‑i scoată splina? Splina este armonia în tot corpul. Îi strică ar­monia din tot corpul!” Copilul s‑a închinat, a intrat înăuntru, în capelă. El ne-a zis că trupul pă­rintelui Ilie e ca un păpuşoi, ca o păpuşă băr­bat. Dar nu s‑a speriat că a văzut sfintele moaşte întregi.

În fiecare dimineaţă, de când s‑a botezat, noi îi dăm prescură şi apă sfinţită – prima protecţie! Asta luăm toţi din familie. Îi dădeam ulei de la maslu. A fost cineva în Grecia, la Sfântul Nectarie, ne‑a adus ulei. Îi dădeam copilului în fiecare zi picături de ulei în gură. Pâine sfinţită, apă sfinţită şi ulei sfinţit. Şi făceam cruce pe burtă, acolo, cu ulei sfinţit de la Sfântul Nectarie, cu ulei de la Sfântul Ioan Rusul. Am în casă cred că cincisprezece feluri de uleiuri de peste tot şi cu de toate îl dădeam.

Acum trei ani, soţul meu a fost şi el în Grecia, la Sfântul Nectarie. Aşa de mult mi‑aş fi dorit să mă duc şi eu! Dar nu puteam să merg, pentru că nu aveam concediu. De asta a plecat numai el singur. Bine­în­ţeles că s‑a rugat pentru copil, că pentru copil s‑a dus. Acolo, în Grecia, la Mănăstirea Sfântului Nectarie, este o maică româncă. I‑a povestit despre cum s‑a născut copilul, i‑a arătat poze şi i‑a spus că acuma e bine.

Între cele două operaţii, a plecat o colegă a soţului meu în pe­le­ri­naj. I‑am dat un maieu de‑al lui şi i‑am scris o scrisoare maicii de acolo. I‑am pus poze cu copilul şi i‑am scris o scrisoare: „Uitaţi, suntem cine suntem. Soţul meu a fost la mănăstirea din Eghina acum câţiva ani, nu ştiu dacă mai ţineţi minte, v‑a povestit despre copil. V‑a arătat po­zele, cum s‑a născut… Uitaţi ce probleme avem acum cu el”. I‑a spus să se roage pentru el, să‑l pună la rugăciune în data de atâta, când eram programaţi a doua oară la operaţie. Când a fost amânat prima dată ne‑au pro­gra­mat pentru aprilie. Doamna respectivă a spus că peste tot, în toată Grecia, n‑a lăsat maieul din mână. La toate sfintele moaşte l‑a atins şi s‑a rugat pentru copil. Foarte multă lume s‑a rugat pentru copil. Poate mulţi pe care nici nu‑i ştiu. Numai au zis: „Oamenii ăia au o problemă cu co­pilul!”, şi s‑au rugat pentru el.

Ne‑am programat la operaţie. Cu două zile înainte să mergem acolo, ne‑au sunat să ne spună că ope­raţia nu mai poate avea loc, deoarece doctorul nu mai are voie să opereze copii în spital de adulţi. Şi atunci am zis: a doua oară s‑a amânat operaţia! Asta este semn de la Dumnezeu! Nu se poate ca a doua oară să ne amâne de la operaţie. Doctorul ăsta de zece ani operează copii! Şi, chiar înainte să‑l opereze pe copilul meu, nu mai are voie. Ceva este, nu e doar o coincidenţă.

Nu există coincidenţe. Asta ne şi diferenţiază de cei necredincioşi, faptul că vedem în unele coincidenţe lucrarea lui Dumnezeu.

În tot acest timp, cu frământarea asta pu­ter­nică, am avut şi momente în care am picat psihic, am cla­cat, plângeam într‑una şi mă gân­deam: „Cum, Doam­ne, copilul ăsta aşa de mic are nevoie de o operaţie aşa de mare?” Am fost cu el tot timpul la biserică, l‑am dus peste tot, de mic a fost învăţat cu rugă­ciu­nea, cu împărtăşania, cu maslul, şi cum să fie aşa bolnav? Pe urmă, iar mă gândeam: „Sunt şi la mă­năstiri călugări care trăiesc o viaţă curată, doar în rugăciune, care sunt şi ei bolnavi.” Îl vedeam duminica cum merge şi stă la împărtăşanie, iar uneori cântarea de dinainte de împărtăşanie era mai lungă, dar el stătea cu­minte, nici măcar nu se uita înapoi. Aştepta ca un bă­trânel, să iasă părintele cu Sfânta Îm­păr­tă­şa­nie. Şi mă gândeam: „Doamne, fie‑Ţi milă de el, uite cum stă, săracul, şi ajută‑l cumva să treacă peste asta. Uite, aşa bolnav să fie copilul ăsta…” Îmi era foarte milă de el.

Milă îţi este şi când vezi suferind un străin, dar când suferă copilul tău…

În primăvara asta, înainte să trebuiască să mergem la operaţie, am fost la Mănăstirea Dejani, la părintele Varlaam. El, ştiind îndeaproape pro­blema copilului, a scos o masă plină de sfinte moaşte şi a făcut o rugăciune pentru Casian. Tot atunci, am fost  la o mănăstire la Râmeţi, la părin­tele Filothei şi la cel mai tânăr, la părintele Antonie. Amândoi au făcut rugăciune pentru Casian. În multe locuri am fost. Maicile de la Râmeţi, maica de la Tismana, un părinte de la Muntele Athos, mulţi din multe locuri făceau rugăciuni pentru copil. În disperarea noastră, am alergat peste tot, nu aşteptam degeaba. Abia am putut să îmi păstrez serviciul. Serviciul îmi ţinea mintea ocupată, dar mintea îmi fugea la pro­blema noastră. Îmi era greu să zâmbesc oamenilor, când la mine totul se învârtea în jurul copilului. Nu mă interesa nimic. Când eşti sănătos, îţi faci planuri şi ai tot felul de vise de viitor, îţi doreşti una sau alta, pe când sănătatea e atât de importantă. Asta e o lecţie de la viaţă pe care am învăţat‑o în aceste încercări.

Noi am prefera să înţelegem lecţiile vieţii într-un mod comod, cum spunea un părinte, să punem o cruce la fotoliul pe care stăm. Dar nu putem fugi de suferinţă, totul e să învăţăm din ea lecţiile care trebuie.

Copilul îşi termina rugăciunile în fiecare seară aşa: „Sfinte Nectarie, dacă trebuie să mă opereze, să mă operezi tu. Şi, dacă nu mai trebuie, să mă vindeci.” Într‑o seară, în postul Paştelui, după ce şi‑a zis ru­gă­ciunile, după ce şi‑a terminat rugăciunea către Sfân­tul Nectarie, mi‑a zis: „Ma­mi, ştii ce mi‑a zis Sfântul Nectarie? «Băiete, eu te‑am operat!»” Zic: „Măi, Casian, l‑ai văzut tu pe Sfântul Nectarie?” Zice: „Nu, mami, aşa, am auzit în capul meu.” Peste două zile, trei zile, după ce s‑a rugat, mi‑a zis acelaşi lucru, că acelaşi lucru i l‑a spus Sfântul Nectarie, că îl operase.

L-a văzut pe sfânt sau cum?

Unii, când le‑am spus întâmplarea, au înţeles că copilul l‑a visat pe sfânt. Dar copilul nu l‑a visat, doar l‑a auzit vor­bindu‑i. După ce şi‑a zis rugăciunea, a auzit că asta i se răspunde.

Şi l-aţi crezut?

N‑am ştiut ce să credem, că uneori copiii mai inven­tea­ză. I‑am spus părintelui duhovnic, care l‑a luat la spovedanie. Părintele ne‑a spus că nu in­ventează copilul. Zice adevărul, nu minte.

Aveaţi evlavie deosebită faţă de Sfântul Nectarie?

Noi ştiam de mult de minunile Sfântului Nec­tarie, de dinainte să se nască Ioan Casian. Noi mult i‑am cerut ajutorul Sfântului Nectarie şi în­totdeauna ne‑a ajutat. Este un sfânt oarecum mai apropiat de sufletul nostru şi în orice împrejurare îi cerem aju­torul şi neîntârziat apare ajutorul lui.

La televizor am văzut reportaje despre Sfân­tul Nec­tarie, despre minunile sale şi mărturii de la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti.

Am citit cărţi despre Sfântul Nectarie. Sfântul Nectarie – Minuni în România şi cea cu coperţi roşii, cu viaţa sfântului. M‑au impresionat foarte mult po­vestirile. De fapt, nu sunt povestiri, sunt lucruri ade­vărate. Din noiembrie 2014 în fie­care zi făceam Para­clisul Maicii Domnului, Aca­tistul Maicii Domnului Grabnic Vindecătoarea, Aca­tistul Sfântului Nectarie. Din Psaltire ziceam tot timpul.

Ar trebui ca toţi părinţii să înţeleagă cât de important este să se roage pentru copiii lor. Şi să nu creadă că dacă vin­decarea aşteptată nu vine, Dumnezeu nu a primit rugăciunile. Dumnezeu însă ne răspunde după cum ne e mai de folos…

Când copilul ne‑a zis că l‑a operat Sfântul Nec­tarie, am zis să mergem să‑i mai facem încă o dată analizele, pentru că noi nu mai mergeam să mai facem analizele. Noi mergeam direct să ne internăm pentru operaţia în spitalul de adulţi, cu analizele deja făcute. Doar analize de sânge şi atât, pentru că făcuse un CT, tomografie computerizată, în decembrie.

L‑am sunat pe medicul pediatru din Cluj, care ştia problema doctorului căruia nu i se mai dădea vo­ie să opereze şi a zis să mergem să‑i facă o endosco­pie, să vadă cum sunt varicele. Ne‑am dus. Şi noi tot aşa ne‑am rugat – şi eu şi soţul meu, ne‑am rugat foar­te mult la Sfântul Nectarie să ne ajute şi la toţi sfinţii, să‑i scoată varicele alea de acolo. Şi când i‑a fă­cut endoscopia pe gură, noi ve­deam ecranul. Şi doc­torul zice: „Esofagul este cu­rat. Ce aţi făcut? Eso­fagul e curat. Nu mai sunt va­rice.” Splina s‑a mic­şo­rat în volum, de operaţie nu se mai punea problema. Chiar l‑a operat Sfântul Nectarie.

Cred că ştiţi că au mai fost şi alte cazuri de astfel de operaţii minunate. Mare minune s-a întâmplat cu Casian.

Prima dată, când a vărsat sânge, i s‑a făcut en­­do­scopie atunci aici, la Mureş. Şi am văzut pe ecran că din varice ieşea sângele. E clar că au fost varice. Doamna doctor zicea că erau varice de gradul IV, după cum le‑a văzut că sângerează. Cei care i‑au fă­cut ligaturile i‑au scris pe biletul de ieşire că sunt de gradul II. Şi acuma, când a făcut endoscopia în Cluj, am văzut că au dispărut. Şi atunci mi‑a zis copilul: „Vezi, mami, că nu te‑am minţit?” Că noi am fost sceptici în continuare. Nu că nu aveam încredere în ajutorul Sfântului Nec­tarie, dar parcă nu ne venea să credem că am primit aşa ajutor. Oricât de necăjiţi am fost, foarte frică ne‑a fost de operaţia asta… ne‑a fost frică că‑l pierdem pe copil. De‑abia ne‑am făcut curaj şi la prima operaţie, de prima dată când ne‑am in­ter­nat. Dar deja când am venit acasă şi iarăşi trebuia să ne gândim la operaţie, aveam tot frământări de as­tea, de suflet… Aşteptarea se prelungeşte, se pre­lun­geşte… Dar, de ce se prelungea? Că aveam pregătit alt­ceva de la Dumnezeu. Numai că noi nu înţelegem atunci ce înseamnă asta, aşteptarea… pentru că pla­nul lui Dumnezeu era altul.

Şi atunci nu ne venea să credem că esofagul era bine. Am sunat acasă la bunici şi le‑am spus ce ne‑au zis medicii, că nu se mai pune problema de operaţie. Într‑adevăr, Sfântul Nectarie l‑a operat.

Din punct de vedere medical, varicele acelea nu pot să dispară. Pe urmă, a avut copilul o pro­blemă ba­nală. Şi am fost la un spital de infecţioase, era un medic de gardă, care ne‑a zis: „Haideţi, doamnă, că varicele alea nu dispar!” Zic: „Ale noastre au dispărut!” Aşa ne‑a spus şi la Cluj doamna de la ecograf, că pe urmă i s‑a făcut şi eco­grafie: „Spuneţi‑ne ce aţi făcut, că mai avem şi alţi co­pii cu varice esofagiene, dar la niciunul nu i‑au dis­pă­rut varicele.” Copiii bolnavi sunt sub observaţie, sunt cu propranolol, cu tra­tament, dar alea nu dispar. Noi am văzut pe ca­meră că au dispărut. Nu mai sunt. Nu se mai pune problema de operaţie. Ne‑a fost luată o piatră de pe inimă. Nu ne venea să credem.

Pe la începutul lunii mai, înainte să ştim că nu mai trebuie operat, a zis fratele lui cel mare, Vlad: „Să mergem undeva!” Urma ziua mea, pe 25 mai e ziua mea. Zice Vlad: „Să mergem undeva, să ieşim undeva!” Zic: „Unde să mergem? Noi suntem aşa necăjiţi.” Mai îţi arde să ieşi undeva când eşti la necaz? Nu îţi arde să mai ieşi nicăieri.

Şi dacă ieşi, îţi stă mintea tot la problemele pe care le ai.

Dar uite cum a rânduit Dumnezeu. În două săp­tămâni, cam aşa, am aflat de un pelerinaj în Grecia, au fost locuri libere, ne‑am înscris şi am ajuns la Sfântul Nectarie, să‑i mulţumim pentru tot ajutorul. Casian a fost singurul copil din grup. În ciuda fap­tului că drumul a fost atât de lung şi obositor – altfel obositor, dacă mergeam undeva, că noi n‑am simţit oboseală – copilul o dată n‑a zis: „Mami, iar la bise­ri­că? Mami, mă plictisesc!”, ni­mic! Cânta pe autocar împreună cu oamenii cân­tece religioase; în cameră, la fel, şi peste tot, ca un om mare. A mers şi s‑a în­chinat. Şi a mărturisit în autocar: „Noi aveam banii pregătiţi pentru operaţia mea şi cu banii ăştia am putut să mergem toţi trei în Grecia”. De ziua mea eram în Grecia şi îi mulţumeam Sfântului Nec­tarie. Ce întor­sătură iau lucrurile. În ce necaz mare am fost şi cum ne‑a răsplătit Sfântul Nectarie.

Mâna lui Dumnezeu. Incredibil.

Îndurarea Bunului Dumnezeu, a Maicii Dom­nu­lui, rugăciunile sfinţilor pomeniţi şi che­maţi în rugă­ciune, rugăciunile tuturor preoţilor, ale maicilor de la mănăstiri, ale familiei, ale rudelor, ale cunoştinţelor (cine ştie câtă lume s‑a mai rugat pentru acest copil) au fost ascultate.

Postul, rugăciunea, stăruinţa în rugăciune, Sfân­tul Maslu, Sfânta Împărtăşanie sunt totul. În în­­cheiere nu pot să spun decât: „Mare e Dumnezeu şi minunate sunt lucrurile Lui! Îţi mulţumesc, Doamne, Îţi mulţumesc!”

[1] Conform Dicţionarului medical (http://dictionar.romedic. ro/klebsiella), Klebsiella este un gen bacterian constituit din bacili gram negativi din familia enterobacteriaceelor. Se izo­lează de obicei în materiile fecale ale omului şi animalelor. Patogenicitatea sa se manifestă la nivelul aparatului res­pi­rator, digestiv şi genito‑urinar. Specia cel mai frecvent izo­lată la om este Klebsiella pneu­moniae (sau bacilul Fried­lander) care determină pneu­monii la persoanele tarate (dia­bet, alcoolism, vârstă înaintată etc.) (n.ed.).

[2] Unitate a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă. Pe raza judeţului Cluj este singura Unitate de Primiri Urgenţe, care are afiliată şi unitatea prespitalicească SMURD (n.ed.).

[3] Hymenolepis nana este un parazit specific al omului, foarte greu de combătut. Viermii adulţi trăiesc în tractul digestiv, dar larvele pot fi găsite aproape în orice organ. Omul poate fi gazdă definitivă sau gazdă intermediară pentru tenii (n.ed.).

În loc de prefaţă la ediţia a treia:

 Intenţionam ca în anul 2015, de praznicul Sfântului Nec­tarie, să lansăm două noi volume. Primul, intitulat Lângă Sfântul Nectarie în ne­ca­zu­­ri şi bucurii, o continuare a seriei de minuni în România, iar al doilea – despre un caz deosebit, al lui Ioan Casian Farcaş, un copil care a fost vindecat de Sfântul Nectarie.

Din diferite motive, apariţia acestor cărţi a fost amânată – în cazul celui dintâi principala problemă fiind selectarea materialelor care sosesc la redacţie într‑un număr din ce în ce mai mare. Toţi autorii unor astfel de texte vor ca mărturiile lor să fie publicate, dar o mare parte dintre scrisori conţin doar mulţumiri către Sfântul Nectarie şi relatări succinte ale unor întâmplări care nu par să iasă din sfera vieţii obişnuite, şi cu atât mai puţin s‑ar încadra în seria de minuni tipărite până în prezent. Până la urmă, există o mulţime de minuni tainice, pe care mulţi oameni le trec cu vederea, iar cei care le conştientizează ca atare nu reuşesc în­­tot­­deauna să le şi comunice celorlalţi într‑un mod adecvat.

Au existat cititori care au întrebat ce rost are tipărirea unor alte noi minuni ale Sfântului Nectarie. Întrebarea era legată de faptul că am tipărit până acum cea mai amplă serie de minuni făcute de un sfânt canonizat de Biserica Ortodoxă, apărute în limba română. (Există un precedent la Mănăstirea din Nea Makri, unde s‑au tipărit în limba greacă mai mult de zece volume cu minunile Sfântului Efrem cel Nou.)

 Seria, pornită la Editura Egumeniţa din Galaţi, a fost continuată, cu binecuvântarea Preasfinţitului Varsanufie Pra­hoveanul, la Editura Areopag din Bucureşti. Aproape fie­care volum din această serie a schimbat, cu ajutorul Sfân­tului Nectarie şi al lui Dumnezeu, vieţile unor oa­meni care au şi dat mărturie scrisă despre acest lucru. Deci ecuaţia e oarecum simplă – merită efor­tul de a tipări o carte care schimbă vieţile unor oameni? Sau chiar viaţa unui singur cititor?

Editura răspunde la această întrebare tipărind în con­tinuare mărturii despre minunile Sfântului Nec­tarie. Textul care urmează este un fragment din­tr‑un interviu luat mamei lui Ioan Casian Farcaş. Am considerat că este atât de valoros, încât îl tipărim pentru prima dată aici, înainte de definitivarea volu­mului despre lucrarea lui Dumnezeu în viaţa acestui copil.

Ne‑am bucura ca această mărturie să fie preluată pe cât mai multe site‑uri şi bloguri orto­doxe, pentru că îi întăreşte în credinţă şi evlavie pe cititori.

Editorul

http://www.danionvasile.ro/

2015-01-18-14.29

Contact Form Powered By : XYZScripts.com